ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 804/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3.03.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 4262/15.02.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și pe fond admiterea cererii de plată nr. x/17.11.2015 (ref. A. x/ref. B. nr. x) formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a declanșării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3520 din 6 octombrie 2017, a respins excepția lipsei de interes și a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în parte. A anulat Decizia nr. 4262/15.02.2017 emisă de pârât.

A obligat pe pârât să soluționeze pe fond cererea reclamantei de plată nr. x/17.11.2015.

A respins în rest cererea reclamantei ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, invocând cazurile de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecății de către intimata-reclamantă; hotărârea a fost dată cu nesocotirea unor prevederi legale care reglementează, pe de o parte, momentul nașterii dreptului creditorilor de asigurări de a solicita plata de despăgubiri de la FGA iar, pe de alta parte, mecanismul garantării în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător, hotărârea conținând motive străine de natura pricinii

În motivarea soluției de admitere a cererii de chemare în judecata prima instanța a reținut faptul ca:"în consecința, legea aplicabila raportului de asigurare contractuala RCA este legea în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz, concluzie rezultata din interpretarea sistematica a art. 3, 102,117 și 146 LPA"; "natura juridica a protecției oferite prin intermediul acestui Fond, este o garanție legala subsidiara, în favoarea creditori/or de asigurare " iar, " aceasta garanție se naște la data nașterii obligației principale și nu la data constatării insolvabilității, deoarece aceasta data interesează doar momentul în care obligația de garanție devine actuală, căci, până atunci era doar condițională";

În raport de aceasta constatare, neîntemeiat concluzionează prima instanța în sensul ca:

"dreptul la garanția legala al asiguraților pentru creanțele născute contra asigurătorului insolvabil este supus legii în vigoare la data nașterii obligației principale, adică pentru asigurările contractuale, la data încheierii poliței de asigurare. " (subl. ns.). Cu alte cuvinte, prima instanța a reținut, în mod greșit, în considerentele hotărârii recurate ca: dreptului dedus judecății presupus încălcat prin Decizia FGA contestata de A. este un drept izvorât din contractul de asigurare de răspundere civila obligatorie - RCA - și nu dreptul de regres al reclamantei intimate A. izvorât ca urmare a plății indemnizației făcute de aceasta asiguratului sau CASCO raportul juridic de garantare, în temeiul căruia FGA efectuează plăți către creditorii de asigurări, s-a născut, în temeiul legii, odată cu raportul juridic de asigurare, deci la data încheierii poliței RCA; acest raport juridic are un caracter subsidiar raportului juridic de asigurare, fapt pentru care legea aplicabilă raportului juridic principal - cel de asigurare - urmează a se aplica și raportului juridic subsidiar, cel de garantare, cu consecința ca, de vreme ce raportului juridic de asigurare i se aplica Legea nr. 136/1995, aceeași lege guvernează și raportul juridic de garantare.

Potrivit acestui raționament, instanța de fond conchide greșit că dispozițiile Legii nr. 136/1995 se aplică tuturor raporturilor de garantare și contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplică raporturilor de garantare și contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015.

Analiza și argumentele instanței de fond sunt fundamental greșite, având consecință nelegalitatea sentinței astfel pronunțate, întrucât:

- dreptul dedus judecății și pretins încălcat prin Decizia contestată este izvorât din contractul CASCO încheiat intre reclamantă și asiguratul sau, drept ce s-a născut ca urmare a plății indemnizației de asigurare în urma intervenirii riscului asigurat și nu un drept izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie - RCA ignoră în mod vădit nelegal dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, de la data constatării stării de insolvență a societății de asigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare;

- pornesc de la o premisă greșită, respectiv aceea că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare și odată cu încheierea contractului de asigurare tip RCA;

- ignoră cu desăvârșire aspectul fundamental că un raport judiric de garantare nu se concretizează în niciun fel anterior datei constatării stării de insolventa a societății de asigurare și depunerii cererii de plată la FGA.

Hotărârea de fond este data cu o motivare străină de natura cauzei- motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Așa cum se constata din motivarea sentinței, instanța de fond în mod greșit face analiza sa cu raportare exclusiva la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deși intimata-reclamanta a suspus judecății dreptul sau de regres izvorât din plata indemnizației făcuta asiguratului sau CASCO, pentru care intimata a obținut titlul executoriu împotriva asigurătorului B. S.A. - în faliment, și care constituie și temeiul cererii de plata soluționată de FGA prin Decizia contestata în prezenta cauza.

Astfel, intimata-reclamanta susține în Contestație faptul ca: prin sentința civila pronunțată de către Judecătoria Sector 3 Bucuresti("Titlu executoriu") ... a admis acțiunea în pretenții formulata de reclamanta și a dispus obligarea B. S.A. la plata către A...-pg.l final, pg. 2 alin. l din acțiune:

"La momentul plății despăgubirii se naște dreptul de regres al asigurătorului.. "Prin urmare, prin efectul subrogației, asigurătorul CASCO dobândește inclusiv dreptul de a fi dezdăunat de la FGA.."

