ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1584/2023

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor menționate a declarat apel pârâta B. S.A.. Prin decizia civilă nr. 557/A din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1006 din 8 noiembrie 2016, a încheierii din 9 mai 2016 și a încheierii din 5 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă. A fost obligată pârâta apelantă să-i plătească reclamantului intimat suma de 3.256 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.A. Prin decizia nr. 890 din 7 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. În rejudecare dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 423/A din 28 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de către pârâtă. A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1006 din 8 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș , secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantului privind declararea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute la pct. 6 din Convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008 referitoare la dobânda majorată, pct. 5.11 din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit, referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului și pct. 3-4 din actul adițional din 30.09.2010 la convenția de credit bancar nr. x/09.01.2008, precum și cererea privind restituirea către reclamant a sumelor încasate necuvenit în temeiul acestor clauze. A fost menținută în rest hotărârea prime instanțe. Tototdată, a fost respinsă cererea reclamantului intimat privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A.. De asemenea, împotriva aceleiași decizii a formulat recurs și pârâta B. S.A. Recursul formulat de reclamant Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În cuprinsul cererii de recurs s-a arătat că, în analiza celor trei clauze litigioase, motivele de casare indicate interferează între ele, unele fiind comune iar altele particulare, cu explicitarea lor la speță. Principala critică adusă deciziei recurate este nerespectarea de către instanța de apel a reperelor obligatorii trasate de instanța de casare, recurentul-reclamant invocând nelegalitatea hotărârii atacate raportat la aspectul dezlegărilor de drept din recurs conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, s-a invocat că au fost nesocotite exigențele motivării hotărârii judecătorești, consacrate de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ. S-a arătat că, în speță, clauzele litigioase nu au fost contestate din perspectiva încălcării normelor de drept comun, așa cum greșit a considerat instanța de apel, ci exclusiv din perspectiva nesocotirii normelor speciale din materia protecției consumatorului. Contrar statuărilor din apel, instanța de casare nu a înlăturat acele considerente ale instanțelor de fond presupus clădite pe caracterul nelegal al clauzelor din perspectiva încălcării altor dispoziții decât cele conținute de Legea nr. 193/2000, ci a "criticat" soluția instanței de apel din perspectiva nemotivării hotărârii și a necercetării fondului pricinii prin raportare la susținerile/argumentele părților, fiind incident motivul de casare prevăzut la pct. 6 de la alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. În materia interpretării clauzelor dintr-un contract de consum prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator, astfel cum rezultă din art. 5 teza a II-a din Directiva 93/13CEE, transpus în dreptul intern la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Or, din acest unghi, instanța de apel a ignorat dispozițiile legale interne și europene deopotrivă, abandonând în mod nelegal rolul său activ de instanță devolutivă. Dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. se referă la dezlegările de drept ale instanței de casare, numai acestea fiind obligatorii pentru instanța de apel în rejudecarea fondului. Aprecierile factuale ale instanței de casare (interpretarea clauzelor contractuale) ce țin de temeinicia soluției, trebuiau să rămână indiferente judecătorilor apelului, care aveau obligația legală de a interpreta clauzele prin raportare la exigențele normative de protecție a consumatorului. S-a susținut că nu este incidență norma de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza exigibilității anticipate a creditului intrând în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000. Astfel, soluția instanței de apel este nelegală și intră sub incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. S-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, apreciind ca fiind incidență norma de excludere prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Instanța de apel nu a plecat de la premisa că excepția instituită la art. 1 alin. (2) din directivă este de strictă interpretare, nesocotind jurisprudența CJUE în materie. Totodată, nu a răspuns argumentului reclamantului conform căruia dispozițiile art. 20 din Legea nr. 190/1999 sunt subordonate prevederilor art. 12 și art. 231 din lege, omise din analiză de instanța de apel, în sensul că dispozițiile art. 20 din lege nu sunt obligatorii, atâta vreme cât părțile nu au convenit în contract clauza exigibilității anticipate a creditului și condițiile în care aceasta operează. Or, instanța de apel s-a referit în analiza sa exclusiv la ipoteza în care clauza scadenței anticipate