ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1830/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.09.2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 8497/08.08.2017 emisă de pârât privind soluționarea cererii de plată nr. x/31.10.2016 și obligarea pârâtului la plata sumei de 17.366 RON, conform sentinței civile nr. 8216/23.06.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014.

Prin sentința nr. 1083 din 9 martie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 1083 din 9 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, apreciind că suma solicitată drept despăgubire nu reprezintă creanță de asigurări, sens în care FGA nu are obligația de plată.

Instanța de fond trebuia să analizeze întreaga legislație aplicabilă în materie, în condițiile în care recurenta deține un titlu executoriu împotriva societății de asigurare, titlu pe care FGA era obligat a-l achita.

Astfel, raportat a dispozițiile art. 2 alin. (1) și (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, un element esențial al calificării unei pretenții ca reprezentând creanță de asigurări, îl reprezintă contractul de asigurare, norma juridică însăși încadrând în această categorie " despăgubirile/indemnizațiile și primele".

Prin urmare, fundamentul contractual reprezintă premisa primară a calificării unei creanțe ca fiind "de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, iar nu faptul că acea creanță ar incumba spre plată societății de asigurare aflată în faliment.

Mai mult decât atât, potrivit art. 12 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/2015, "(...) Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare."

A arătat recurenta că la data accidentului 28.02.2012, norma juridică în vigoare Legea nr. 136/1995, în speță art. 49, art. 50 și art. 26 din Norma ASF 14/2011.

De asemenea, recurenta citează dispozițiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2016, precizând că există o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a stabilit obligația societății de asigurare la plata sumei de 17.366 RON, reprezentând penalități și cheltuieli de judecată.

Având în vedere prevederile legale enunțate, recurenta apreciază că suma solicitată reprezintă o creanță de asigurare, astfel încât, obligația de plată aparține FGA, acesta fiind garantul creditorilor de asigurări în situația în care asigurătorul se află în insolvență.

Consideră eronată opinia instanței potrivit căreia ar fi trebuit constatată culpa FGA privind plata de despăgubiri pentru a datora penalități de întârziere sau cheltuieli de judecată. O asemenea situație nici nu ar fi posibilă în condițiile în care s-a statuat că FGA nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune ce ar viza despăgubiri dintr-un contract de asigurare încheiat cu o societate de asigurări aflată în faliment.

Recurenta face trimitere și la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care se coroborează cu art. 29 din Norma ASF nr. 16/205, din interpretarea cărora rezultă că Fondul trebuie să plătească penalități, dobânzi și alte cheltuieli, urmând ca ulterior să se înscrie la masa credală pentru recuperarea acestor sume, subrogându-se în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19.02.2019, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurenta-reclamantă, deși întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se circumscriu doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin decizia nr. 8497/08.08.2017, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată nr. x/31.10.2016 formulată de reclamantă cu privire la suma de 17.366 RON, reprezentând penalități și cheltuieli de judecată conform sentinței civile nr 8216/23.06.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr x/2014, pe motiv că acestea nu se încadrează în categoria creanțelor de asigurări.

Instanța de primă jurisdicție a respins cererea reclamantei, reținând că, prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 în aplicarea art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu reprezintă un temei pentru recuperarea penalităților și cheltuielilor de judecată ale asigurătorilor Casco care au obținut deja sentințe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment sau ale asiguraților împotriva asigurătorului RCA, pentru că nu se înscriu în noțiunea de creanță de asigurări de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Soluția primei instanțe, care a considerat legal actul administrativ contestat, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează greșita interpretare de către instanța de fond dispozițiilor anterior menționate, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești.

Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanța izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai amintește că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material și/sau moral, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nici o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Totodată, instanța de control judiciar constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora, "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobâzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Grantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1083 din 9 martie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2021.