Față de aceste susțineri ale intimatei-reclamante este evident ca analiza făcută de instanța de fond " raportului de asigurare contractuala RCA" este total greșită, motivele hotărârii fiind astfel străine de natura pricinii.

Dreptul de regres al intimatei-reclamante este fără tăgadă dreptul dedus judecății și pretins încălcat de către prin Decizia contestată în prezenta cauză, iar principala critică adusă de intimată deciziei emisă de FGA este încălcarea acestui drept dobândit prin subrogare în drepturile asiguratului său plătit, potrivit dispozițiilor art. 2210 C. civ., nicidecum "raportul de asigurare contractuală RCA". Raportul de asigurare RCA încheiat de către vinovatul de producerea riscului asigurat pentru care intimata a plătit asiguratului sau CASCO constituie doar premisa atragerii răspunderii asigurătorului B. S.A., potrivit titlului executoriu de care se prevalează intimata-reclamantă, dar acest contract de asigurare nu a fost dedus judecății în cauza de față, pentru ca izvorul dreptului intimatei spus judecății este dreptul de regres, iar contractul RCA nu a fost accesat de către păgubit- acesta preferând să se îndrepte împotriva asigurătorului sau CASCO, așa cum învederează intimata în acțiune.

Încălcarea gravă a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin, (1) pct. 9 din noul C. proc. civ.

Sub un prim aspect instanța de fond consideră că Decizia emisă greșită/nelegală pentru o pretinsă confuzie făcută de FGA între legea aplicabilă raportului de drept substanțial, identificat greșit de instanță ca fiind raportul de asigurare contractuala RCA - respectiv legea "care guvernează raportul de asigurare contractuală, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogație legală a despăgubirii de către asigurător, acțiunea recursorie (în regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat și cererea de plată a sumei respective de către Fond"- și legea aplicabilă "procesului" respectiv procedurii de soluționare a cererii de plata formulata de reclamanta)"- aceasta fiind prin esență necontencioasă, n.n.

Această prima identificare intre "raportul de drept substanțial" și cel "de drept procesual" este ulterior abandonata, instanța stabilind ulterior ca "In planul dreptului procesual, interesează legea care guvernează procedura de soluționarea litigiului privind insusi raportul de asigurare contractuala", și renunțând astfel la a analiza "legea aplicabila procedurii de soluționare a cererii de plata formulata de reclamanta".

Inconsecventa premiselor analizei astfel învederate a determinat și vicierea rezultatului analizei, instanța de fond asimilând raportului de drept substanțial și "cererea de plata"- element al "raportului de drept procesual" avut în vedere initial, pentru a fi abandonat ulterior și a determinat și "confecționarea" unui fals conflict de legi în timp, respectiv intre Legea 136/1995 și Legea 213/2015. Instanța de fond, aplicând în continuare normele de drept care reglementează conflictul de legi în timp pentru falsul conflict de legi în timp astfel creat conchide ca "Legea aplicabila raportului de asigurare contractuala RCA este legea în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, a certficatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz, concluzie rezultata din interpretarea sistematica a art. 3, 102,117 și 146 LPA".

Or, este evident faptul ca instanța de fond se afla într-o gravă eroare chiar și daca elementele "raportului de drept substanțial" și ale celui de "drept procesual" erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirma total premisa de la care s-a pornit:

"raportul de asigurare contractuala, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogatie legala a despăgubirii de către asigurător, acțiunea recursorie(in regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat- mențiuni care evident fac trimitere la dreptul de regres dedus judecății de către A. și pretins încălcat de FGA prin Decizia contestata în prezente cauză drept de regres întemeiat pe contractul CÂS și nicidecum pe cel RCA.

Sub un al doilea aspect, argumentele instanței de fond referitoare la nașterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliței RCA sunt vădit neîntemeiate, fiind contrare dispozițiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, " În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

De asemenea, potrivit art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii."

Din cuprinsul acestor prevederi legale exprese, rezulta în mod neechivoc faptul ca, dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri de la Fondul de garantare SE NAȘTE la data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B..

Susținerile instanței de fond ca dispozițiile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate în sensul ca la aceasta data se naște însuși dreptul la plata sunt vădit nefundamentate și nesusținute în niciun fel de dispoziții legale aplicabile.

Prevederile legale anterior citate sunt neechivoce și nu lasă loc niciunei interpretări: dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri/indemnizații de la FGA se naște după data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului.

Aceasta concluzie este una logica și fireasca, în condițiile în care, anterior deschiderii procedurii falimentului B., un drept al unui eventual creditor de asigurări de a solicita plăți de la subscrisa nu exista, Fondul fiind constituit tocmai pentru a face plăți în situația în care o societate de asigurare intră în faliment.