este stipulată în contract. În procesul de evaluare a acestei clauze abuzive instanța de apel nu a analizat legătura art. 20 cu art. 12 din Legea nr. 190/1999, încălcând prevederile imperative ale art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000. În opinia recurentului, art. 20 din lege se aplică atunci când părțile au convenit în contract ca scadența anticipată a creditului să opereze pentru cazul în care nu se achită ratele de credit la scadență. Or, în caz de îndoială primează interpretarea mai favorabilă pentru consumator, instanța de apel ignorând jurisprudența CJUE (Cauza C-125/18, Marc Gomez del Moral Guasch, pct. 37). Instanța de apel nu a răspuns susținerii reclamantului potrivit căreia clauza de la art. 5.11. din Condițiile generale, raportat la art. 5.10. din Condițiile generale, derogă de la dispozițiile Legii nr. 190/1999, existând deci un acord diferit al părților în această privință. Instanța de apel a încălcat și jurisprudența CJUE. Constatând că, în absența prevederii în contract a confirmării de primire, clauza se completează de drept cu prevederile corespunzătoare din conținutul art. 19 din Legea nr. 190/1999, instanța de apel a nesocotit jurisprudența CJUE. Aceeași este situația și în cazul sancțiunii rezilierii de plin drept a contractului de credit ipotecar pentru neplata ratelor la scadență (art. 20 din Legea nr. 190/1999), legiuitorul neprevăzând expres că această prevedere normativă se aplică independent de acordul de voință al părților. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, deoarece a raportat lipsa din contract a sancțiunii rezilierii de plin drept a contractului (prevăzută de art. 20 din Legea nr. 199/2000) la nedovedirea aplicării dobânzii la tot împrumutul rămas de rambursat, pe parcursul derulării raporturilor contractuale, ulterior exigibilității anticipate a împrumutului. Instanța de apel a nesocotit jurisprudența CJUE (Cauza C-421/14, Banco Primus S.A., pct. 73, 75 și 76.4; Cauza C-186/16, Andriciuc, pct. 54) prin care s-a statuat că examenul judiciar al unei clauze contractuale se raportează la momentul încheierii contractului, fiind relevantă activarea sau nu a clauzei de către profesionist pe parcursul executării convenției (aspect invocat la apel a nesocotit jurisprudența CJUE (Cauza C-266/18, Aqua Med). Totodată, instanța de apel a încălcat jurisprudența CJUE (Cauzele conexate C-776/19 și C-782/19, BNPParisbas, pct. 84-85 și 89) prin care s-a stabilit că efectivitatea exercitării drepturilor conferite de Directiva 93/13 nu ar putea fi asigurată dacă sarcina probei ar fi deplasată de la profesionist la consumator, cel din urmă fiind ținut să producă dovada contrară. Pe de altă parte, instanța de apel nu a pus în discuția prealabilă a părților această chestiune, încălcând principii fundamentale ale procesului civil, precum cel al contradictorialității și rolului activ - art. 14 alin. (6), art. 224 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. respectiv dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ. Instanța de apel a ignorat jurisprudența CJUE, prin care s-a stabilit că exigența transparenței clauzei trebuie înțeleasă în mod extensiv. În acest sens, instanța de apel nu a analizat și aplicat jurisprudența CJUE invocată cu privire la obligația de informare ce revine profesionistului pe linia transparenței clauzei, relativ la conținutul dispozițiilor Legii nr. 190/1999, în condițiile în care condițiile generale de creditare fac doar o referire generică la acest act normativ. Instanța de apel a decis că în cazul unei clauze contractuale care face doar o trimitere generală la o normă legală, trebuie să se aprecieze că respectiva clauză nu a preluat o dispoziție națională. Chiar dacă s-ar admite că, în speță, clauza exigibilității anticipate a creditului de la art. 5.11. se inspiră din art. 20 al Legii nr. 190/1999, instanța poate constata caracterul său abuziv (CJUE, Cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporation Bancaria Sa, pct. 60). Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a analizat cerințele dezechilibrului semnificativ și bunei-credințe, cât privește clauza exigibilității anticipate a creditului de la art. 5.11. din contract prin prisma criteriilor furnizate de jurisprudența CJUE, încălcând și aplicând greșit dispozițiile normative interne și unionale din materia protecției consumatorului. Cât privește criteriul analizei comparative în vederea detectării situației juridice nefavorabile în care este plasat consumatorul prin raportare la dispozițiile dreptului comun, instanța de apel a făcut o referire generică la dispozițiile vechiului și noului C. civ., fără a indica în concret textele normative pe care le consideră incidente și afectând astfel motivarea în drept a hotărârii. Clauza contractuală în dispută se apreciază prin raportare la dreptul național aplicabil contractului și normele procedurale aflate în vigoare la momentul încheierii contractului, conform jurisprudenței CJUE. Prin urmare, referirea instanței de apel la prevederile noului C. civ. este nelegală și contrară Directivei 93/13 în interpretarea dată de CJUE. Cât privește comparația cu vechiul C. civ. (în vigoare la data încheierii contractului de credit litigios), instanța de apel nu a arătat în motivare de ce înlătură argumentele/susținerile reclamantului pe această linie. Instanța de