ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 890/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 09 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș a respins excepțiile necompetenței materiale a instanței, netimbrării cererii și nulității cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 5 septembrie 2016, pronunțată în același dosar, Tribunalul Timiș a unit cu fondul cauzei excepțiile tardivității solicitării daunelor morale, autorității de lucru judecat, inadmisibilității și prescripției acțiunii, puse în discuție la acel termen.

Prin sentința civilă nr. 1006 din 08 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a dispus următoarele:

A respins excepția tardivității cererii de acordare a daunelor morale, a autorității de lucru judecat, a inadmisibilității și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

A obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor la a căror restituire a fost obligată pârâta prin sentința civilă nr. 4296/28.03.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 266/16.04.2016 a Curții de Apel Timișoara, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008 și art. 4.2-4.4 din condiții generale referitoare la dobânda de referință variabilă, calculată de la data încasării acestor sume până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 6-7 din Convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată.

A obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor prevăzute la pct. 6-7 din Convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată și la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate abuziv, de la data încasării acestora și până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 3-4 din Actul adițional din 30.09.2010 la Convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008.

A obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor prevăzute la pct. 3-4 din Actul adițional din 30.09.2010 la Convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008 și la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate abuziv de la data încasării acestora și până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

A constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la pct. 5.11 și 9.3 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor menționate a declarat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 557/A din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 1006 din 8 noiembrie 2016, a încheierii din 9 mai 2016 și a încheierii din 5 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamantul intimat A.; a obligat pârâta apelantă să-i plătească reclamantului intimat A. suma de 3256 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatului- reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta critică soluția dată asupra capetelor de cerere referitoare la clauzele contractuale de la pct. 5.11 și 9.3 din Condițiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită) și art. 3-4 din Actul adițional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor).

Recurenta-pârâtă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 20 din Legea nr. 190/1999, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta arată că, în analiza pct. 5.11, instanța de apel, preluând într-o manieră identică motivarea primei instanțe, a reținut că această prevedere "creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, prin aceea că permite băncii pârâte să declare scadent anticipat creditul indiferent de valoarea restanțelor și independent de perioada de creditare și valoarea creditului rămas de rambursat, cu condiția ca vechimea restanței să fie mai mare de 60 de zile."

Consideră că, în soluționarea apelului, în special în analiza clauzei de la pct. 5.11 din contract, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire atât natura contractului încheiat de părți, cât și legislația a cărei incidență este atrasă în urma unei corecte calificări a convenției.

Astfel, instanța nu a observat că părțile au încheiat un contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare. Or, calificarea convenției de credit ipotecar, ca fiind una pentru investiții imobiliare, desigur că atrage incidența legii speciale în domeniu, respectiv Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, având în vedere că intimatul-reclamant a contractat împrumutul cu scopul declarat de a achiziționa un imobil, aspect ce rezultă cu evidență din art. 1 din contractul de credit:" Banca acordă împrumutatului un credit în valoare de 59.800.00 EUR, cumpărare imobil, pentru achiziționarea unui imobil, din care: 59.800.00 EUR reprezentând credit imobiliar pentru cumpărare imobil..."

Ulterior achiziționării imobilului, banca a încheiat, cu intimatul, Contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/08.02.2008 de către BNP C., prin care intimatul-reclamant a constituit o ipotecă de rang I asupra imobilului achiziționat cu suma rezultând din împrumut, precum și Actul adițional nr. x/08.02.2008 prin care s-a introdus în contract mențiunea concretă privind imobilul ce constituie obiectul garanției (apartamentul nr. x din Timișoara, Str. x, Se. A).

Potrivit art. 20 din Legea nr. 190/1999:"în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data primirii notificării prevăzute la art. 19, împrumutatul nu execută obligațiile asupra cărora a fost notificat, contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare se consideră reziliat de plin drept și întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devine exigibilă."

Conform pct. 5.11 din Contractul de credit:"Dacă, în termen de 30 de zile de la data notificării, împrumutatul și/sau coplătitorii nu achită rata totală de rambursat, întregul credit și toate celelalte sume datorate devin exigibile..."

Printr-o simplă comparație de text, recurenta-pârâtă susține că se poate observa că prevederea contractuală de la pct. 5.11 din Contract nu reprezintă altceva decât expresia normei legale, respectiv art. 20 din Legea nr. 190/1999.

Astfel, ambele prevederi stabilesc un termen de 30 de zile de la primirea notificării, termen în care împrumutatul are obligația de a executa obligațiile scadente, în caz contrar intervenind exigibilitatea anticipată a întregului credit. Consecința exigibilității, adăugată în clauza contractuală, în sensul că "banca este îndreptățită să procedeze la recuperarea creanțelor sale pe calea executări silite, prin valorificarea garanțiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului și/sau coplătitorilor" nu este de natură să altereze identitatea dintre prevederea legală și cea contractuală, ipoteza celor două texte fiind identică. De altfel, ceea ce a fost analizat de instanța de apel este tocmai partea din clauza contractuală preluată din lege, instanța nepreocupându-se de teza finală a pct. 5.11 care se referă doar la consecințele declarării scadenței anticipate.

