ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6159/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la data de 24 iulie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 16141/30.07.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților în dosarul de daună nr. x, solicitând anularea deciziei contestate, apreciind nelegal motivul invocat de FGA în cuprinsul acestei decizii, respectiv "împlinirea termenului legal de prescripție".

Prin sentința civilă nr. 1064 din 19 martie 2019, Curtea de Apel București:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a dispus anularea deciziei FGA nr. 16141/30.07.2018 și obligarea pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/26.05.2017;

- a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurentul-pârât a arătat, în esență, că soluția instanței de fond de anulare în parte a deciziei contestate, pe motiv că termenul de prescripție fusese întrerupt, este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond.

În sensul constatării întreruperii termenului de prescripție extinctivă, prima instanță a avut în vedere cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare, la data de 03.08.2016, prin care reclamanta a pretins despăgubiri de la pârâții B. și C. S.A., ca urmare a evenimentului de circulație din data de 26.08.2013. Însă, această cerere de chemare în judecată nu a fost depusă la dosarul de daună instrumentat de FGA, conform dispozițiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/2015 care prevăd că, odată cu cererea de plată se depun și documentele justificative pe care le deține petentul, iar în cazul în care acesta nu le deține, se pot depune ulterior, precizându-se motivul imposibilității depunerii. În același sens sunt și prevederile art. 20 alin. (1) ultima teză din Norma 16/2015. Totodată, face precizarea că la emiterea Deciziei nr. 16141/30.07.2018 a avut în vedere exclusiv documentele preluate de la C. S.A. și cele depuse de reclamantă.

Recurentul-pârât critică prima instanță care a reținut în motivarea hotărârii că: "Potrivit art. 2541 alin. (4) din C. civ., în cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.

Prin raportare la prevederile art. 2541 alin. (4) din C. civ., curtea reține că prin introducerea de către reclamant a cererii de chemare în judecată care face obiectul dosarului nr. x/2016 înregistrat pe rolul Judecătoriei Satu-Mare a operat o întrerupere a cursului termenului de prescripție a dreptului material la acțiune a reclamantului de a obține despăgubiri de la pârâții B. și S.C. C. S.A., ca urmare a evenimentului de circulație din data de 26.08.2013, iar noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acțiunii din dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei Satu-Mare nr. 6897/296/2016 nu a rămas definitivă."

În opinia recurentului-pârât, această situație reținută de instanța de fond nu poate fi primită. Pe de o parte, textul nu vizează ipoteza obținerii de despăgubiri, ci aceea de a pune în executare o hotărâre, iar pe de altă parte, încheierea de suspendare pronunțată în dosar nu poate rămâne definitivă, operând suspendarea de drept, conform art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, astfel că dosarul rămâne în nelucrare.

Recurentul-pârât critică și reținerile primei instanțe în sensul că, "prin introducerea cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu-Mare, la data de 3.08.2016, a operat o întrerupere a cursului termenului de prescripție de 2 ani a dreptului material la acțiune a reclamantului, prevăzut de art. 2519 alin. (1) din C. civ.."

Legea aplicabilă este, într-adevăr, legea contractului de asigurare, astfel încât se va face aplicarea dispozițiilor invocate de instanța de fond. Însă, în raport de data accidentului – 26.08.2013, introducerea acțiunii la data de 3.08.2016 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție de 2 ani, astfel că acțiunea este prescrisă.

Prin urmare, în mod greșit a apreciat prima instanță că întreruperea prescripției poate avea loc urmare a unui dosar ce este suspendat de drept, fără a avea finalitate. Pe de altă parte, nu a avut în vedere că dacă s-ar fi pronunțat o soluție în acea cauză, aceea era de prescriere a dreptului la acțiune.

Consideră recurentul-pârât că prima instanță a apreciat greșit și cu privire la introducerea cererii în termen, prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, întrucât judecătorul de fond nu a fost învestit a analiza cauza din punct de vedere al introducerii în termen a cererii de plată, cele două termene, cel de prescipție și cel de 90 de zile având o natură juridică diferită.

Termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ. care nu poate fi supus întreruperii sau suspendării.

Cum acest aspect nu a fost analizat în cadrul actului administrativ, consideră că instanța de fond s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Recurentul-pârât menționează și că FGA nu are vreun raport juridic cu asigurații în baza căruia s-ar putea obliga la sume nelimitate, scopul său fiind unul de protejare și garantare. De asemenea, FGA nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului, ci doar intervine în favoarea persoanelor asigurate.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. solicită respingerea recursului, ca nefondat, în esență, reiterând apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 26.08.2013, a avut loc un accident de circulație din culpa numitului B., conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x, ce avea încheiată polița nr. x/20.03.2013 emisă de societatea de asigurare C. S.A., care nu a respectat semnificația indicatorului "Cedează trecerea" intrând în coliziune cu motociclul cu nr. de înmatriculare x, aparținând societății A. S.R.L..