apel nu a făcut aplicarea jurisprudenței CJUE în procedura de verificare a efectelor negative în ceea ce privește consumatorul, ce decurg din stipularea acestei clauze în contract. Deși exigibilitatea anticipată a creditului are drept consecință executarea silită a locuinței familiale, instanța de apel nu a analizat jurisprudența CJUE și CEDO, invocată, cât privește punerea în balanță a dreptului creditorului cu dreptul consumatorului la locuință/domiciliu și aplicarea principiului proporționalității măsurii. Judecătorii apelului nu au analizat situația comparativă prin raportare la regimul creditelor de consum (Legea nr. 289/2004 în vigoare la data încheierii contractului dedus judecății), pentru a observa în ce măsură legiuitorul a conferit furnizorilor de servicii financiare dreptul la declararea scadenței anticipate a creditului în cazul neexecutării obligației de către consumatorul împrumutat. Contractul de credit are natura unui contract de credit de consum, astfel că această natură specială a raportului juridic trebuia să primeze în analiza comparativă a instanței de apel. În pofida faptului că reclamantul a accentuat analiza dezechilibrului semnificativ în cazul particular al clauzelor de acest tip, conform jurisprudenței CJUE, instanța de apel nu a făcut aplicarea acestei jurisprudențe, deoarece nu a analizat în ce măsură clauza exigibilității anticipate a creditului de la pct. 5.11. din Condițiile generale este prevăzută în contract pentru un caracter suficient de grav de neexecutare în raport cu cele două elemente de referință (valoarea împrumutului și perioada de creditare). De asemenea, nu a verificat în ce măsură dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului supus unei asemenea clauze să remedieze efectele respectivei exigibilități a împrumutului. Sub acest aspect, analiza efectuată de instanța de apel este superficială, incompletă și trunchiată. Instanța de apel nu a verificat dacă în contract activarea clauzei de la pct. 5.11. din Condițiile generale este prevăzută pentru un grad suficient de grav de neexecutare în raport cu durata împrumutului (360 luni) și suma împrumutată (59.800 Euro). De asemenea, instanța de apel nu a răspuns argumentului privind incompatibilitatea art. 20 din Legea nr. 190/1999 cu Directiva 93/13, astfel cum aceasta a fost interpretată de CJUE în Cauza C-415/11 și, pe cale de consecință, înlăturarea de la aplicare a acestei norme interne în acord cu principiul consacrat de jurisprudența CJUE în Cauza C-689/13. A mai invocat reclamantul că motivarea instanței de apel este contradictorie, câtă vreme instanța de apel a confirmat caracterul abuziv al clauzei scadenței anticipate a împrumutului de la art. 9.3. din Condițiile generale. Instanța de apel nu a mai analizat cerința bunei-credințe a profesionistului din perspectiva clauzei scadenței anticipate a împrumutului de la art. 5.11. din Condițiile generale, deși era obligatoriu să o facă. Concluzionând, reclamantul a arătat că soluția instanței de apel cât privește clauza exigibilității/scadenței anticipate a creditului prevăzută la art. 5.11. din contract este nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Într-o altă critică, s-a susținut că instanța de apel a nesocotit jurisprudența CJUE privind criteriile de analiză a cerințelor dezechilibrului semnificativ și bunei- credințe, reglementate la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât privește clauza dobânzii majorate/penalizatoare stipulată la art. 6 din contractul de credit, încălcând și aplicând greșit dispozițiile normative imperative din materia protecției consumatorului. Astfel, instanța de apel a analizat izolat clauza dobânzii majorate de la art. 6 din contract, fără a se raporta la clauza dobânzii majorate instituită la art. 7 din contract, constatată ca fiind abuzivă și anulată definitiv de prima instanță, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000 și hotărârile preliminare obligatorii adoptate de CJUE (Cauza C-51/17, OTP Bank Nyrt, pct. 83). Instanța de apel nu a analizat relația dintre mecanismul clauzei dobânzii majorate de la art. 6 din contract și mecanismul clauzei dobânzii majorate prevăzut la art. 7 din contract, pentru a se putea decela consecințele economice care rezultă din concursul celor două clauze vizând aceeași sancțiune contractuală - aplicarea penalităților de întârziere. Instanța de apel a reținut contradictoriu că "dobânda majorată se aplică numai la principalul scadent", adică numai la ratele de credit restante, nerambursate la scadențele prevăzute în grafic, fără a clarifica raportul și diferențele dintre clauzele de la art. 6 și art. 7 din contractul de credit. Practic, instanța de apel a examinat - în realitate - clauza de la art. 7 din contract și nu pe cea de la art.