În acest context, consideră că analiza și constatarea caracterului abuziv al clauzei de la 5.11 din contract reprezintă o vădită încălcare a normei de drept material, în vădită contradicție cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 si art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Invocă paragraful 28 al Hotărârii din 20 septembrie 2017, în Cauza C-186/16 (Andriciuc și alții împotriva D.), pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Din considerentele deciziei rezultă cu claritate faptul că examenul prioritar pe care trebuie să îl realizeze instanța națională sesizată cu o cerere având un astfel de obiect, este verificarea dacă acea clauză contractuală, respectiv pct. 5.11 din Contractul analizat - reprezintă sau nu o transpunere în contract a unei dispoziții legale, fie ea obligatorie, de la care părțile nu pot deroga, fie supletivă, cu condiția ca, în acest din urmă caz, părțile să nu fi derogat de la ea prin acordul lor de voință.

Pe cale de consecință, clauza care stabilește dreptul băncii de a declara scadența anticipată a întregului credit, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la data notificării, împrumutatul sau coplătitorul nu achită rata scadentă, de plano nu intră sub incidența legii privind clauzele abuzive, astfel încât soluția instanței de apel, întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, este vădit nelegală, pentru că, prin această clauză nu se stipulează nimic altceva decât ceea ce prevede art. 20 din Legea nr. 190/1999, iar banca nu a inserat în mod unilateral, de la sine, nicio altă clauză care să exprime vreo voință a sa diferită de voința exprimată prin lege.

Apreciază că aceasta este și rațiunea pentru care, clauzele care reflectă prevederi legale și sunt o aplicație a acestora, nu pot intra sub incidența controlului judiciar al caracterului abuziv, pentru că ar însemna să se discute chiar caracterul abuziv al unei prevederi legale, ceea ce nu poate fi admis. În același sens s-a pronunțat și CJUE care, prin Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunțată în procedura C-280/14, Barclays Bank S.A. contra Sara Sánchez García et Alejandro Chacón Barrera.

Susține că, în absența unor acorduri contrare convenite între părți, se aplică actele cu putere de lege sau normele administrative ce reglementează problema de drept dedusă judecății, fără ca acestea să poată fi analizate din perspectiva caracterului abuziv în sensul Directivei 93/13.

Practic, prin excepția instituită de Directivă și preluată de Legea nr. 193/2000, se admite că aceste acte normative nu au o forță juridică superioară altor acte cu putere de lege, indiferent dacă ele sunt regăsite în C. civ. sau în legi speciale. Simpla prevedere în lege a unei reguli, exclude, de plano, orice pretins caracter abuziv. în caz contrar, ar însemna ca, pe calea ocolită a acțiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000, să se constate nelegalitatea unor prevederi legale preluate în contract, ceea ce este inadmisibil.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă solicită să se constate că soluția instanței de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la pct. 5.11 din Contract, a fost dată cu încălcarea vădită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 190/1999, a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, recurenta susține aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, întrucât clauza de la pct. 5.11 din contract nu creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, niciun dezechilibru semnificativ.

Arată că, în evaluarea pretinsului caracter abuziv al clauzei, generat de un dezechilibru semnificativ, instanța de apel s-a prevalat de criterii precum valoarea restanțelor, perioada de creditare și valoarea creditului rămas de rambursat care, în opinia instanței, ar fi trebuit să condiționeze nașterea dreptului băncii de a declara scadența anticipată a creditului, în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor de plată a ratelor de credit, de către împrumutat.

Altfel spus, neexecutarea obligațiilor de plată a ratelor de credit, cu înregistrarea unor întârzieri mai mari de 60 de zile de la scadențele acestora, nu este considerată de instanța de apel ca un motiv întemeiat care să confere băncii dreptul de a declara scadența anticipată.

Or, atât obligația inițială a băncii (de a pune la dispoziție întreg creditul), cât și obligația împrumutatului, de rambursare, în rate lunare, a împrumutului, reprezintă prestații esențiale ale contractului.

Condiționarea dreptului creditorului de a declara scadența anticipată, de o anumită valoare a restanțelor este, pur și simplu, neavenită, în condițiile în care, dacă s-ar credita această idee, s-ar încuraja debitorul (sau cel puțin i s-ar permite acestuia) să înregistreze întârzieri repetate la plata ratelor de credit, în marja permisă de valoarea restanțelor. Altfel spus, executarea contractului, așa cum a fost convenită, prin plata unor rate lunare, ar deveni iluzorie, debitorul văzându-se liber să execute cu întârziere plata acestor rate, în paguba evidentă a creditorului.

Consideră că eroarea majoră comisă de instanța de apel a constat în introducerea unui element de natură economică (valoarea restanțelor) într-un sistem de analiză ce trebuia să excludă, de plano, asemenea aspecte, instanța fiind obligată să verifice dacă, în ansamblul de drepturi și obligații generat de contract, dreptul băncii de a declara scadența anticipată creează sau nu dezechilibre de ordin juridic.