La data de 03.08.2016, reclamantul D. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.A., cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare, secția civilă, sub dosar nr. x/2016.

Prin încheierea din data de 30 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Satu Mare, secția civilă, cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 a fost suspendată în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva pârâtei S.C. C. S.A., prin Hotărârea nr. 132/16.02.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016.

La data de 09.05.2017, reclamanta A. S.R.L., prin administratorul său D., s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată înregistrată sub nr. x/26.05.2017, prin care a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru avariile produse motociclului cu nr. de înmatriculare x, aflat în patrimoniul societății, la data de 26.08.2013.

Soluționând cererea de plată formulată de reclamantă, Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 16141/30.07.2018, prin care a respins integral cererea, reținând că între data evenimentului (26.08.2013) și data deschiderii procedurii de faliment a C. S.A. (16.02.2017) s-a împlinit termenul de prescripție conform condițiilor de asigurare și a dispozițiilor art. 2517 C. civ.

Nemulțumită de această soluție, reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 16141/30.07.2018.

Prin sentința recurată, prima instanță a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 16141/30.07.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și, în consecință, a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/26.05.2017.

În esență, instanța de fond a reținut că pârâtul FGA a apreciat greșit că cererea de plată a fost formulată în afara termenului legal de prescipție, întrucât, prin formularea cererii de chemare în judecată a asigurătorului C. S.A. a operat întreruperea cursului termenului de prescripție de 2 ani a dreptului material la acțiune a reclamantei, conform art. 2519 alin. (1) C. civ., precum și că cererea de plată a fost formulată cu respectarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului C. S.A..

Împotriva hotărârii primei instanțe a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, acesta formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, aplicarea greșită a normelor de drept material privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.

În contextul factual anterior reținut, instanța de control judiciar constată că cererii de plată formulată de reclamantă la data de 26 mai 2017, adresată FGA, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, la art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, rezultă că această lege specială a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în condițiile tuturor termenelor procedurale stabilite, și care în speță au fost respectate.

Art. 20 din această Normă prevede că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Așadar, intimata-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege.

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația acestei autorități de a achita sumele solicitate.

Așa fiind, între FGA și intimatul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant și, deși despăgubirile solicitate își au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esențial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul nașterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

În aceste condiții, cu privire la chestiunea ce a generat disputa juridică în cauza de față, respectiv respingerea cererii de plată a despăgubirilor de către FGA motivată de împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune a reclamantului, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 2501 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., act normativ în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei (26.08.2013), "Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.", art. 2517 din același act normativ stabilind că termenul prescripției este de 3 ani (…), iar art. 2528 alin. (1) că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Așadar, din coroborarea acestui text legal cu dispozițiile din Legea nr. 503/2004, în vigoare la data deschiderii procedurii împotriva S.C. C. S.A., care, deși instituie o procedură administrativă pentru valorificarea creanțelor împotriva societăților de asigurări din disponibilitățile Fondului, nu prevede un termen în care trebuie finalizată această procedură, în lipsa prevederilor referitoare la termenul de prescripție din conținutul acestei legi, devine aplicabil termenul general de prescripție a dreptului la acțiune de 3 ani.

Se impune precizarea că în cauză nu se opune termenul de 2 ani la care a făcut referire instața de fond, respectiv cel prevăzut de art. 2519 alin. (1) din C. civ., întrucât acest termen este aplicabil doar între asigurat și asigurător.

Instanța de recurs constată că în speță, termenul de prescripție a început să curgă la data de 26.08.2013 și s-ar fi împlinit la data de 26.08.2016, însă, la data de 03.08.2016, reclamantul D. (administratorul A. SRL) a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.A., înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare, secția civilă, sub nr. x/2016, cerere ce a avut ca efect întreruperea termenului de prescripție în discuție, conform dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, în mod greșit a reținut FGA prin decizia contestată că, în raport de condițiile de asigurare și de prevederile art. 2517 C. civ., s-a împlinit termenul de prescripție pentru cererea de plată nr. x din data de 26.05.2017, neintervenind niciunul dintre cazurile de întrerupere/suspendare a termenului, cerere prin care reclamanta a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile Fondului cu suma de 5.000 RON, formulată ulterior suspendării judecății, prin încheierea din 30 martie 2017 pronunțată în dosarul sus-menționat, în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva pârâtei S.C. C. S.A..

Ca urmare, acest motiv de recurs referitor la întreruperea termenului de prescripție, este nefondat.

În ceea ce privește analiza făcută de instanța de fond din perspectiva introducerii cererii de plată cu respectarea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte observă că această analiză nu se impunea, având în vedere că acest aspect nu a fost analizat în cadrul deciziei administrative dedusă judecății și nici reclamanta nu a învestit instanța cu o critică în acest sens. Motivul respingerii cererii de plată de către FGA a fost depășirea termenului de prescripție de 3 ani, nu a termenului de decădere de 90 de zile.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același Cod, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1064 din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2021.