Instanța de apel nu a analizat susținerea referitoare la inexistența unui prejudiciu în privința soldului creditului curent, nescadent, în cazul înregistrării unor rate de credit restante în ansamblul graficului de rambursare, în condițiile în care executarea ratelor de credit nescadente (principalul nescadent) nu poate fi cerută înaintea scadenței termenului de plată prevăzut în contract (art. 1.023 vechiul C. civ.). În privința creditului nescadent nu se poate vorbi de prejudiciu, astfel că prevederea contractuală de la art. 6 din contract intră sub incidența alin. (1) lit. i) din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, contrar celor reținute în apel. Deși a considerat că, în speță, clauza dobânzii majorate are caracterul unei clauze penale, instanța de apel nu a evaluat situația juridică mai puțin favorabilă a consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare la data încheierii contractului de credit, fiind nesocotită jurisprudența obligatorie a CJUE invocată. Apreciind incidența dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 asupra raportului contractual dedus judecății, încheiat la 09.01.2008, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența CJUE (Cauza C-415/11, M. Aziz, pct. 71 și 74; Cauza C-l 86/16, Andriciuc, pct. 53-54; Cauza C-472/11, Banif Plus Bank, pct. 40), care impun efectuarea analizei prin raportare la legislația existentă la epoca încheierii contractului. Nu au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 289/2004 și respectiv ale Legii nr. 190/1999, pentru a aprecia în ce măsură aceste dispoziții speciale consacră dreptul furnizorului de servicii financiare la perceperea dobânzii penalizatoare. Or, instanța de apel era datoare să cerceteze dispozițiile dreptului comun în materia împrumuturilor bănești. Pentru consumator obligația are caracter civil, potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit. Conform art. 1-2 din Legea nr. 313/1879, în contractele de împrumut în bani este interzisă stipularea de penalități de întârziere, fiind îngăduită doar dobânda remuneratorie sau dobânda legală (în lipsa stipulării în contract a unei convenții sub acest aspect). Limitându-se să constate inexistența disproporției prin raportare la surplusul de 1-2 p.p. față de nivelul dobânzii curente, instanța de apel a nesocotit jurisprudența CJUE care a statuat că o astfel de împrejurare nu privează instanța națională de posibilitatea de a considera că o astfel de clauză este totuși abuzivă (Cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander S.A., pct. 61). Prin urmare, instanța de apel nu a analizat nivelul dobânzii penalizatoare prin comparație cu nivelul dobânzii legale. Potrivit reclamantului, instanța de apel nu a răspuns susținerilor sale privind dezechilibrul semnificativ antrenat de clauza dobânzii majorate/penalizatoare. În acest sens, deși banca are asumate propriile obligații în contract la art. 8.6. și art. 5.10., contractul nu instituie penalități și în sarcina băncii în cazul nerespectării acestora, clauza penalităților intrând astfel sub incidența prevederilor alin. (1) lit. r) din Lista-Anexă la Legea nr. 193/2000. S-a mai invocat și că instanța de apel nu a mai verificat cerința bunei-credințe a profesionistului. În ceea ce privește dispozițiile contractuale înscrise la art. 3-4 din actul adițional la contract încheiat la data de 30.09.2010, s-a invocat că instanța de apel nu a aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudența CJUE, încălcând și aplicând greșit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În mod nelegal a raportat instanța de apel inexistența dezechilibrului semnificativ al acestei clauze la absența unei dispoziții contractuale sau a unei norme legislative care să instituie preluarea unei părți a riscului scăderii veniturilor reclamantului cauzată de evenimentele legislative din anul 2010 și situației dificile generate de aceste evenimente obiective. Dimpotrivă, instanța de apel trebuia să analizeze reglementările specifice în vigoare la momentul încheierii contractului (Legea nr. 289/2004 și Legea nr. 190/1999 raportat la art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000) pentru a observa dacă acestea au instituit în sarcina consumatorilor obligația de a suporta anatocismul. Or, tocmai inexistența unor astfel de dispoziții normative specifice conduce la situația juridică nefavorabilă în care contractul plasează consumatorul, banca arogându-și un drept neprevăzut de lege, în contrapartidă cu instituirea unei sarcini oneroase pentru consumator. Analiza comparativă aleatorie a instanței de apel, prin raportare la dobânzile pe care consumatorul ar fi fost nevoit să le plătească pentru refinanțare în vederea evitării rescadențării creditului, pe lângă faptul că este lipsită de orice bază normativă, este și greșită, întrucât, într-o astfel de ipoteză, se achită doar dobânda curentă la creditul refinanțat. S-a mai arătat că, ignorând legislația în materie, instanța de apel a confundat și distorsionat noțiunea de preț al împrumutului în bani. Instanța de apel nu a observat că pentru operațiunea de rescadențare a creditului banca a prevăzut și perceput un comision fix în cuantum de 30 Euro (art. 8 din actul adițional din 30.09.2010), acesta fiind de fapt prețul amânării la plată a dobânzii (restructurării/rescadențării creditului). Pentru aceeași operațiune de rescadențare banca a stipulat și perceput două categorii de costuri suprapuse (comisionul și dobânda curentă calculată la dobânda rescadențată), aspect de natură să configureze dezechilibrul semnificativ al clauzei (CJUE, Cauza C-621/17, Gyula Kiss, pct. 56 raportat la pct. 54-55 și pct. 45 raportat la pct. 43). S-a mai invocat și caracterul contradictoriu al soluției și motivării instanței de apel, întrucât, în analiza art. 6 din contract, instanța a admis că dobânda majorată nu se aplică la ratele de dobândă neachitate la scadență, ci doar la