Aceleași considerente au fost invocate și pentru cel de-al doilea criteriu de care a uzat instanța de apel în analiza pretinsului dezechilibru contractual, respectiv perioada de creditare. Deși nu detaliază și nu motivează de ce dreptul creditorului de a declara scadența anticipată a creditului ar trebui să fie dependent de o anumită perioadă de creditare (suplimentară neplății ratelor, mai mult de 60 de zile de la scadența acestora), în opinia instanței de apel, exista o relație de proporționalitate între durata de rambursare a creditului și momentul de la care i s-ar recunoaște creditorului dreptul de a declara scadența anticipată în caz de neexecutare. Altfel spus, instanța de apel consideră, în mod profund eronat, că, cu cât perioada de rambursare ar fi mai îndelungată, cu atât mai amplă ar trebui să fie neexecutarea contractuală a debitorului, pentru a i se permite creditorului să declare scadența anticipată. Astfel, instanța de apel ignoră complet ansamblul drepturilor și obligațiilor părților și face abstracție de obligația esențială asumată de debitor, de a rambursa creditul în rate lunare, corespunzătoare graficului de rambursare.

De asemenea, și cel de-al treilea criteriu invocat de instanța de apel, respectiv valoarea creditului rămas de rambursat, apreciază că este străin de orice pretins dezechilibru contractual, condiționarea dreptului creditorului de a declara scadența anticipată de o anumită valoare rămasă de rambursat, din credit, fiind, de fapt, un criteriu abuziv. Altfel spus, în viziunea instanței de apel, dreptul creditorului de a declara scadența anticipată nu s-ar putea naște decât dacă debitorul său ar mai avea de rambursat doar o anumită valoare a creditului (fiind evident că, până la atingerea acesteia, nu s-ar putea declara scadența anticipată). În această ipoteză însă, s-ar ajunge efectiv la un blocaj contractual în contextul în care debitorul nu ar restitui suficient credit astfel încât valoarea rămasă de rambursat să permită creditorului să declare scadența anticipată. Altfel spus, debitorul ar putea pur și simplu să refuze achitarea ratelor de credit, iar creditorul nu ar avea deschisă calea declarării exigibilității pentru simplul motiv că valoarea rămasă de rambursat ar fi mai mare decât cea stabilită pentru recunoașterea acestui drept, ceea ce este, desigur, inadmisibil.

Nu mai puțin important este faptul că instanța de apel cumulează aceste criterii (valoarea restanțelor, perioada de creditare și valoarea creditului rămas de rambursat) în aprecierea contextului în care prevederea care i-ar da dreptul creditorului să declare scadenta anticipată ar fi una valabilă. Or, aceste criterii nu au nicio legătură cu condiția dezechilibrului contractual semnificativ instituită de Legea nr. 193/2000, ci sunt pure standarde economice sau temporale, străine de ansamblul de drepturi și obligații contractuale, în cadrul căruia se verifică îndeplinirea sau nu a acestei condiții.

Pentru aceste considerente, solicită să se constate vădita nelegalitate a modului în care instanța de apel a analizat caracterul clauzei contractuale de la pct. 5.11 din Condițiile generale de creditare.

Arată că împrumutatul a cunoscut încă de la încheierea contractului obligația sa de a restitui împrumutul, în acord cu graficul de rambursare, prin plata unor rate lunare evidențiate în acest grafic. Altfel spus, individualizarea obligației s-a făcut atât sub aspectul cuantumului său cât și sub aspect temporal, împrumutatul cunoscând de la început datele de scadență a ratelor lunare și cuantumul acestora.

Prin urmare, nu este vorba de un drept discreționar al băncii, de a declara scadența anticipată a creditului, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci de un drept ce se naște în mod legitim și pentru cauze certe, determinate, de neexecutare contractuală

De asemenea, arată că prevederea contractuală analizată nu produce niciun dezechilibru, cu atât mai puțin unul semnificativ, având în vedere că aceasta produce efecte numai condiționat de o neexecutare suficient de însemnată a obligațiilor, de către împrumutat, neexecutare individualizată, de altfel, în cuprinsul contractului.

Lipsa oricărui dezechilibru semnificativ în ceea ce privește dreptul băncii de a declara scadenta anticipată în cazul unei neexecutări mai mari de 60 de zile se poate constata și prin raportare la legislația actuală care prevede un termen apropiat de cel stabilit în contractul de credit analizat. Astfel, potrivit art. 55 alin. (4) din O.U.G. nr. 52/2016:" Creditorul poate declara creditul scadent anticipat după înregistrarea unui număr de 90 de zile consecutive restantă de câtre consumator."

Precizează că, în situația concretă a creditului intimatului-reclamant, banca nu a uzat de dreptul de a declara scadența anticipată decât după înregistrarea a nu mai puțin de 155 de zile de întârziere, din partea împrumutatului. Așadar, gravitatea și întinderea neexecutării obligațiilor, de către intimat, au fost unele mult mai mari decât cele menționate în contract.

