ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 383/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 23 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de clauză penală, inserată contractual în antecontractul de cumpărare autentificat sub nr. x/28.02.2017 de B.N.P. E., reprezentând evaluarea convențională a despăgubirii pentru situația neexecutării culpabile a obligațiilor pârâților promitenți-vânzători, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1538 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Sentința Tribunalului Vâlcea Prin încheierea de ședință din 12 octombrie 2018, Tribunalul Vâlcea – secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, precum și excepția tardivității, susținută de reclamanți, privind momentul formulării acestei excepții. Prin sentința civilă nr. 565 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Vâlcea – secția I civilă a respins acțiunea reclamanțiilor A. și B., formulată în contradictoriu cu pârâții C. și D..

Decizia Curții de Apel Pitești, secția I civilă Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții. La data de 23.07.2019, intimații au formulat întâmpinare, prin care au reiterat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 198 din 28 ianuarie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, cu majoritate, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanții împotriva sentinței civile nr. 565 din 25 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva soluției pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a I civilă, au declarat recurs reclamanții, criticând decizia pentru nelegalitate prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea parțială a hotărârii recurate în ceea ce privește soluția majoritară, de respingere a apelului, pronunțată în complet de apel de divergență, cu consecința ca, în rejudecarea, pe fond să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate în toate căile procesuale. În motivarea recursului, din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că hotărârea de apel cuprinde motive străine de natura pricinii. Or, este lesne de observat că în considerentele care sprijină soluția majoritară, instanța de apel nu pleacă, în aprecierea motivelor de apel, de la manifestarea de voință expresă a părților cu privire la clauza penală și, astfel, nu mai trece prin filtrul analizei juridice niciunul din motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate în sprijinul apelului cu care a fost învestită. În concret, instanța de apel a nesocotit în mod nepermis limitele învestirii astfel cum acestea au fost trasate expres prin motivele de apel, încălcând dispozițiile art. 477 C. proc. civ., a schimbat cauza juridică a acțiunii prin recalificarea clauzei contractuale din clauză penală în arvună, peste voința părților, cu nerespectarea prevederilor art. 478 alin. (3) și ale art. 255 alin. (1) și (2) C. proc. civ. (natura juridică a clauzei ca fiind penală reprezentând un aspect necontestat de părți), respectiv a depășit rolul judecătorului din perspectiva art. 22 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cu care acesta nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres, privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. În acest sens, instanța de apel a invocat, din oficiu, recalificarea unei clauze, deși nu reprezenta o chestiune contestată și nici un motiv de ordine publică, a încălcat principiului disponibilității părților, schimbând fundamentul juridic al cererii, precum și principiului libertății de a contracta. Procedând în maniera descrisă, respectiv aceea de a trece chiar peste voința fermă a părților, exprimată în fața completului de divergență, cu referire la intenția lor de a insera contractual a clauză penală, curtea, în opinie majoritară, a interpretat actul juridic peste legea părților, lipsind de sens și efect dezbaterea acestui aspect în contradictoriu, structurând motivarea exclusiv pe instituția arvunei și înlăturând, pentru aceasta, toate motivele de apel. La polul opus, în opinia minoritară, se regăsește o aplecare asupra cauzei deduse judecății, având reprezentarea aspectelor percepute prin propriile simțuri la interpelarea părților pe aspectul calificării clauzei contractuale, recunoscută unanim drept clauză penală, și având în vedere raportul de drept substanțial rezultat din probatoriul administrat; judecătorul din apel, care a expus opinia separată, a analizat cauza în limitele în care a fost învestit, respectând dispozițiile art. 477 C. proc. civ. și evocând normele de drept pe care și-a sprijinit soluția. În acest sens, a reținut că aspectul calificării naturii juridice a clauzei contractuale nu a reprezentat în niciun moment, pe parcursul derulării litigiului, o cauză de poziție contradictorie procesuală între părți, reprezentând astfel un aspect de fapt care nu mai impunea probatoriu potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ. Recurenții au mai arătat că hotărârea din apel, în soluția ei majoritară, a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat în înțelesul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. În cauză, instanța de apel nu putea să mai rețină aspecte legate de inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată prin lipsa unui petit de rezoluțiune, întrucât această analiză a fost deja efectuată de către instanța de fond, iar încheierea interlocutorie, potrivit art. 248 alin. (5) C. proc. civ., a rămas neatacată de niciuna din părțile litigante. Astfel, urmează a se avea în vedere puterea de lucru judecat a încheierii din 12.10.2018, regăsită la dosar de fond, prin care s-a analizat excepția inadmisibilității acțiunii introductive de instanță tocmai prin prisma aspectelor reținute de către instanța de apel majoritară, legate de necesitatea unui petit de rezoluțiune pentru admisibilitatea unei acțiuni în pretenții a sumei de 50.000 euro. Or, curtea a apreciat asupra inadmisibilității acțiunii prin reținerea, din oficiu și peste poziția părților, a incidenței în cauză a normelor referitoare la arvună. Este necesar a se constata că în niciun moment intimații nu au adus ca argument în susținerea excepției (invocată nelegal, pe calea notelor de ședință