capitalul/principalul scadent. Prin urmare, dacă în viziunea judecătorilor apelului, pentru neachitarea dobânzilor curente la scadență conform graficului, banca nu suferă un prejudiciu, consumatorul nedatorând dobânzi penalizatoare (majorate), coerența și consecvența raționamentului instanței impuneau ca și în privința dobânzii rescadențate să se aplice același tratament juridic. Practic, clauza capitalizării dobânzii, care instituie în sarcina consumatorului o sarcină pecuniară profund disproporționată, comparativ cu pretinsele prejudicii suferite de bancă), intră sub incidența abuzului descris exemplificativ la alin. (1) lit. i) din Lista-Anexă la Legea nr. 193/2000. Instanța de apel avea obligația sa analizeze condiția bunei-credințe prin raportare la cauzele obiective care au generat diminuarea capacității de rambursare, reclamantul fiind nevoit să accepte condițiile actului adițional extrem de oneroase în ceea ce îl privește, pentru a evita activarea de către bancă a mecanismului accelerării rambursării întregului credit. În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de restituire a sumelor încasate necuvenit de bancă în temeiul clauzelor constatate ca fiind valide, reclamantul a invocat neconcordanțe între dispozitiv și considerente, această deficiență echivalând cu nemotivarea hotărârii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. Astfel, în dispozitivul hotărârii instanța de apel a respins cererea privind restituirea sumelor încasate de bancă în temeiul celor trei clauze apreciate ca fiind valide (dobânda majorată, capitalizarea dobânzii și scadența anticipată a creditului), însă, în considerentele hotărârii nu se regăsesc soluția din dispozitiv și motivele pe care aceasta se sprijină, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 430 alin. (2) C. proc. civ. În final, reclamantul a invocat nelegalitatea soluției instanței de apel pe latura soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, prin raportare la art. 453 C. proc. civ. Pornind de la premisa că apelul pârâtei a fost admis, în anumite limite, instanța de apel a apreciat greșit că reclamantul este în culpă procesuală, neacordându-i cheltuielile de judecată prin raportare la rezultatul final al procedurii și aprecierea globală a cheltuielilor de judecată efectuate în toate etapele procesului. Prin urmare, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. La data de a fost 29 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de pârâta B. S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul formulat de pârâtă Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția dată asupra clauzei de la pct. 9.3 din Contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare nr. x din 09.012008. Totodată, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. S-a invocat că soluția instanței de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la pct. 9.3 din Condițiile generale de creditare, este dată cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, întrucât două din criteriile instituite de lege nu sunt îndeplinite, respectiv condiția dezechilibrului semnificativ și lipsa bunei-credințe. În pofida celor reținute de instanța de apel, clauza analizată nu produce niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile asumate de părți, în detrimentul consumatorului, contrar cerinței bunei-credințe, caracterul său abuziv fiind constatat în mod greșit de instanță. S-a arătat că art. 9.3 face parte din art. 9 din Condițiile generale de creditare, destinat a defini cazurile de culpă contractuală și consecințele nerespectării obligațiilor asumate; art. 9.3 individualizează consecințele săvârșirii de către împrumutat a unui caz de culpă, așa cum acesta este definit în art. 9.1., prevederea contractuală nefacând altceva decât să releve principiul forței obligatorii a contractului, expres reglementat atât prin art. 969 C. civ. Cuza, cât și prin art. 1.270 din actualul C. civ. În consecință, inserarea acesteia în contract reprezintă o preluare a dispozițiilor legale care reglementează principiul pacta sunt servanda, fiind orientată către crearea unui cadru contractual clar pentru consumator. Dat fiind natura ei, clauza este în mod cert valabilă, neputându-se admite că un principiu fundamental al dreptului civil, reglementat de dreptul comun și preluat ca atare în contract, ar fi susceptibil să creeze abuzuri. Potrivit pârâtei, susținerea instanței de apel, referitoare la pretinsa necircumstanțiere a cazurilor de neexecutare care pot conduce la declararea scadenței anticipate este profund nelegală. Astfel, în primul rând, instanța trebuia să observe că, din definiția oferită prin art. 9.1 din contract, nerespectarea, de către împrumutat, a oricăreia dintre obligațiile asumate prin contract constituie un caz de culpă. Așadar, posibilitatea creditorului de a declara scadența anticipată se naște numai în cazul existenței unui caz de culpă, acesta reprezentând un prim prag al individualizării cauzelor ce pot duce la exigibilitatea anticipată. Ceea ce stabilește, de fapt, art. 9.3 din Contract este că săvârșirea unui caz de culpă deschide calea creditorului de a declara scadența anticipată, drept condiționat însă de notificarea prealabilă a împrumutatului cu privire la cazul de culpă constatat. Așadar, pct. 9.3 din Contract nu reprezintă altceva decât expresia pură a răspunderii