În ceea ce privește condiția bunei credințe, solicită să se constate că banca a acționat cu bună-credință în raporturile cu intimatul, inserarea clauzei analizate fiind destinată a produce efecte doar în cazul unor neexecutări culpabile însemnate, din partea debitorului, în vederea asigurării unui ultim remediu contractual pentru protejarea drepturilor legitim dobândite. De asemenea, banca nu a ascuns această clauză ci l-a informat pe debitor cu privire la existența ei, acesta semnând pagina din contract unde este prevăzută clauza în discuție; totodată împrumutatul cunoștea și, deci, se putea, în mod rezonabil aștepta ca, în cazul în care nu achită ratele lunare de credit pentru perioade mai mari de 60 de zile, să fie expus riscului de a avea întregul credit declarat scadent anticipat astfel încât nici din această perspectivă nu s-ar putea reține că banca a nerespectat obligația de a acționa cu bună-credință.

Pentru toate argumentele, recurenta-pârâtă solicită să se constate că pct. 5.11 din contract nu produce niciun dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, motiv pentru care dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost aplicate greșit de instanța de apel, soluția pronunțată de aceasta fiind vădit nelegală.

Problematica invocată de instanța de apel, prin invocarea Cauzei CJUE C-415/2011 (Cauza Aziz), este una falsă, motivării instanței lipsindu-i un element esențial, respectiv analiza comparativă menționată chiar în decizia evocată, în sensul că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că: noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare."

Potrivit pct. 9.3 din Condițiile generale de creditare: "Fără a renunța la prevederile pct 5.10 și 5.11 din Condițiile Generale de Creditare, neîndeplinirea de către Împrumutat/Coplătitori a oricărei obligații contractuale, dă dreptul băncii de a declara soldul creditului scadent anticipat, indiferent de graficul de rambursare și, ca urmare, să ia orice măsură pe care o consideră necesară pentru a-și recupera pagubele cauzate în acest mod, cu condiția notificării prealabile a Împrumutatului/Coplătitorului. Prevederile menționate se vor aplica de asemenea, în cazul în care banca constata că situația financiară a împrumutatului nu mai asigură condițiile de rambursare ale creditului", instanța de apel stabilind că este abuzivă, deoarece creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța nu a mai procedat însă la o analiză aprofundată a cauzelor contractuale ce ar putea activa această prevedere ci s-a rezumat la a valida opinia primei instanțe, soluția pronunțată fiind nelegală, întrucât a fost dată atât cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și cu nesocotirea deciziilor CJUE invocate chiar de către instanță.

Solicită instanței de recurs să observe faptul că art. 9.3 face parte din art. 9 din Condițiile generale de creditare, destinat a defini cazurile de culpă contractuală și consecințele nerespectării obligațiilor asumate. Prin urmare, arată că art. 9.3 individualizează consecințele săvârșirii, de către împrumutat, a unui caz de culpă, așa cum acesta este definit în art. 9.1. care menționează expres că: "Nerespectarea, de către împrumutat a oricăreia dintre obligațiile sale asumate prin prezentul contract și/sau contractele accesorii constituie caz de culpă. Constituie, de asemenea, caz de culpă în temeiul prezentului contract, nerespectarea clauzelor contractuale de către orice persoană terță obligată față de bancă în baza contractelor accesorii la prezentul contract."

Consideră că prevederea contractuală relevă principiul forței obligatorii a contractului, expres reglementat atât prin art. 969 din C. civ. de la 1864 cât si prin art. 1270 din actualul C. civ.. În consecință, inserarea acesteia în contract reprezintă o preluare a dispozițiilor legale care reglementează principiul pacta sunt servanda, fiind orientată către crearea unui cadru contractual clar pentru consumator; dată fiind natura ei, clauza este în mod cert valabilă, neputându-se admite că un principiu fundamental al dreptului civil, reglementat de dreptul comun și preluat ca atare în contract ar fi susceptibil să creeze abuzuri.

Susținerea instanței de apel, referitoare la pretinsa necircumstanțiere a cazurilor de neexecutare care pot conduce la declararea scadenței anticipate, consideră că este profund nelegală. În primul rând instanța trebuia să observe că, din definiția oferită prin art. 9.1 din contract (care la rândul său preia dispozițiile de drept comun), nerespectarea, de către împrumutat, a oricăreia dintre obligațiile asumate prin contract constituie un caz de culpă. Așadar, posibilitatea creditorului de a declara scadența anticipată se naște numai în cazul existenței unui caz de culpă, acesta reprezentând un prim prag al individualizării cauzelor ce pot duce la exigibilitatea anticipată.

De altfel, ceea ce stabilește, de fapt, art. 9.3 din Contract este că săvârșirea unui caz de culpă, deschide calea creditorului de a declara scadența anticipată, drept condiționat însă de notificarea prealabilă a împrumutatului cu privire la cazul de culpă constatat.

Așadar, pct. 9.3 din Contract nu reprezintă altceva decât expresia pură a răspunderii contractuale, ca urmare directă a principiului forței obligatorii a contractului. În acest sens stau și dispozițiile art. 1350 alin. (1) din actualul C. civ. ("Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care Ie-a contractat") cât și cele ale art. 1518 alin. (1) ("Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale").

