Decizia nr. 2426/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2213/2017 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.12.2016, reclamanta A. S.A. (în continuare și "A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (în continuare și "F.G.A" sau "Fondul"), a solicitat anularea deciziilor nr. 2658/17.11.2016 și 2662/17.11.2016 emise de intimată prin care refuză plata către A. a sumei de 17.278 RON, cu consecința obligării FGA la plata integrală a sumei solicitate de A., conform cererii de plată nr. x din 28.01.2016, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 2213 din data de 09.06.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 2213 din data de 09.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanță de asigurare respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii 213/2015. În considerentele sentinței, instanța a reținut că pârâtul a interpretat și aplicat corect "dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maxima de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului. Analizând definițiile acestor noțiuni din Legea 213/2015 se ajunge în mod neechivoc la concluzia că între toate aceste noțiuni există o legătură extrem de strânsă, legătură constând în chiar sursa lor, respectiv contractul de asigurare. În primul rând, subliniază faptul că nu contestă importanța și rolului plafonului de 450.000 RON, având în vedere condițiile speciale în care se nasc obligațiile de plată în sarcina FGA - intrarea în faliment a unui asigurător - și resursele bănești care constituie acest fond - contribuțiile plătite de asigurători. Este firesc ca acest plafon să existe, așa cum există plafon în general în cazul asigurărilor, el fiind stabilit fie prin contract - în cazul asigurărilor facultative, fie prin lege - în cazul asigurărilor RCA, când plafonul este de 5.000.000 euro. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 "creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Așadar creanța de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (aceasta, de exemplu, în cazul unor asigurări de viață care permit și capitalizarea). Se remarcă faptul că în definiție legiuitorul folosește termenul la plural "creanțele creditorilor de asigurări" tocmai pentru că aceste creanțe pot fi: daune materiale, daune morale, penalități, însă apoi indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune, prin ficțiunea legii, a fi tratate ca o sigură creanță: "Creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" - contractul de asigurare. Astfel toate creanțele care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare". De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 "creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea con¬tractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un con¬tract de asigurare de răspundere civilă". Așadar, creditor de asigurări este persoana îndreptățită la a primi sume de bani în temeiul unui contract, de asigurare fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurări, fie pentru că este persoana păgubită. Mai subliniem și faptul că legea stipulează clar că pot fi creditori de asigurări atât persoanele fizice cât și cele juridice, fără a face diferență între domeniul în care activează persoana juridică. În fine, potrivit art. 15 alin 2 din Legea 213/2015 "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment". Așadar, linia logică a legiuitorului este evidentă: ori de câte ori în baza unui contract de asigurare o persoana (asiguratul, beneficiarul asigurării. persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materia¬le. etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, creanța sa este creanță de asigurare si va fi satisfăcută de fond în limita unui plafon de 450.000 RON. Nicio prevedere din Legea 213/2015 sau din C. civ. nu justifică aplicarea acestui plafon la toate creanțele de asigurare care decurg din contracte separate, din evenimente distincte, limita fiind în mod evident stabilită pe creditor pentru toate creanțele decurgând din același contract sau eveniment asigurat. Aceasta cu atât mai mult cu cât atunci când cere o plată de la FGA. A. nu o cere ca fost asigurat la B.. ca beneficiarul unei asigurări la B. sau ca persoană a cărui autoturism a fost avariat de un asigurat RCA la B.. A. preia poziția, preia drepturile tuturor asiguraților pe care i-a despăgubit si face cererile în baza unor contracte RCA distincte, ale celor vinovați de accidente, contracte care acopereau riscurile produse.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Aspecte procedurale. Prin încheierea de ședință din data de 27.11.2019, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., suspendă judecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței nr. 2213 din 09 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, până la pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept invocată în dosarul nr. x/2017. Prin rezoluția din data de 05.10.2020, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ. s-a dispus reluarea judecății, acordându-se termen la data de 14.04.2021, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziilor nr. 2658/17.11.2016 și 2662/17.11.2016 emise de intimată prin care refuză plata către A. a sumei de 17.278 RON, cu consecința obligării FGA la plata integrală a sumei solicitate de A., conform cererii de plată nr. x din 28.01.2016, cu acordarea cheltuielilor de judecată. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că, pârâtul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilitățile Fondului și că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plățile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond. Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 contravine celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Se constată că, în mod greșit instanța de fond a reținut că plafonul maxim de despăgubire se raportează la drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, argument care au condus la o soluție greșită. În prim rând, reclamanta nu are calitatea de contractant semnatar al unui contract de asigurare cu debitorul falit, cum în mod greșit s-ar putea înțelege, ci pe aceea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, astfel cum s-a statuat prin decizia de îndrumare nr. 29/2020. Așadar, reclamanta, în calitate de creditor de asigurare, este deținătoarea unei pluralități de creanțe de asigurări, fiecare creanță corespunzând unei operațiuni de subrogare legală în drepturile unui asigurat CASCO, iar plafonul maxim de despăgubire se aplică în raport de fiecare creanță de asigurare, iar nu în raport de întreg portofoliul de creanțe. În acest context, nu poate fi reținut argumentul instanței de fond, care a stabilit că noțiunile de creditor de asigurare și creanță de asigurări sunt determinate prin prisma noțiunii unui singur contract de asigurare, având în vedere situația juridică specifică a reclamantei, care cumulează un număr de calități de creditor de asigurări, cărora le corespunde același număr distinct de drepturi de despăgubire. Ca urmare a caracterului obligatoriu al deciziei nr. 29/2020, care a stabilit că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, iar nu pe contract de asigurare, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa sentința recurată în privința considerentelor referitoare la incidența plafonului de 450.000 RON pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, pe care le va înlocui cu cele din prezenta decizie. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă aptitudinea instanței de judecată de a reforma decizia administrativă dedusă judecății și de a impune obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată, în virtutea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că nu se pot stabili coordonatele deciziei pe care FGA urmează să o adopte întrucât în faza administrativă situația de fapt nu a fost evaluată deloc de autoritate, iar soluția propusă de recurenta-reclamantă ar conduce la o imixtiune în activitatea autorității care ar fi lipsită de posibilitatea de a analiza pe fond cererea de plată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula deciziile nr. 2658/17.11.2017 și nr. 2662/17.11.2016 emise de pârât, va obliga pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x din 28.01.2016 și va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata integral a sumei solicitate. PENTRU ACESTE MOTIVE,