contractuale, ca urmare directă a principiului forței obligatorii a contractului. În ceea ce privește al doilea prag al individualizării cazurilor de culpă, s-a arătat că instanța de apel a stabilit complet eronat faptul că prevederea contractuala ar da dreptul băncii de a identifica oricând o ipoteză pentru a atrage rezilierea contractului. Potrivit pârâtei, analiza reală a clauzelor contractuale ar fi relevat instanței faptul că obligațiile asumate de împrumutat sunt foarte clar determinate și menționate în contract, în art. 8.1 lit. a)-m) din Condițiile generale, fiind precizate distinct și într-o manieră ușor inteligibilă astfel încât consumatorul să-și poată prefigura conduita ulterioară încheierii contractului. S-a arătat că, în pofida constatărilor instanței de apel, clauza este redactată într-o manieră clară, precisă, configurând regimul răspunderii contractuale a debitorului, în cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate, de altfel, expres menționate în contract. Este neîndoielnic faptul că părțile au convenit expres asupra obligațiilor ce reveneau împrumutatului și asupra faptului că nerespectarea acestora constituie un caz de culpă care dă dreptul băncii de a declara scadența anticipată, drept condiționat de notificarea prealabilă a împrumutatului, menită a-i aduce acestuia la cunoștință cazul de culpă și a-i oferi timp pentru înlăturarea acestuia, prin executare. Este, de asemenea, invalid argumentul utilizat de instanța de apel, referitor la faptul că unul din cazurile de reziliere a contractului este grefat pe situația financiară a împrumutatului, în ipoteza în care aceasta nu mai asigură condițiile de rambursare a creditului. În cazul unor neexecutări contractuale, împrumutatul este înștiințat de către bancă, având posibilitatea de a aduce la cunoștința acesteia eventualele cauze obiective ce fac dificilă plata ratelor. Or, în situația în care debitorul nu dă curs notificării și nici nu execută obligațiile restante, este legitim a considera că neexecutarea este consecința unui refuz nejustificat din partea împrumutatului, refuz ce constituie un caz de culpă contractuală. S-a concluzionat că prevederea de la pct. 9.3 din Contract nu este una abuzivă, așa cum eronat a calificat-o instanța de apel, soluția pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În mod eronat a reținut instanța de apel și că prevederile pct. 9.3 din Contract: "servesc doar intereselor băncii, încălcând principiile previzibilității, a bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale..." În ceea ce privește condiția bunei-credințe, s-a solicitat a se constata că banca a acționat cu bună-credință în raporturile cu intimatul, inserarea clauzei analizate fiind destinată a produce efecte doar în cazul unor neexecutări culpabile însemnate din partea debitorului, în vederea asigurării unui ultim remediu contractual pentru protejarea drepturilor legitim dobândite. De asemenea, banca nu a ascuns această clauză, ci l-a informat pe debitor cu privire la existența ei, acesta semnând pagina din contract unde este prevăzută clauza în discuție; totodată împrumutatul cunoștea și, deci, se putea, în mod rezonabil aștepta ca, în cazul în care nu își respectă obligațiile contractuale, să fie expus riscului de a avea întregul credit declarat scadent anticipat astfel încât nici din această perspectivă nu s-ar putea reține că banca a nerespectat obligația de a acționa cu bună-credință. La data de 26 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de reclamant, prin care s-a solicitat respingerea recursului pârâtei. Prin rezoluția din 18 octombrie 2002 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 8 februarie 2023, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La data de 14 februarie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurentul-reclamant. La data de 22 februarie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurenta-pârâta. Prin încheierea de ședință din 26 aprilie 2023 au fost admise în principiu recursurile, acordându-se termen de judecată la 21 iunie 2023. Înalta Curte, analizând decizia recurată, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, reține următoarele considerente: În ceea ce privește recursul reclamantului A. Reclamantul invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate raportat la dezlegările de drept obligatorii date de instanța de casare conform art. 501 alin. (1) din același cod. De asemenea, se impută instanței de rejudecare faptul că a luat în considerare aprecierile factuale ale instanței de casare (vizând interpretarea clauzelor contractuale), ce țin de temeinicia soluției, instanța de apel având obligația legală de a interpreta clauzele prin raportare la exigențele normative de protecție a consumatorului. Subsumat motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ. și art. 131 alin. (3) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. În dezvoltarea acestui motiv, se invocă omisiunea analizării criteriilor obligatorii stabilite de jurisprudența CJUE în interpretarea Directivei 93/13/CEE în ceea ce privește caracterul abuziv al unei clauze contractuale (cerința dezechilibrului semnificativ și a bunei-credințe), contrar îndrumărilor oferite de instanța de casare. Subsumat motivului de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă, în esență, nelegalitatea deciziei recurate