În ceea ce privește al doilea prag al individualizării cazurilor de culpă, arată că instanța de apel a stabilit complet eronat faptul că banca ar avea un drept discreționar de a declara scadența anticipată. În realitate, analiza reală a clauzelor contractuale ar fi relevat instanței faptul că obligațiile asumate de împrumutat sunt foarte clar determinate și menționate în contract, în art. 8.1 lit. a)-m) din Condițiile generale, fiind precizate distinct și într-o manieră ușor inteligibilă astfel încât consumatorul să-si poată prefigura conduita ulterioară încheierii contractului.

Așadar, este neîndoielnic faptul că părțile au convenit expres asupra obligațiilor ce reveneau împrumutatului și asupra faptului că nerespectarea acestora constituie un caz de culpă care dă dreptul băncii de a declara scadența anticipată, drept condiționat de notificarea prealabilă a împrumutatului (menită a-i aduce acestuia la cunoștință cazul de culpă și a-i oferi timp pentru acoperirea acestuia, prin executare).

Pin această perspectivă, se poate constata că prevederea de la pct. 9.3 din contract nu produce niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca acționând cu bună credință atât în ceea ce privește existența și întinderea obligațiilor contractuale ale împrumutatului cât și privitor la indicarea clară a acestora în contract si a consecinței nerespectării lor.

Argumentul utilizat de instanța de apel, referitor la faptul că, pe parcursul executării contractului, împrumutatul s-ar putea găsi în situația de a nu putea plăti din cauza unor motive obiective nu este justificat, deoarece, eventualele cauze obiective care să împiedice executarea exclud culpa contractuală (singurul temei care poate justifica declararea scadenței anticipate).

În concluzie, prevederea de la pct. 9.3 din Contract nu este una abuzivă, așa cum greșit a calificat-o instanța de apel, soluția pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele referitoare la dobânda contractuală prevăzută de art. 6 din contractul de credit și art. 3-4 din actul adițional din 30.09.2010, recurenta-pârâtă susține că soluția a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) și alin. (6) din legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a omis să aplice, în analiza clauzelor, filtrul de admisibilitate instituit de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, trecând direct la analiza prevederilor contractuale (neobservând că acestea sunt excluse de la verificarea caracterului abuziv).

Prima condiție care trebuie să fie îndeplinită pentru aplicarea acestei excepții, este ca toate clauzele analizate să se refere la elemente care fac parte din structura de costuri ce reprezintă și definesc obiectul principal al contractului.

În ceea ce privește elementele care fac parte din obiectul principal al contractului, CJUE a reținut în cauza C-26/13, ca o clauză intră în sfera obiectului principal al contractului, dacă aceasta are caracter esențial, revenind instanței de judecată să analizeze dacă pretinsa clauză are, în contractul analizat, caracter esențial. Invocă Decizia nr. 608/23.03.2016, pronunțată în al doilea ciclu procesual, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, clauzele contractuale privitoare la dobândă sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, motiv ce justifică excluderea acestora de la analiza unui pretins caracter abuziv.

Astfel, în ceea ce privește clauza de la pct. 6 din contract, înțelegerea efectelor acesteia este una facilă, cuantumul penalizării fiind exprimat într-o manieră concisă și clară, în cifre, prin raportare la întârzieri la plată determinate concret. Prin urmare, consumatorul a putut înțelege cu siguranță faptul că, în ipoteza unor înregistrări la plata ratelor de credit, urma a suporta o penalitate de 1 sau 2 puncte procentuale peste dobânda curentă, în funcție de perioada de întârziere.

În ceea ce privește clauzele de la art. 3-4 din Actul adițional, modul în care funcționează rescadențarea creditului este foarte clar exprimat, consumatorului nefiindu-i ascunse costuri sau efecte ale acestei operațiuni. Astfel, acesta a cunoscut înainte de a încheia actul adițional, faptul că diminuarea ratei lunare, pentru 12 luni, este o facilitate acordată acestuia, condițiile referitoare la dobânda contractuală rămânând însă neschimbate. În acest sens, s-a prevăzut expres că dobânda se calculează în continuare conform contractului de credit, lunar la soldul creditului iar diferența dintre rata de dobândă calculată și rata de dobânda negociată se capitalizează lunar, fiind adăugată la soldul creditului. Așadar, consumatorul a putut înțelege că rata de dobândă negociată, aplicabilă perioadei de rescadențare, nu devine dobândă curentă ci este doar o parte din aceasta, diferența urmând a se capitaliza la soldul creditului. Pentru toate aceste motive, recurenta-pârâtă solicită să se constate că, în speță, sunt întrunite condițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la dobândă fiind excluse de la aprecierea caracterului abuziv, astfel încât soluția instanței de apel este dată cu vădita încălcare a acestei norme.

Referitor la lipsa caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, recurenta invocă încălcarea și aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că instanța nu a analizat toate condițiile cerute în verificarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv a ignorat complet cerința lipsei caracterului negociabil al clauzei.