Protecția (iar nu garantarea) deținătorilor de polițe de asigurare și a beneficiarilor acestora de către o schema de garantare în domeniul asigurărilor se face exclusiv în situația falimentului unui asigurător, falimentul asigurătorului fiind situația premisa a declanșării atribuțiilor FGA - persoana juridica de drept public, instrument de protecție în domeniul asigurărilor.

Instanța de fond, asimilează un drept izvorând dintr-o lege în vigoare la un moment dat, respectiv o posibilitate, o facultate de a avea o anumita conduita sau de a pretinde altei persoane o anumita conduita, cu exercițiul efectiv a unui drept prevăzut/ocrotit de lege, exercițiu care implică manifestarea de voință efectivă prin acte sau fapte juridice.

Dreptul de garantare prevăzut de art. 60 din Legea 136/1995 face parte din sfera dreptului obiectiv, respectiv a normelor juridice cuprinse în acte normative care reglementează raporturile sociale și care pot să fie sau să nu mai fie în vigoare, dar nu poate fi confundat cu exercițiul acestui drept, respectiv manifestarea volițională a subiectului de drept în favoarea căruia s-a legiferat dreptul respectiv, care, prin acte sau fapte juridice concrete, generează raporturi juridice. De altfel, daca intimata nu ne-ar fi investit cu cererea de plata în discuție, dreptul de garantare de care se bucura A. în limita plafonului de garantare, ca de altfel toți creditorii de asigurări ca subiecți ai Legii 213/2015, ar fi rămas și astăzi tot o simpla posibilitate, o facultate generala și abstracta, și nu ar fi generat nicio obligație în sarcina subscrisei.

Mai mult decât atât, în considerentele Deciziei nr. 80 din 28 februarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, Curtea Constituțională a reținut că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015, și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015.

Procedura administrativa necontencioasă a plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări este astfel declanșată de formularea de către petent a cererii de plata reglementata de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 care poate fi depusa Ia Fond începând cu data publicării deciziei ASF de închidere a procedurii de redresare financiară și constatare a stării de insolvență a asigurătorului, astfel cum a statuat Curtea Constituțională în decizia sus-mentionată.

Astfel, nu există niciun raport juridic de garantare sau de altă natură intre FGA și A. care să fi fost născut odată cu polița de asigurare în temeiul căreia B. S.A. a căzut în pretenții, pentru ca nu este depistat niciun raport volițional între cele două subiecte ale pretinsului raport juridic, fiind cunoscut ca raportul juridic este un raport de voința și nu se confunda cu norma juridica, care este o regulă de conduită generală, obligatorie și impersonală, impusă sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin intervenția forței de constrângere a statului, cum în mod eronat a reținut instant de fond. Aceste aspect le vom detalia mai jos.

Este evident ca, la momentul încheierii poliței de asigurare în discuție, nici FGA și nici A. nu si-au manifestat voința în vreun mod, A. facand cererea de plata după abrogarea art. 60 din Legea nr. 136/1995 prin Legea 213/2015, în vigoare de la 27.07.2015.

Asa fiind, abia la data formulării de către petent a cererii de plata s-a născut raportul juridic -de drept administrativ-, în temeiul căruia FGA a analizat cererea reclamantei si, în temeiul obligatei de garantare a plății indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății(art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015), Comisia speciala din cadrul FGA prev. de art. 23 din Legea 503/2004 putea aproba plata despăgubirilor solicitate, în cazul în care plafonul de garantare nu era atins, asa cum am învederat.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 republicata, cu modificările ulterioare, Autoritatea de Supraveghere Financiara dispune, în situația în care constata insolventa asigurătorului (definita conform art. 3 li. j din acest act normativ și art. art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei și de insolventa), închiderea procedurii de redresare financiara, solicitând, de indata, spune textul de lege, deschiderea procedurii de faliment.

Astfel, prin Decizia nr. 2034/27.08.2015, Autoritatea de Supraveghere Financiara a dispus închiderea procedurii de redresare financiara prin administrare speciala a B. S.A., a constatat starea de insolventa a societății, a dispus solicitarea intrării societății în procedura de faliment și i-a retras autorizația de funcționare. Aceasta decizie a fost publicata în MO nr. 657/31.08.2015. De la acest moment se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare a asiguraților, prevedere expresa în Legea nr. 503/2004, potrivit art. 266 alin. (1) din Legea 85/2014, citam:

"La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenta indiciilor stării de insolventă a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare".

Față de aceste prevederi clare și neechivoce ale legii, este fără tăgadă că dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite ca despăgubiri - si, corelativ, obligația FGA de garantare, respectiv de a asigura plata sumelor cuvenite ca despăgubiri, rezultate din contractele de asigurare facultative sau obligatorii încheiate de asigurătorul falit B. S.A. - s-a născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolventă, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a B. - S.A. respectiv 31.08.2015 (decizia fiind publicata în MO - Partea I, nr. 657/31.08.2015), iar raportul juridic, respectiv manifestarea voinței A. de a concretiza dreptul astfel născut în temeiul legii, respectiv de a solicita plata si, respectiv manifestarea noastră de voință, constând în primirea, înregistrarea și analizarea cererii de plata s-a născut Ia 15.03.2016, asa cum am învederat anterior.

