ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1088/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, solicitând instanței anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 25.02.2016, înregistrată sub nr. x/26.02.2016.

Prin sentința civilă nr. 142/CA/2018 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța și a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/25.02.2016 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că, urmare a verificărilor efectuate de inspectorii antifrauda din cadrul D.R.A.F. 2 Constanta, s-a constatat faptul că societatea reclamantă a încheiat tranzacții comerciale cu societățile B. S.R.L., C. S.R.L. si D. S.R.L., societăți care nu funcționează la sediul social declarat, nu au angajați, nu figurează cu bunuri mobile (clădiri/terenuri) având un comportament fiscal inadecvat, fiind înființate pentru a crea circuite comerciale fictive, menite a da aparență realității și legalității provenienței licite a serviciilor facturate, inclusiv prin operațiuni bancare, fiind folosite ca emitente de facturi de către S.C. A. S.R.L., ceea ce a condus la înregistrarea de cheltuieli si TVA deductibila nereale, cu consecința diminuării obligațiilor fiscale si a disimulării provenienței reale a bunurilor si serviciilor facturate.

S-a conturat suspiciunea rezonabila că tranzacțiile comerciale declarate de A. S.R.L. în relația cu B. S.R.L., C. S.R.L. si D. S.R.L. nu au un conținut economic real, nu reflectă practici economice obișnuite, iar prin înregistrarea de astfel de operațiuni s-a disimulat realitatea prin crearea aparenței existenței unor operațiuni care în fapt nu au fost efectuate, consecința fiscală fiind diminuarea obligațiilor fiscale de plată la bugetul general consolidat.

Prin urmare s-a estimat un prejudiciu în sarcina A. S.R.L. în sumă totală de 1.065.964 RON, compus din impozit pe profit în sumă de 426.386 RON și TVA în sumă de 629.578 RON.

În timpul controlului, inspectorii antifraudă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au dispus instituirea măsurilor asigurătorii și emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

În Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.02.2016 sunt specificate motivele pentru care a fost necesară dispunerea măsurilor asigurătorii, motive care reies clar și din cele menționate mai sus, acestea regăsindu-se în decizia de măsuri asigurătorii.

Contrar reținerilor instanței de fond, în motivarea emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, s-au avut în vedere elementele care indică existența pericolului ca societatea să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul.

Recurenta a arătat că prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, organele de control au urmărit protejarea creanței pe care contestatoarea ar datora-o bugetului general consolidat al statului, iar indisponibilizarea sumelor de bani sau a mijloacelor fixe nu echivalează cu executarea lor.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței deduse judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. x/25.02.2016, organele fiscale au dispus în sarcina reclamantei A. S.R.L. instituirea de măsuri asigurătorii pentru suma de 1.598.946 RON reprezentând 150% din valoarea creanței estimate.

În urma soluționării contestației formulate de reclamantă în baza art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015, instanța de fond a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, reținând că actul administrativ-fiscal contestat nu este motivat corespunzător, în condițiile în care instituirea unor măsuri asigurătorii se justifică prin conturarea unui pericol de sustragere a debitorului, de ascundere ori risipire a patrimoniului său.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond, contrar celor susținute de pârâtă prin cererea de recurs, a efectuat o analiză corectă a cauzei dedusă judecății.

Astfel, dispozițiile art. 213 alin. (2) și (3) din Codul de procedură fiscală prevăd că "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii."

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, trebuie analizat comportamentul fiscal al contribuabilului.

Or, un comportament fiscal apt a forma această prezumție privind existența pericolului sustragerii nu se conturează în speța dedusă judecății, având în vedere că aspectele prezentate de recurenta pârâtă privind cuantumul mare al prejudiciului estimat, sancționarea contravențională anterioară a societății ca urmare a unor controale ale Gărzii Financiare și aspectele referitoare la comportamentul fiscal al unor societăți cu care reclamanta a încheiat tranzacții comerciale, respectiv profitul net înregistrat de societate în anul 2014, nu sunt de natură să probeze că reclamanta ar intenționa să își ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea.

Așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din aspectele prezentate de organele fiscale rezultă dificultatea sau chiar imposibilitatea obiectivă a debitoarei de a achita eventualele creanțe fiscale, însă aceste aspecte nu se circumscriu ipotezelor expres reglementate de legiuitor pentru dispunerea de măsuri asigurătorii.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei potrivit căreia evidențierea unui comportament fiscal neadecvat al contribuabilului, care înregistrează artificial o serie de operațiuni nereale pentru a beneficia de unele avantaje fiscale, este apt să justifice existența pericolului la care se referă art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Instanța de recurs are în vedere că la dosarul cauzei nu a fost depusă o decizie de impunere emisă conform art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, nefiind făcută dovada, la 5 ani de la instituirea sechestrului, a emiterii titlului de creanță pentru debitele estimate pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală – Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală – Direcția Regională Antifraudă 2 Constanța împotriva sentinței civile nr. 142/CA/2018 din 20 septembrie 2018 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.