Prin urmare, instanța nu a observat că prevederile contractuale criticate au avut caracter negociabil, aspect ce excludea caracterul abuziv al acestora. Omițând acest aspect, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

Sub aspectul aplicării greșite a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, arată că instanța de apel a stabilit în mod eronat existența unui dezechilibru semnificativ produs de aceste clauze, întrucât clauzele analizate au avut caracter negociabil, iar îndeplinirea sau nu a acestei prime condiții, este necesar a fi făcută prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Din cuprinsul acestor dispoziții legale rezultă că lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor preformulate; caracterul negociabil presupune a se oferi consumatorului posibilitatea de a aduce modificări ofertei inițiale a băncii, respectiv, de a formula contraoferte.

În măsura în care banca face dovada caracterului negociabil adică a posibilității oferite consumatorului de a formula contraoferte, posibilitate pe care însă acesta nu a valorificat-o, acceptând fără obiecțiuni oferta băncii, prezumția caracterului nenegociabil este răsturnată, iar condiția lipsei negocierii clauzei nu este îndeplinită, banca neputând fi ținută răspunzătoare pentru conduita consumatorului.

Arată că prevederea finală a contractului de credit bancar conține o recunoaștere din partea intimatului-reclamant cu privire la corecta și deplina înțelegere a clauzelor contractuale: "Prin semnarea prezentului contract, declar ca am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime."

Or, semnarea de către împrumutat a contractului de credit imediat după această mențiune, echivalează cu exteriorizarea manifestării sale de voință în sensul celor pre-citate: debitorul declară că, în urma informării complete și corecte de către bancă cu privire la ceea ce presupune contractul de credit, acesta și-a format consimțământul în mod liber și este de acord să accepte oferta băncii, astfel cum i-a fost prezentată, fără a intenționa sa aducă vreo modificare acesteia. Invocă practica judiciară relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la acest tip de litigii (Decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2012 a secției a ll-a civilă).

Mai mult decât atât, în cazul Actului adițional din data de 30.09.2010, caracterul negociabil al clauzelor acestuia rezultă din însăși formularea lor. În acest sens, solicită instanței de recurs să observe că: "de comun acord a fost semnat prezentul act adițional în temeiul căruia creditul este rescadențat astfel.... prin diminuarea ratei lunare totale de plată în urma negocierii până la valoarea de 277 EUR lunar pentru o perioadă de 12 luni."

Față de toate aceste considerente, recurenta-pârâtă consideră că prevederile contractuale referitoare la dobânda de la art. 6 din contract și de la art. 3-4 din Actul adițional au avut caracter negociabil, astfel încât solicitarea privind constatarea nulității absolute a acestor clauze este vădit nefondată.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită să se constate nelegalitatea deciziei recurate, generată tocmai prin încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul neobservării și neanalizării condiției obligatorii referitoare la caracterul negociabil al clauzelor.

De asemenea, susține că nu este îndeplinită nici condiția privind producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, contrar cerinței bunei credințe.

Cu privire la clauza de dobânda curentă sporită - art. 6 din contractul de credit, arată că a fost prevăzută o penalitate de întârziere, constând în majorarea, cu unul sau două puncte, a dobânzii curente aplicabile creditului, în raport de durata întârzierii (1 punct pentru întârzierile între 8 și 30 de zile și două puncte pentru întârzierile mai mari).

Precizează că art. 6 prevede singura penalitate de întârziere din contract. Astfel, nerambursarea la mai mult de 7 zile de la scadență a unei rate de credit determină înregistrarea acesteia, în contul "credite restante".

Dobânda curentă sporită (art. 6 din Contractul de credit) se aplica în ipoteza în care împrumutatul înregistrează deja restanțe la plata aceluiași credit. Această dobândă curentă amplificată se va aplica câtă vreme se va menționa situația premisă care determină incidența sa (respectiv câtă vreme împrumutatul va înregistra restanțe la plata aceluiași credit - prin înscrierea unei rate anterioare ca și "credit restant") și va afecta ratele subsecvente acestor restanțe.

Prin urmare, justificarea dobânzii practicate în temeiul clauzei analizate este una clară: dobânda prevăzută la art. 6 din Contractul de credit are rolul de a reglementa modul de calcul al dobânzii curente, în ipoteza particulară în care împrumutatul înregistrează restanțe anterioare. Sub acest aspect, această dobândă este o formă specifică de calcul a dobânzii curente, aplicabilă exclusiv într-o anumită ipoteză punctuală (restanțe anterioare ale debitorului) și potrivit unui algoritm extrem de clar și precis.

Concluzia care se desprinde cu evidență din cele arătate anterior vizează legitimitatea creditorului de a pretinde debitorului său, în cazul în care acesta din urmă nu își execută obligația la scadență, plata unei dobânzi corespunzătoare neexecutării la termen a obligației.