Prin urmare, susținerile instanței de fond în privința ultraactivității art. 60 alin. (1) din Legeal36/1995 și existenta unui pretins raport juridic de garantare născuta la data încheierii poliței de asigurare sunt contrazise de texte de lege exprese, clare și neechivoce, care stabilesc nașterea dreptului de garantare si, corelativ, nașterea obligației de garantare în sarcina subscrisei, iar data acestei nașteri nu poate sa fie decât legata efectiv de momentul stabilirii stării de insolventă a asigurătorului- moment în mod necesar ulterior nașterii raporturilor juridice de asigurare- pentru ca protecția speciala a creditorilor a fost gândita și poate interveni numai daca și când asigurătorul intra în insolventă, și nu când acesta este solvabil și își desfășoară activitatea în mod obișnuit.

Așa se explică și faptul că procedura administrativă de plată prevăzută de Legea 213/2015 este strâns legată de procedura de faliment a asigurătorului, așa FGA având obligații exclusiv după declararea stării de insolventă a asigurătorilor și putând face plăți numai după rămânerea definitiva a hotărârii de faliment a asigurătorului (deci când asigurătorul este neîndoielnic în faliment), protecția speciala prevăzuta de lege și realizata prin intermediul FGA fiind justificata numai de falimentul asigurătorului, și nu când acesta ist desfășoară activitatea de asigurări în mod obișnuit.

În ipoteza în care ar fi primit punctul de vedere al instanței de fond și s-ar considera ca legea aplicabila în prezenta cauza este Legea veche, aceasta ar însemna ca, în egala măsura, ar trebui acceptata și aplicabilitatea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntara, dispoziții abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Însa dispozițiile menționate prevăd obligativitatea ASF de a nominaliza o societate de asigurare/reasigurare care sa preia atribuții privind constatarea/evaluarea daunelor înregistrate după data închiderii procedurii de redresare financiara și constatarea onsolvenței asigurătorului și până într-un termen de maxim 90 de zile la deschiderea procedurii de faliment a asigurătorului.

În speță, ASF nu a aplicat aceste dispoziții legale ale legii vechi, ci, dimpotrivă a procedat la confirmarea subscrisei FGA ca autoritate de constatare, evaluare a daunelor de asigurare, având atribuțiile stipulate la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Aceasta conduita a ASF - de asemenea necontestata de către A., ci, dimpotrivă, acceptata prn depunerea cererii de plata în procedura desfășurată în fata subscrisei FGA - constituie un argument în plus ca, în realitate, legea aplicabila cererii de plata este Legea noua, în integralitatea sa, iar nu legea veche.

Aceeași concluzie a aplicării legii noi este impusa și de împrejurarea ca, astfel cum rezulta din raportul întocmit de lichidatorul judiciar, acesta a admis la masa credală cheltuielile ocazionate de instrumentarea dosarelor de dauna de către FGA. pe care le-a socotit creanțe de asigurări, raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, masuri necontestate în cadrul procedurii de faliment de către A..

În același sens, recurentul a invocat disp. art. 5 alin. (3) din decizia ASF1 nr. 2034/2015.

Așadar, considerentele pentru care instanța de fond a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 60 din Legea nr. 136/1995 în vigoare la data încheierii poliței de asigurare de B. și pretinsul conflict cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susținând necesitatea respectării principiului neretroactivității și al obligativității legii civile, al certitudinii și siguranței circuitului civil, precum și al echității intre societățile de asigurare și asigurați, nu constituie argumente juridice valide din aceasta perspectiva în considerarea faptului ca prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 erau în vigoare ia data recunoașterii creanței în favoarea A., respectiv la data inregistrării cererii administrative de acordare a despăgubirilor adresata FGA.

În acest context, prevederea este aplicabila tuturor creditorilor și creanțelor de asigurare în mod egal și în aceeași limita, soluția legislativa vizând scopul garantării acestor despăgubiri în considerarea drepturilor pretinse de creditorii de asigurări în raporturile cu asigurătorul B. - în faliment, iar nicidecum realizarea creanțelor proprii ale societății de asigurare prin plata acestor despăgubiri în favoarea propriilor asigurați.

Există o prevedere expresă în Legea nr. 85/2014, respectiv art. 330 alin. (3) care stipulează ca, creanțele creditorilor de asigurări beneficiază de același tratament și de același rang, indiferent de reședința, domiciliul sau sediul principal al creditorilor de asigurări.

De altfel, în chiar perioada în care se invocă încheierea polițelor de asigurare, art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări prevedea, fără echivoc, faptul că, dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la fond se naște de la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență.

