ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2270/2021

Ședința publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin contestațiile înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.07.2018, sub nr. x/2018, respectiv la data de 26.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., G., M., N., O., P. și Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 15157/11.06.2018.

Prin sentința civilă nr. 1475 din 15 aprilie 2019, Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

A arătat recurenta că, în virtutea articolului 23 din Legea 503/2004, valabil la data sesizării instanței de declarare a falimentului Societății de asigurare R. S.A

de către FG.A., exista deschis la asigurător, dosarul de daună, fapt recunoscut de pârât atât în decizia contestată cât si în întâmpinare.

Dreptul lor de creanță ca succesor legali ai defunctului era născut, plata acestor drepturi urmând a fi garantata de către F.G.A. în condițiile legii.

Într-adevăr, Legea 213 din 21 iulie 2015 privind fondul de garantare a asiguraților prevede prin art. 14 un termen de adresare a unei cereri către Fond pentru ca beneficiarul asigurării să-și exprime opțiunea de a fi despăgubit din resursele F.G.A

Recurenta susține că nu există un conflict între prevederile art. 23 din Legea 503/2004 și articolele 14 din Legea 213/2015

Fixarea termenului de 90 de zile se adresează atât creditorilor de asigurări cărora li s-a produs evenimentul asigurat înainte de declararea falimentului asigurătorului cât și celora cărora li s-a produs evenimentul asigurat după intrarea în faliment, beneficiind, evident de o poliță de asigurare valabilă.

Pentru prima categorie de creditori de asigurare, evenimentul producându-se înainte de declararea falimentului, dosarul de daune se deschide în virtutea poliței de asigurare la asigurător căruia nu i s-a retras încă dreptul de administrare. Dacă asiguratorul intră în faliment și i se retrage dreptul de a mai activa pe piața asigurărilor, dosarele de daună sunt predate Fondului în virtutea art. 23 din Legea 503/2004.

Creanța este născuta, Fondul urmând a garanta plata. Privit din acest punct de vedere nu ar mai fi necesară o nouă cerere, creditorul având la dispoziție termenul generat de prescripție de a solicita realizarea creanței sale prin intermediul Fondului.

Dar opțiunea de a beneficia de aceste plăți trebuie manifestată de creditorii de asigurări, sau, când creditorul a decedat, de succesorii legali ai acestuia. Este pasibil ca potențialii creditori sau succesorii lor să nu manifeste opțiunea de realizare a dreptului de creanță. Fondul nu este obligat, deși are pe masa de lucru dosarul de daune sa invite pe beneficiarii creanței la realizarea ei.

Instanța de fond a nesocotit prevederile art. 23 din Legea 503/2004, nedând practic eficientă acestei norme.

În opinia recurentei, în aceasta logică s-a manifestat voința legiuitorului față de această categorie de creditori când s-a instituit prevederea din art. 14 din Legea 213/2015 conform căruia orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens adresata fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Termenul de 90 de zile nu este un termen de decădere din următoarele motive:

- toate termenele de decădere prevăzute în C. civ. sau în oricare alte legi speciale sunt urmate de sintagma sub sancțiunea decăderii în textele de lege.

- în art. 14 alin. (1) din Legea 213/2.015 legiuitorul a folosit sintagma poate formula o cerere motivată,... Cuvântul poate exprimă ceva volițional și nu ceva absolut necesar/obligatoriu si susceptibil dedecadere.de pierdere a dreptului.

- în art. 20 alin. 1din Norma A.S.F nr. 16/2015, emitentul, ASF folosește, pentru aceeași reglementare sintagma trebuie să completeze o cerere de plata. Prin folosirea cuvântului trebuie în locul cuvântului poate, emitentul acestei norme insinuează ca termenul de 90 de zile ar fi un termen de decădere. Ținând cont de ierarhizarea normelor juridice, această modificare a textului legii este nepermisă

- nu poate fi un termen de decădere nici pentru acea categorie de creditori de asigurare care fiind implicați într-un eveniment asigurat, produs după deschiderea fata de asigurător a procedurii de faliment din motive obiective nu se poate adresa fondului cu cerere de despăgubire în termen de 90 de zile

Instanța de fond, pe lângă faptul că a calificat acest termen în mod greșit, ca un termen de decădere, nesocotind criteriile legale ce califică astfel un anumit termen, nu a surprins nici voința legiuitorului privind rațiunea de a fi a F.GA, rațiune clamată prin art. (2) din legea de înființare.