Este, așadar, cert faptul că Banca are dreptul de a percepe dobândă penalizatoare astfel încât, din această perspectivă, clauza contractuală referitoare la acest aspect este pe deplin legală. Totodată, intimatul a cunoscut și acceptat expres realitatea și legitimitatea acestei clauze la data încheierii contractului, precum șî valoarea procentuală a dobânzii percepute în temeiul acesteia, fiind astfel, în măsură să aprecieze asupra oportunității și, totodată, posibilelor consecințe ale accesării creditului.

Arată că argumentul invocat de instanța de apel, conform căruia această dobândă ar fi abuzivă întrucât este determinată prin raportare la dobânda curentă de la art. 5, care a fost declarată abuzivă într-un litigiu anterior, este profund eronat.

Astfel, instanța de apel confundă relația de dependență funcțională dintre clauza de la pct. 6 și cea de la pct. 5 cu valoarea pe care ar avea-o dobânda de la pct. 6 prin raportare la un mecanism concret de determinare a dobânzii curente, stabilit în art. 5 din contract.

În acest sens, arată că, ceea ce a fost eliminat din contract, ca urmare a constatării caracterului abuziv al art. 5 din Contract, a fost tocmai formula de calcul a dobânzii curente, aceasta fiind înlocuită de instanță cu o formulă de dobândă bazată pe Euribor + marjă de 1,2 p.p.

Așadar, clauza de la pct. 5 produce în continuare efecte, în forma modificată judiciar, deci constituie un temei contractual valabil pentru determinarea dobânzii de la art. 6, desigur, prin raportare la noua formulă a dobânzii curente stabilite de instanță.

Este neîndoielnic faptul că trimiterea din cadrul art. 6 este la dobânda curentă înscrisa la punctul 5 și nu la un anumit mod de calcul al acesteia. Așadar, indiferent de modalitate de calcul a dobânzii de la pct. 5, dobânda stabilită în art. 6 își menține existența atât timp cât va fi în vigoare și pct. 5 din Contract.

Față de cele arătate mai sus, este fără putință de tăgadă faptul că nu există niciun caracter abuziv în ceea ce privește clauza de la art. 6 din Contractul de credit, sens în care decizia curții de apel este dată cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la capitalizarea dobânzii - clauzele 3-4 din Actul adițional din 30.09.2010 - soluție a fost pronunțată cu aplicarea greșita a art. 8 din O.G. nr. 9/2000, instanța de apel reținând greșit faptul că ar produce un dezechilibru semnificativ, între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, prin actul adițional din 30.09.2010, părțile au convenit rescadențarea creditului pentru o perioadă de 12 luni.

Efectele rescadențării, expres menționate în actul adițional, au fost următoarele: împrumutatul nu rambursa nimic din capitalul împrumutat; dobânda curentă se calcula în continuare prin raportare la contract, lunar, la soldul creditului; banca a acceptat plata doar a unei părți din dobânda datorată de împrumutat (dobândă negociată diminuată), fără a renunța la diferența până la valoarea integrală a dobânzii datorate; împrumutatul a plătit doar această dobândă diminuată, precum și comisioanele prevăzute în contract; diferența dintre dobânda calculată conform contractului și dobânda negociată s-a adăugat la soldul creditului, capitalizându-se astfel, la sfârșitul perioadei de rescadențare; la finele perioadei de rescadențare, toate creanțele împrumutatului urmau să se consolideze, rezultând un credit total de 63.192,42 euro.

Consideră că susținerile instanței de apel conform cărora mecanismul descris anterior ar fi abuziv, întrucât ar permite băncii să practice anatocismul, sunt profund eronate.

Astfel, scopul operațiunii de rescadențare nu a fost acela de a diminua obligațiile împrumutatului ci de a-i acorda acestuia o perioadă de grație, în care să nu restituie din capitalul împrumutat și în care să plătească doar o parte din dobânda datorată la acest capital.

Ori, în acest sens, este mai mult decât legitimă (fiind un drept izvorând din contract) ca, în perioada de rescadențare, dobânda curentă (fructul civil al capitalului), să fie calculată prin raportare la soldul rămas de rambursat. Desigur că facilitatea acordată, aceea de a plăti, pentru o anumită perioadă, o dobândă diminuată (în sensul că banca nu percepe întreaga dobândă datorată ci doar cuantumul negociat al acesteia), nu constituie un motiv pentru ca restul de dobândă (diferența dintre dobânda calculată la soldul rămas de rambursat și dobânda negociată) să nu fie achitată creditorului.

Menționează că soldul creditului a fost neafectat timp de 12 luni (debitorul nerambursând nimic din sold în perioada de rescadențare) astfel încât, capitalizarea dobânzii produce efecte la expirarea celor 12 luni ale perioadei de rescadențare, în acord cu dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 9/2000 (în vigoare la data încheierii actului adițional), conform cărora: "Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an."

Or, tocmai aceasta este ipoteza în cazul actului adițional de rescadențare, acesta fiind convenția specială intervenită între părți, prin care s-a convenit capitalizarea dobânzilor (adăugarea lor la sold) la finele perioadei de 12 luni (de rescadențare).