În completarea acestei prevederi - art. 266 din Legea nr. 85/2014, reiterând nașterea dreptului împotriva FGA de la data publicării deciziei ASF prin care constată existența indiciilor stării de insolvență și imposibilitatea redresării, explicitează expres și de când pot deveni exigibile plățile FGA -de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dreptul creditorului de asigurări să se nască odată cu polița, atunci art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 266 din Legea nr. 85/2004 nu și-ar mai fi avut rostul, cu atât mai mult cu cât alin. (1) și, respectiv, alin. (2) al art. 266 din Legea 85/2014 fac distincție între naștere și exigibilitate/eficacitate/actualitate [cum vrem să spunem],

La momentul încheierii de polițe de asigurare, posibilitatea ca un asigurător să intre în insolvență este o eventualitate - și nu o "condiție". De altfel, o astfel de eventualitate există oricând, pentru orice co-contractant. Să reținem, deci, pentru orice contract condiția "implicită" a intrării în faliment a co-contractantului? Poate fi primită o astfel de interpretare?!

În orice caz, dreptul de plată trebuie analizat prin raportare la FGA - iar la momentul încheierii polițelor de asigurare, nimeni nu avea calitate de creditor de asigurare prin raportare la FGA. Calitatea de creditor de asigurare fată de FGA se naște numai după intrarea în insolvență a asigurătorului.

Și, în orice caz, FGA - persoană de drept public - nu putea deveni "obligat accesoriu" în baza unui contract față de care este terț.

În egală măsură, un astfel de contract nu putea stabili o "condiție suspensivă, în existența riscului asigurat, convertit prin producerea sa în caz asigurat - riscul asigurat fiind un element esențial al contractului aleatoriu de asigurare2 iar nu o condiție a actului juridic civil. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, cu o natură specifică - astfel că nu primește această "confuzie" care se face pro causa, prin forțarea (regretabilă) a unor instituții de drept civil.

Or, actul juridic în discuție este contractul de asigurare, față de care FGA este terț. Dacă intervenirea insolvenței unui asigurător ar constitui condiție suspensivă, atunci aceasta ar trebui să conducă la nașterea ori desființarea acestui contract - deci ar trebui să conducă la nașterea ori desființarea poliței RCA .

Dimpotrivă, însă, în baza acestei polițe asigurătorul falit va plăti pentru asiguratul său RCA - care, la rândul său a plătit prime de asigurare pentru a fi asigurat RCA.

În concluzie, procedura de faliment constituie practic elementul care declanșează dreptul persoanelor asigurate sa se adreseze FGA.

Plecând de la premisa producerii riscului asigurat prin polița RCA și a plații despăgubirii de către asigurătorul CASCO A., esențiale pentru nașterea raportului juridic sunt următoarele: falimentul asigurătorului care răspunde pentru producerea pagubei (in speța, B., care da naștere dreptului otestativ al creditorului de a se adresa Fondului pentru plata indemnizației/despăgubirii, prin urmare dreptul potestativ în discuție reprezintă un efect al rămânerii definitive a deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului debitor, fiind guvernat de legea în vigoare la acel moment (art. 6 alin. (5) C. civ.) exercitarea dreptului potestativ, indispensabil pentru nașterea obligației de plata a Fondului, în lipsa manifestării de voință a creditorului de a se adresa Fondului, obligația acestuia rămâne una abstractă.

În conformitate cu dispozițiile legale mai sus enunțate, nesocotite de instanța de fond, dreptul de a solicita plata despăgubirilor cuvenite din disponibilitățile Fondului s-a născut în patrimoniul creditorilor de asigurare la data publicării deciziei ASF de închidere a procedurii de redresare financiară și a constatării stării de insolventa.

Ca este așa și ca anterior deschiderii procedurii insolventei B., contestatoarea nu avea dreptul de a fi despăgubită de FGA (ci doar de B., rezulta cu claritate și din prevederile art. 14 alin, 2 din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia:

"Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate" (subl. ns.).

Așadar, anterior deschiderii procedurii insolventei B. și a formulării cererii de plata prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. nu avea calitatea de creditor al FGA (chiar daca avea calitatea de creditor al B. și nu i se născuse dreptul de a fi despăgubit de FGA, ci avea doar o vocație de a primi despăgubiri, un drept potestativ.

Prin urmare, contrar celor reținute de către prima instanța, fata de prevederile clare și neechivoce anterior amintite, rezulta ca dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri și obligația corelativa a FGA de a face aceste plați, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiara și declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a B. S.A., respectiv la data de 31.08.2015, data Ia care era în vigoare Legea nr. 213/2015 și nu Legea nr. 136/1995.

Sub al treilea aspect, contrar celor reținute de către prima instanța, ca, în speța, intre subscrisa FGA și A. nu exista un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliței RCA și nici un drept de garantare născut intre asiguratul CASCO și FGA.

În acest sens, solicită recurentul a se avea în vedere că un aspect ignorat de către prima instanța, ca intre A. și FGA, nu exista raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puțin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul B. S.A. aflat în faliment.