prin prisma încălcării dispozițiilor legale aplicabile în materia protecției consumatorilor. Aceste motive au fost invocate prin raportare la analiza de către instanța de apel a fiecăreia dintre clauzele contractuale contestate. Așa cum a arătat însuși reclamantul, în analiza celor trei clauze litigioase, motivele de casare invocate interferează între ele, unele fiind comune, altele particulare. Prin urmare, criticile vor fi analizate cu privire la fiecare dintre clauzele contestate, în ordinea indicată prin cererea de recurs. Cu privire la analiza clauzei art. 5.11. din Condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar (exigibilitatea/scadența anticipată a creditului), reclamantul formulează o serie de critici, examinate după cum urmează. Critica având ca obiect lipsa incidenței în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută. Prin decizia de casare nr. 890 din 7 aprilie 2021, pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte a statuat că, în ceea ce privește contractul de credit încheiat între părți, este incidentă Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru învestiții, trasând instanței de rejudecare obligația de a analiza clauzele art. 5.11 și 9.3 și din perspectiva acestei legi. A fost îndrumată instanța de apel să cerceteze dacă clauzele contractuale de la art. 5.11 și 9.3 reprezintă sau nu o transpunere în contract a unor dispoziții legale și dacă acestea sunt exceptate sau nu din domeniul de aplicare a Directivei 93/13 și a Legii nr. 193/2000. Or, în rejudecare, instanța de apel, respectând îndrumările obligatorii oferite de instanța de recurs, a constatat, în esență, că legea prevede în mod expres rezilierea de plin drept a contractului de credit în cazul neîndeplinirii la termen a obligației de plată, după notificarea prealabilă a împrumutatului, clauza art. 5.11 defăimată drept abuzivă reprezentând transpunerea în contract a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 190/1999. Ca o consecință, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sunt excluse de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare, aceste prevederi fiind, la rândul lor, transpunerea în dreptul național a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE. Se impune astfel observația că instanța de rejudecare a respectat întocmai dezlegările obligatorii ale instanței de recurs. Prin urmare, nu au fost încălcate dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod. În egală măsură, constatările instanței de apel referitoare la incidența art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sunt judicioase. Astfel cum s-a reținut în jurisprudența CJUE, clauzele contractuale care reflectă prevederile care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și de la care nu pot deroga sau pe cele de natură supletivă nu pot fi supuse controlului judiciar din perspectiva caracterului abuziv (Hotărârea din 20 decembrie 2017, Cauza C-186/16, Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești). Prin urmare, instanța de apel, reținând cauza de excludere prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nu a încălcat jurisprudența CJUE, așa cum în mod greșit susține reclamantul, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit altor critici, reclamantul invocă, în esență, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 190/1999, întemeiat pe faptul că instanța de apel nu a analizat legătura art. 20 cu art. 12 din Legea nr. 190/1999, fiind încălcate, totodată, prevederile imperative ale art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000. Criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Instanța de apel, contrar susținerilor formulate, a răspuns susținerilor acestuia privind interpretarea art. 20 din Legea nr. 190/1999, neputându-se reține că hotărârea recurată ar fi nemotivată sub acest aspect, astfel încât să fie atrasă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pretinsa obligație a instanței de apel de a analiza legătura dintre art. 20 cu art. 12 din Legea nr. 190/1999 nu poate fi reținută, această critică fiind întemeiată pe aprecierile subiective ale reclamantului, cu consecința că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Drept urmare, nu pot fi primite nici aserțiunile privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 190/1999. De asemenea, instanța de apel, constatând că prevederea contractuală reprezintă transpunerea în contract a art. 20 din Legea nr. 190/1999, a reținut implicit că prevederea art. 5.11 din contractul de credit nu derogă de la dispozițiile astfel transpuse. Aceasta întrucât, în caz contrar, nu ar fi putut constata operante dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Or, reținând cauza de excludere prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în mod corect instanța de apel nu a mai procedat la analiza caracterului abuziv al clauzei din perspectiva dispozițiilor acestei legi. Nefăcând un examen al clauzei prin prisma cerințelor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel nu putea încălca, așadar, art. 4 alin. (5) lit. c) din aceeași lege, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Prin urmare, în mod greșit se invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 190/1999 și respectiv încălcarea prevederilor imperative ale art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000, nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Dintr-o