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă solicită să se constate că instanța de apel a aplicat greșit textul de lege, clauzele analizate nefiind apte să producă dezechilibre semnificative între drepturile și obligațiile părților.

Pentru toate motivele învederate, solicită să se constate nelegalitatea Deciziei nr. 557/2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara cu privire la soluția dată asupra capetelor de cerere referitoare la clauzele contractuale de la pct. 5.11, 9.3 din Condițiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită) și art. 3-4 din Actul adițional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor).

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 23 mai 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părțile au depus puncte de vederea asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluționarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecății este admisibil.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenta-pârâtă, a respins excepțiile nulității, lipsei de interes și inadmisibilității invocate de intimatul-reclamant A. și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 557/A din 25 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, fiind stabilit termen la 6 decembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 557/A din 25 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a cererii privind reluarea judecării procesului formulată de recurenta-pârâtă, constatând că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, Înalta Curte a fixat termen la 7 aprilie 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cercetând actele dosarului, instanțele devolutive au reținut că la data de 09.01.2008 a fost încheiat contractul de credit imobiliar pentru persoane fizice/condiții generale de creditare nr. x, având ca obiect acordarea de către recurenta-pârâtă, către intimatul-reclamant, a unui credit imobiliar pentru achiziționarea unui imobil, în sumă de 59.800 euro, pe o durată de 360 luni (30 de ani).

Prin Actul adițional încheiat la data de 30.09.2010, creditul în sold (58.152,08 euro) a fost rescadențat pe o perioadă de 12 luni, în sensul că rata totală lunară de plată prevăzută inițial în grafic a fost diminuată de la 552,8 euro la 277 euro, diminuarea vizând cuantumul dobânzii creditului, iar diferența de dobândă rezultată a fost capitalizată lunar, fiind adăugată la soldul creditului, rezultând o valoare a creditului consolidat în sumă de 63.192,42 euro.

Reclamantul A. a demarat litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 4296 din 28 martie 2013 de către Judecătoria Timișoara, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 266 din 16 aprilie 2014, a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda de referință variabilă (DRV) prevăzută la pct. 5 din Contractul de credit și pct. 4.2.-4.4. din Condițiile generale de creditare, a înlăturat excepția prescripției dreptului la a acțiune pe ultimii 3 ani și a dispus restituirea sumelor încasate necuvenit de bancă și pentru intervalul cuprins între 27 februarie 2009 - 15 mai 2009. Prin urmare, clauza privind dobânda de referință variabilă și consecințele eliminării ei nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul dosar, soluția definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2012 intrând sub autoritate de lucru judecat.

În acel litigiu, instanța a omis a se pronunța cu privire la cererea reclamantului, de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzei declarate de instanță abuzivă privind dobânda de referință variabilă stipulată la punctul 5 din contract.

Prin urmare, prin acțiunea pendinte, reclamantul a solicitat instanței:

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzei abuzive privind dobânda de referință variabilă stipulată la punctul 5 din Contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. x/09.01.2008, începând cu data încasării sumelor cu acest titlu și până la data încetării practicării acestei clauze abuzive.

- să se constate caracterul abuziv a clauzelor contractuale prevăzute cu rol de sancțiune, respectiv cele de la pct. 5.11, 9.3 din Condițiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită-penalizatoare) și art. 3-4 din Actul adițional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor).

Tribunalul a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor la a căror restituire a fost obligată pârâta prin sentința civilă nr. 4296/28.03.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 266/16.04.2016 a Curții de Apel Timișoara, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008 și art. 4.2-4.4 din condiții generale referitoare la dobânda de referință variabilă, calculată de la data încasării acestor sume până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

Prin apelul formulat în cauză, pârâta B. S.A. nu a criticat această dispoziție, astfel că a intrat în autoritate de lucru judecat.

Recursul vizează nelegalitatea constatării caracterului abuziv a clauzelor contractuale de la pct. 5.11, 9.3 din Condițiile generale (privind dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului), art. 6 din Contract (referitor la dobânda curentă sporită-penalizatoare) și art. 3-4 din Actul adițional din 30.09.2010 (privind capitalizarea dobânzilor) și a restituirii sumelor încasate în temeiul clauzelor contestate, precum și a dobânzii legale aferente sumelor încasate, de la data încasării acestora și până la data încetării efective a perceperii acestor sume.

În speță, nu s-a contestat natura juridică a contractului încheiat de către părți, respectiv faptul că a fost încheiat un contract de credit bancar pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice nr. x din 09.01.2008, destinația creditului constând în achiziționarea unui imobil (Anexa 1 la contract).

Astfel cum rezultă din cuprinsul Anexa 1 la contractul de credit ipotecar bancar, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 190/1999 este reglementat regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiții imobiliare, astfel că aceasta este incidentă în speță, având în vedere întrunirea cele două condiții cumulative prevăzute la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 pentru aplicabilitatea acestui act normativ, respectiv având în vedere definiția legală a noțiunii de "investiție imobiliară", prevăzută la art. 2 lit. g) din Legea nr. 190/1999 și împrejurarea că reclamantul a încheiat contractul de cre