În acest sens, sunt deosebit de relevante următoarele aspecte (ignorate cu desăvârșire de către instanța de fond), referitoare la:-contractul de asigurare CASCO încheiat între A. și asiguratul său; -contractul de asigurare RCA încheiat între B. S.A. și asiguratul sau;-dreptul de regres al asigurătorului CASCO împotriva asigurătorului RCA;-dreptul de garantare și rolul FGA, așa cum rezultă din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015;-raportul juridic născut intre A. și FGA.

Referitor la contractul de asigurare tip CASCO, încheiat intre A. și asiguratul sau, o prima observație ce se impune este aceea ca, în ipoteza încheierii unui astfel de contract, raporturile dintre părți sunt reglementate de contractul de asigurare.

Riscul asigurat este definit ca fiind eveniment viitor, posibil dar incert, acoperit de C., asigurătorul acordând despăgubiri pentru daune produse direct. Despăgubirea cuvenita fiind suma stabilita conform poliței pe care o plătește C. asiguratului ca urmare a producerii unor daune.

În speță, A. achitat integral despăgubirea aferenta poliței de asigurare, cu consecința că, astfel, contractul de asigurare CASCO a fost executat în integralitatea acestuia.

Acest raport juridic contractual privește deci exclusiv raporturile contractuale dintre asigurătorul facultativ (CASCO) A. și asiguratul său - și nu are, la nivel de principiu, nimic de a face cu asigurarea obligatorie pentru răspundere civilă - care este o răspundere delictuală asigurată prin intermediul unei asigurări obligatorii specifice - având Ia bază alte raporturi juridice, astfel cum vom arăta în continuare.

Acest contract nu are, totodată, nicio legătură cu FGA; FGA nu este parte Ia acest contract și nu poate deveni "obligat accesoriu" în temeiul acestui act juridic față de care este terț.

Având în vedere însă faptul că A. (similar celorlalte societăți contestatoare) a făcut plata în baza Contractului de asigurare CASCO, trebuie observat că A. a încasat primă de asigurare - deci a obținut profit comercial - sens în care ar putea fi cercetat în ce măsură ar putea fi "persoana păgubită" de care vorbește art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 (și deci în ce măsură ar fi îndreptățită la "despăgubire" în sensul Legii 213).

Din această perspectivă, trebuie analizată cauza juridică a plății efectuate de A.- care o constituie contractul său CASCO, iar nu polița RCA, cum greșit se pretinde și regretabil se reține în opinii (ne)legale depuse în dosare.

Iar după ce a plătit în baza contractului său CASCO, A. primește dreptul de a recupera această sumă (regres civil de drept comun) împotriva persoanei vinovate (asigurată RCA) - acest regres civil având cauză juridică extracontractuală.

Este deci de remarcat faptul că, plata este făcută benevol de către asigurătorul CASCO prin invocarea contractului CASCO (pentru că altfel între el și persoana păgubită nu ar exista nicio relație) - dar aici raportul contractual se sfârșește. Dreptul de a recupera plata nu este de natură contractuală, asigurătorul CASCO nu primește o creanță "contractuală" împotriva persoanei vinovate - ci primește un drept de a recupera o sumă plătită, cu cauză cxtracontractuală - care se naște numai după constatarea stării de insolvență a asigurătorului RCA.

Prin urmare - plata solicitată de A. nu are a acoperi o pagubă a unei persoane asigurate, ci este o sumă cerută de asigurătorul care nu a suferit o pagubă, ci dorește numai să recupereze această sumă (plătită în baza contractului său CASCO), fiind mai ușor să se adreseze FGA în procedura administrativă de plată, iar nu să aștepte un timp pentru efectuarea plăților în procedura de faliment.

b) Cat privește contractul de asigurare RCA, încheiat intre asigurătorul RCA (B.) și asiguratul acestuia, dispozițiile art. 48 din Legea nr. 136/1995 în forma în vigoare la data încheierii contractului RCA, precum și art. 1 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, stipulează în mod expres faptul ca, acest tip de contract acoperă răspunderea civila delictuala a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudicii produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului.

Art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 prevăd ca, asigurătorul acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, despăgubirile acordându-se pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecata.

În speță, persoana îndreptățită a solicita despăgubiri de la asigurătorul RCA aflat în faliment este persoana păgubită, respectiv asiguratul CASCO care si-a recuperat însă în întregime prejudiciul, prevalându-se de contractul său CASCO și neaccesând deloc contractul RCA al vinovatului de producerea pagubei (adica neadresându-se direct asigurătorului RCA, B.).

Persoana păgubita si-ar fi putut exercita acest drept în mod direct la asigurătorul RCA (respectiv la societatea B.), însă a preferat să si-l exercite în fața asigurătorului CASCO, în temeiul contractului de asigurare facultativa.