altă perspectivă, reclamantul invocă încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, deoarece instanța de apel a raportat lipsa din contract a sancțiunii rezilierii de plin drept a contractului, prevăzute de art. 20 din Legea nr. 199/2000, la nedovedirea aplicării dobânzii la tot împrumutul rămas de rambursat, ulterior exigibilității anticipate a împrumutului. Se susține în acest sens încălcarea jurisprudenței CJUE cu privire la momentul în raport cu care se realizează examenul judiciar al unei clauze contractuale, efectivitatea exercitării drepturilor conferite de Directiva 93/13 din perspectiva sarcinii probei și în ceea ce privește exigențele de transparență. Totodată, se arată că, prin lipsa punerii acestei chestiuni în discuția prealabilă a părților, instanța de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil privind contradictorialitatea, rolul activ și dreptul la apărare. Criticile nu pot fi reținute. Reclamantul în mod neîntemeiat pretinde că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de toți factorii care au determinat încheierea contractului, în condițiile în care, în rejudecare, instanța de apel nu a realizat un examen al clauzei art. 5.11 din contract din perspectiva caracterului abuziv. Așa cum s-a arătat, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, acestea reglementând o cauză de excludere de la controlul pe fond din perspectiva caracterului abuziv. Or, operând excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel nu a mai pășit la analiza caracterului abuziv al clauzei contestate de reclamant din perspectiva criteriilor prevăzute de lege, astfel cum au fost acestea interpretate în jurisprudența CJUE. Înalta Curte formulează astfel concluzia că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența CJUE, nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, reclamantul a invocat pur formal încălcarea principiilor procesului civil privind contradictorialitatea, rolul activ și dreptul la apărare, întrucât, dezvoltând în concret critica, acesta nu a relevat aspecte de nelegalitate. Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Într-o altă critică, reclamantul, admițând că art. 5.11 ar reflecta art. 20 din Legea nr. 190/1999, susține că instanța avea posibilitatea să constate caracterul abuziv al acestei clauze, sens în care invocă jurisprudența CJUE, respectiv Cauzele conexate C-70/17 și C-179/17, Abanca Corporation Bancaria Sa, pct. 60. Prin urmare, reclamantul invocă, în esență, omisiunea analizării cerințelor dezechilibrului semnificativ și bunei-credinței. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. În raport cu incidența în cauză a clauzei de excludere prevăzute la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în temeiul căreia instanța de rejudecare nu putea proceda la analiza pe fond, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a clauzei art. 5.11. din contract, rezultă, în consecință, că instanța nu putea proceda nici la analiza criteriilor ce vizează dezechilibrul semnificativ și buna-credință. O clauză care transpune o normă legală din dreptul național excede domeniului de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE, conform art. 1 alin. (2) din Directivă, al cărui corespondent în dreptul intern este art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, potrivit jurisprudenței constante a CJUE. Mai mult, instanța sesizată de consumator este obligată să verifice dacă operează exceptarea de la aplicarea Directivei 93/13/CEE, respectiv dacă prevederea contractuală reclamată drept abuzivă reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor ori dispoziții de natură supletivă, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11, ECLI:EU:C:2013:180 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Ruxandra Paula Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, ECLI:EU:C:2017:703). Prin urmare, criticile referitoare la neanalizarea criteriilor privind dezechilibrul semnificativ și buna-credința vor fi înlăturate, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Sub un ultim aspect, reclamantul susține caracterul contradictoriu al considerentelor instanței de apel, sens în care evocă soluția de anulare a clauzei art. 9.3. din contract, care reglementează aceeași cauză a exigibilității anticipate a creditului. Înalta Curte formulează observația că ipoteza motivelor contradictorii este aceea în care considerentele unei hotărâri conțin argumente divergente, atât în sprijinul cât și în defavoarea soluției date, de o asemenea manieră încât hotărârea apare, practic, nemotivată, întrucât îi lipsește raționamentul juridic coerent. Or, reclamantul nu critică decizia recurată din perspectiva tezei vizate de legiuitor. Nu mai puțin, se reține caracterul nefondat al criticii în concret. Astfel, în mod judicios a reținut precedenta instanță că prevederea art. 5.11 nu depinde și nu constituie un tot unitar cu dispozițiile art. 9.3 ale aceleiași convenții, constatarea caracterului abuziv al celor din urmă neafectând valabilitatea clauzelor art. 5.10 și 5.

Prin urmare, decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cu privire la analiza clauzei dobânzii penalizatoare – art. 6 din contractul de credit, reclamantul a formulat o serie de critici, analizate în cele ce urmează. Criticile privin