ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1115/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 3965/10.02.2017, cu consecința admiterii cererii de plată nr. x/04.07.2016, formulată ca urmare a declanșării procedurii falimentului a Societății de Asigurare Reasigurare C.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4638 din 28 noiembrie 2017, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 3965/10.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării acestuia la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 169 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a recurentul a reluat situația de fapt, susținând, în esență, că hotărârea atacată conține motive străine de natura cauzei și este data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, a susținut greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, apreciind că premisa de la care pleacă prima instanță este una eronată, negăsindu-și suportul în dispozițiile legale incidente.

În continuare, a făcut trimitere la definițiile noțiunilor de creditor de asigurări și creanță de asigurare date de Legea nr. 213/2015, arătând că, în cauză, creanța reclamantei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speță C. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obținut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului Casco care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat.

În cauză, reclamanta își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Aceasta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilitățile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor și limitelor impuse de acest act normativ.

Totodată, recurentul a arătat că au fost interpretare greșit și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe un creditor de asigurare și nu pe fiecare contract de asigurare cum a reținut instanța,

Precizează că legea definește - la art. 4 - chiar plafonul de garantare, făcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

Într-o altă ordine de idei, a arătat că prima instanță a ignorat și dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determină scopul înființării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susține că Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Potrivit recurentului, interpretarea dată de prima instanță este de natură să încalce flagrant scopul înființării Fondului și modalitatea de funcționare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, se impune a fi avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obținut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcțiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment.

Contrar celor reținute de prima instanță, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăților efectuate pentru asigurații lor, iar nu o acțiune în despăgubire.

În opinia recurentului, prima instanță a înlăturat în mod nelegal susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății C..

În concluzie, a susținut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, și a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Totodată, arată că reclamanta figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanțelor debitoarei Societatea Asigurarea Reasigurare C. SA-în faliment, în tabel precizându-se că are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către Fond a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, necontestând creanța sa înscrisă astfel și nici mențiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deși ar fi avut acest drept, în condițiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

În concluzie, recurentul a susținut că în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare și, în consecință, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, fiind legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 3965/10.02.2017, prin care a fost respinsă cererea reclamantei de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/04.07.2016 cu privire la suma de 15.474,51 de RON reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul Casco.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată și a obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată ce formează obiectul respectivei decizii, respingând celelalte pretenții.

Astfel, a reținut că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

În cauză, se reține că, la soluționarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă, pârâtul a avut în vedere, în esență, faptul că, în privința acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a C.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 13/2015 pe creditor de asigurare, și nu pe creanță de asigurare.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile pârâtului, care, în esență, sunt centrate pe înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

De altfel, criticile autorității publice pârâte sprijină interpretarea potrivit căreia, decizia contestată este legală întrucât s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Din perspectiva înțelesului dat noțiunilor de creditor de asigurare și creanță de asigurare, precum și modalității de interpretare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 vizând plafonul maxim de despăgubire, instanța de control judiciar constată că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ulterior pronunțării sentinței atacate, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art,521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanță în parte.

Așa fiind, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 4638 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.