Or, în acesta situație nu putem vorbi de un raport de garantare, subsidiar, așa cum se susține de către prima instanța, în condițiile în care, creanța asiguratului CASCO este stinsa prin plata de către asigurătorul CASCO.

c) Referitor la dreptul de regres intre asigurătorul CASCO A. și asigurătorul RCA (B.), nici în aceasta situație nu se pune problema unui drept de garantare al FGA în favoarea asigurătorului în regres.

Activitatea asigurătorilor în regres este o activitate specifica profesionistului, constând în efectuarea de fapte juridice ori operațiuni economice în scopul obținerii de profit, asigurările fiind produsele asigurătorilor pe care aceștia le comercializează. Deci esența activității comerciale este obținerea de profit, prin orice mijloace (legale) fapte juridice ori operațiuni economice. Acesta este și cazul asigurătorilor care se înființează și funcționează conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și ale legii speciale, în prezent Legea nr. 237/2015.

Acțiunea în regres este inclusa de legiuitor în sfera noțiunii de asigurare. Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Ca natura juridica, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plaților efectuate pentru asigurații lor. Atât Legea nr. 32/2000, cat și Legea nr. 237/2015 includ regresul asigurătorilor în sfera asigurării, ca activitate comerciala, producătoare de venit, de profit.

Or, în condițiile în care, asigurătorul intră într-un contract de asigurare și isi asuma anumite obligații, fiind conștient atât de existenta și întinderea dreptului sau garantat în temeiul legii, cat și de condițiile de exercitare a acestui drept, singura concluzie care se impune este aceea ca prima instanța a plecat de la o premisa falsa în raționamentul sau, reținând existenta unui raport de garantare intre FGA și A..

Fata de aspectele învederate mai sus, respectiv natura juridica a acțiunii de regres, rezulta cu evidenta ca, în realitate, intre subscrisa FGA și A. nu exista niciun raport de garantare, întrucât suntem în prezenta unui drept de regres, iar nu în fata unui contract de asigurare.

Doar în ipoteza (ce nu se regăsește în speța) în care intre B. și A. ar exista un raport de asigurare, iar B. ar intra în faliment, s-ar putea naște un eventual drept al A. de a se îndrepta împotriva subscrisei pentru plata despăgubirilor datorate de B..

Or, în speța, astfel cum am arătat, un asemenea raport nu exista, singurul raport juridic intre cele doua societăți fiind cel născut din dreptul de regres - drept care însă nu poate naște un raport juridic de garantare în relația cu subscrisa FGA.

d) Cat privește rolul FGA ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, va rugam sa aveți în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora, Fondul, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător.

Foarte important de reținut este faptul ca, FGA nu este nici succesor al asigurătorului RCA intrat în insolvență, după cum nu este nici fidejusor al acestuia sau codebitor al obligației de plata a despăgubirii.

Dimpotrivă, FGA este o schema de garantare, iar garanția pe care acesta o acorda este cea a plății unei despăgubiri în condițiile legii speciale, în strânsa legătura cu noțiunea de insolventa a unui asigurător, iar protecția acordata este, în mod evident, una de ultimă instanț.

De altfel schemele de garantare apar ca fiind organisme înființate de state, pentru a remedia deficientele existente în sistemele naționale de asigurări, chiar și în contextul directivei-cadru Solvabilitate II, care nu pot crea un cadru legal de natura a garanta absenta totala a falimentului companiilor de asigurare.

În concluzie, este neechivoc ca legiuitorul a înființat acest Fond cu o destinație precisă, legată de faliment și pentru contextul de faliment al unui asigurător.

Așadar, deși în considerentele hotărârii recurate, prima instanța omite sa se raporteze la situația de faliment a asigurătorului B. S.A., sunt totuși evidente implicațiile juridice ale falimentului atât asupra aducerii la îndeplinire a scopului pentru care FGA a fost înființat, cat și în ce privește incidența masurilor dispuse în cadrul dosarului de faliment al asigurătorului B. asupra procedurii de plata administrativa a creanțelor de asigurare desfășurată prin intermediul FGA.

e) În fine, în ceea ce privește raportul juridic născut intre A. și FGA, instanța de recurs poate observa ca, fata de dispozițiile legale speciale din materia asigurărilor, reclamanta A.- ca orice alt creditor de asigurare - poate solicita ca, în situația falimentului B., în calitate de asigurător RCA, sa ii fie acordate despăgubiri de oricare din următoarele entități juridice: fie de către B., împotriva căreia deține și un titlu executoriu (hotărâre judecătoreasca), solicitând lichidatorului judiciar al acesteia înscrierea la masa credală, intrând astfel într-un raport juridic de drept civil, ale cărei părti sunt A. și B.; fie de către FGA, formulând cererea de plata prevăzuta de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intrând astfel într-un raport juridic de drept administrativ, ale cărei părti sunt A. și B..

Instanța de fond ignora cu desăvârșire ca, în speța, suntem în prezenta a doua raporturi juridice distincte, unul de drept civil născut intre A. și B. și unul de drept administrativ, născut intre A. și FGA.