Recurenta susține că în această cheie trebuie privită menirea F.G.A dată prin lege de a proteja creditorii de asigurări față de consecințele insolvenței asigurătorului si nu de a nu le da posibilitatea ca prin hotărâri judecătorești ce sfidează legea, să le opună creditorilor ce au avut nenorocul de a se asigura la societăți falimentare, un termen arbitrar, calificat de F.G.A. și chiar impus într-o normă juridic-administrativă, drept un termen de decădere.

În fine, recurenta susține că termenul de 90 de zile nu este în nici un caz un termen de decădere, iar calificarea lui ca atare reprezintă o încălcare a C. civ. și face trimitere la prevederile art. 2545, 2546 și la cele ale art. 2547 din C. civ.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentința este legală și temeinică.

II. Decizia instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., G., M., N., O., P. și S. supus controlului de legalitate Decizia nr. 15157/11.06.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraților prin care le-a fost respinsă cererea de plată nr. x/25.01.2017 ca tardiv formulată.

Prima instanță a respins cererea reclamanților, ca neîntemeiată, soluție împărtășită de instanța de control judiciar.

Înalta Curte reține că Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări.

Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă.

În acest sens, prevederile art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

Prin urmare, nu pot fi reținute argumentele recurentei-reclamante referitoare la lipsa obligației de a formula cerere de despăgubire către FGA pe motiv că dosarul de daună ar fi fost înaintat de către asigurator.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că Fondul de Garantare a Asiguraților nu avea nicio obligație de informare/îndrumare a asiguraților societății de asigurare aflate în faliment, cu atât mai mult cu cât informațiile publicate pe site-ul instituției au redat precis drepturile creditorilor de asigurare și termenele de exercitare a acestor, drepturi care, de altfel, erau reglementate cu claritate în chiar cuprinsul actelor normative invocate în cuprinsul acțiunii de către reclamantă.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului.

Potrivit acestui articol, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Contrar alegațiilor recurentei-reclamante, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție, deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Decăderea reprezintă acea sancțiune ce constă în stingerea dreptului subiectiv prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de lege sau de părți. Este vorba de o sancțiune ce operează de drept, independent de vreo culpă a titularului, prin simpla împlinire a termenului de decădere.

Împrejurarea că legiuitorul nu a calificat acest termen ca fiind de decădere, este lipsit de relevanță, întrucât natura juridică a unui astfel de termen nu este influențată de calificarea sa expresă de către legiuitor, ci de caracteristicile sale.

Acest termen de 90 de zile începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, iar în cazul reclamantei, termenul a început să curgă de la data deschiderii procedurii falimentului S.C. R. S.A., de la 28.04.2016 și s-a încheiat la data de 28.07.2016.

În mod neîntemeiat încearcă recurenta să se prevaleze de dispozițiile legale dispersate, făcând trimitere la prevederile C. civ., întrucât în cauză, termenul de 90 zile este în mod evident un termen de decădere, inăuntrul căruia partea avea obligația să-și exercite dreptul privind formularea cererea referitoare la dreptul de creanță pretins.

Prin urmare, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că reclamanții au formulat cererea de plată la data de 09.03.2017, cu depășirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. R. S.A..

Înalta Curte reamintește că termenele pentru exercițiul drepturilor părților nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

În acest context, Înalta Curte reține că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamanții nu fost suficient de diligenți pentru conservarea drepturilor lor, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de recurs, nu poate fi primită, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, respingerea cererilor formulate de către reclamanți ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

4.5. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1475 din 15 aprilie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.