In raportul juridic de drept civil - ale cărei parti sunt A. și B. -, cea dintâi este subrogată în drepturile persoanei căreia i-a achitat despăgubirea, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, B., în calitate de asigurător RCA are obligația de a acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecata.

În mod evident, raportul juridic dintre B. și A., fata de care subscrisa FGA este terț, nu poate, în niciun caz, naște în sarcina subscrisei o obligație de garantare, principiul relativității efectelor contractului instituit de art. 1280 C. civ. fiind neechivoc:

"Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel"

Cat privește raportul juridic de drept administrativ ale cărei părti sunt A. și FGA. acesta s-a născut în baza legii, după declanșarea procedurii falimentului asigurătorului B., odată cu depunerea cererii de plata Ia FGA.

Acest drept al A., la valorificarea căruia se tinde în prezenta cauza, decurge din lege, respectiv din prevederile art. 14. alin. (1) din Legea 213/2015. art. 22 din Legea nr. 503/2004. respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Rezulta, așadar, ca: - obligația FGA nu este una care intra în conținutul unui raport juridic contractual, ci deriva din lege, FGA fiind înființată pentru "protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător" {"evenimentul asigurat" fiind, în cazul subscrisei, deschiderea procedurii falimentului asigurătorului); - nașterea raportului juridic dedus judecății a avut loc la momentul declanșării procedurii falimentului asigurătorului B.. respectiv la data publicării deciziei prin care ASF a constatat starea de insolventa a acestei societăți.

Or, la data de 31.08.2015, data publicării deciziei ASF, când s-a născut dreptul A. de a solicita de la subscrisa plata despăgubirilor, Legea 213/2015, care a instituit plafonul de 450.000 RON, era în vigoare (încă din data de 27.07.2015).

În sprijinul acestei concluzii, apreciem relevanta și împrejurarea, ignorata de asemenea de către prima instanță, ca analizarea creanței cu care subscrisa suntem înscrisa la masa credală a B. s-a realizat de către lichidatorul judiciar desemnat, D., prin raportare la Legea nr. 213/2015. în aceasta privința, este relevant documentul intitulat "Raportul de analiza asupra creanței Fondului de garantare a asiguraților întocmit în cadrul procedurii de faliment a debitoarei B. S.A. ", raport depus la termenul din data de 21.11.2016, care consemnează ca dispoziții legale aplicabile: art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (1), art. 18 alin. (2), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

In același sens, Tabelul Preliminar de creanțe consemnează natura creanței A. de "creanța afectata de condiția rezolutorie a plății de către FGA " prin referire directa la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Aceste acte de procedura sunt câștigate cauzei, ele nefiind cenzurate de judecătorul-sindic și nici contestate de A., astfel încât, în mod evident, se bucura pe deplin de toate efectele juridice ale puterii lucrului judecat mențiunile din tabelul preliminar validate de judecătorul sindic, acestea stabilind ca A. are o creanța de 450.000 și nu mai mult, aspect confirmat de lichidatorul judiciar în raportul de analiza al creanțelor FGA.

Prin urmare, în raport de toate argumentele expuse mai sus, în mod absolut nelegal a reținut prima instanța ca, în speța, legea aplicabila raportului juridic dedus judecății, născut între FGA și A., este Legea nr. 136/1995 în vigoare la momentul încheierii poliței RCA.

Contrar acestei concluzii, fata de prevederile exprese și neechivoce cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum și față de modalitatea în care funcționează mecanismul garantării, raportul juridic dintre A. și FGA s-a născut la data declanșării procedurii falimentului asigurătorului B., data la care era în vigoare Legea nr. 213/2015.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul nu a adus critici concrete, acesta fiind invocat formal, având în vedere că prima instanță a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că a indicat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția privind admiterea acțiunii.

Cu privire la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată următoarele:

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților (numita in continuare "FGA") sub nr. x/17.11.2015, A. a solicitat plata sumei de 11.998,43 RON reprezentând despăgubirea acordata de acest asigurător in dosarul de regres A. nr. CLI33233 asiguratului sau E..

Prin Decizia nr. 4262/15.02.2017, FGA a respins cererea de plata a reclamantei, avand in vedere ca, anterior soluționării acesteia, FGA a plătit A. suma totala de 450.000 RON, potrivit borderoului anexat la decizia contestata, FGA neputand face plați in favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 potrivit carora: (2) Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, care prevăd, citam:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. In cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

In motivarea deciziei a învederat ca solicitarea formulata de A. aferenta cererii de plata menționate nu poate fi acceptata la plata, ținând cont de prevderile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, asigurătorul F. fiind considerat un singur creditor de asigurare si, pe cale de consecința, putând recupera in limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplica pe creditor de asigurare si nu pe creanțe de asigurare, textul de lege fiind foarte clar in acest sens.

Examinând r