și nu prin întâmpinarea de la fond, și pentru prima dată în apel, nesocotind limitele devoluțiunii potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.) dispozițiile legale privind arvuna, ci, dimpotrivă, au precizat expres că petitul rezoluțiunii ar fi necesar pentru admisibilitatea pretinderii clauzei penale, fiind practic vorba de o apărare care era expresia unei interpretări neconforme a normei privind clauza penală, din partea intimaților, care au apreciat că este necesară rezoluțiunea și pentru clauza penală, adăugând astfel, la lege, în mod nepermis. Un alt argument pentru care nu se mai putea pune în discuție, în apel, excepția inadmisibilității, este acela că invocarea acestei excepții, pe calea întâmpinării în apel, fără a fi fost susținută prin întâmpinare și la fond, a generat încălcarea normelor imperative privind limitele devoluțiunii în apel, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbându-se astfel obiectul cauzei, în apel, în sensul lărgirii lui și cu privire la analiza excepției, în pofida faptului că această excepție nu are caracter de ordine publică. Mai mult, în cauză a intervenit decăderea, în baza art. 208 C. proc. civ., în condițiile în care excepția a fost evocată prin note de ședință, deși nu este de ordine publică. Ca atare, soluția deja pronunțată a intrat, prin neapelare, în autoritatea lucrului judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., iar această chestiune trebuia verificată a priori altor considerente pentru care ea nu putea fi luată în analiză în faza apelului, aspect sesizat în opinia minoritară. Cu alte cuvinte, ceea ce a intrat în puterea de adevăr, ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat, este faptul că cererea de chemare în judecată este admisibilă chiar și în lipsa unui petit de rezoluțiune a antecontractului. Recurenții au invocat nelegalitatea hotărârii de apel și prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material incidente - art. 1538 alin. (1), art. 1270, art. 1634 alin. (4) și (5) și art. 1548 C. civ. Au învederat că, în situația de față, există multiple considerente pentru care nu se poate face o confuzie între arvună și clauza penală, respectiv: maniera de redactare a clauzei care face trimitere la culpa în neexecutarea obligațiilor din antecontract, altfel spus suma inserată de părți în cuantumul avansului are natura juridică a unei penalități, iar nu a unei garanții; calificarea juridică a sumei care s-a achitat deja, și anume o parte din preț, un avans, fiind astfel exclusă prezumția de garanție/arvună; împrejurarea că părțile au cuantificat prejudiciul prin trimiterea la valoarea avansului, evaluând anticipat prejudiciul în caz de neexecutare. Așadar, pentru a se aprecia că ceea ce s-a plătit a fost arvună ar fi trebuit să se fi efectuat tradițiunea sumei de 100.000 euro și, doar în atare condiții, de înmânare a dublului avansului și prin excluderea mențiunii exprese că ceea ce s-a plătit a fost un avans din preț, s-ar fi putut reține natura juridică a sumei de 50.000 euro ca fiind arvună. Din moment ce se pretinde o sumă pe care recurenții nu au achitat-o în avans, fiind vorba de o plată probabilă la momentul încheierii antecontractului, neachitată în avans și scadentă doar după scadență și neîndeplinirea obligației principale, este limpede că este o clauză penală. De altfel, un alt argument care vine în sprijinul calificării indicate este lipsa unei clauze contractuale de denunțare a contractului de către oricare din părți, în sensul cerut de art. 1545 C. civ. privind arvuna penalizatoare. Recurenții au făcut trimitere și la aspectele reținute în doctrină, unde se menționează fără echivoc că arvuna se deosebește de clauza penală prin aceea că se impune a fi achitată în avans, anterior termenului pentru îndeplinirea obligației principale, tocmai pentru că aceasta reprezintă fie o garanție, un gaj, în cazul arvunei confirmatorii, prin care partea care o achită pune chezășie că își va onora obligațiile, fie o penalitate, în situația arvunei penalizatoare, prin care partea, care are de îndeplinit obligația principală, o achită în avans, rezervându-și dreptul colateral de a denunța unilateral contractul. Altfel spus, arvuna se plătește în avans, spre deosebire de penalitatea de neexecutare, care se achită doar în cazul neexecutării obligației. Penalitatea este legată esențial de materia răspunderii civile contractuale, pe când arvuna (mai ales cea confirmatorie) se întemeiază în esență pe ideea de garantare a obligației, pentru că acesta este singurul scop pentru care a fost constituită. Dintr-o altă perspectivă, clauza penală presupune o obligație de plată condiționată, probabilă, în timp ce arvuna este o obligație concretă, reală, care presupune tradițiunea banilor, la momentul inserării ei. Recurenții au susținut că obiectul acțiunii constă în plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligației, daune cuantificate prin clauza penală inserată în antecontract. În această situație, legiuitorul nu a impus creditorului clauzei penale să solicite, concomitent sau anterior, și rezoluțiunea sau rezilierea contractului, ci doar să opteze între executarea silită în natură a obligației și executarea în echivalent, conform clauzei penale. Odată făcută opțiunea, debitorul nu poate împiedica executarea clauzei penale decât dovedind că neexecutarea nu îi este imputabilă (neexecutarea este justificată, respectiv este urmarea excepției de neexecutare sau a imposibilității de executare dat fiind cazul fortuit/forța majoră). Or, în speță, creditorul nu poate fi obligat să primească executarea în natură a obligației, ulterior termenului convenit, cu atât mai mult cu cât condițiile oferite de pârâți la data de 30.03.2017 erau dezavantajoase, predarea bunului urmând a fi efectuată în 6 luni de la autentificarea actului (deși în antecontract nu este stipulată o astfel de condiție). În ceea ce privește susținerea intimaților din apel, potrivit cu care aceștia ar fi îndeplinit obligațiile de pregătire a documentației cadastrale și a certificatului energetic, recurenții au arătat că urmează a se observa că tocmai întârzierea acestor obligații a condus inițial la încheierea unui antecontract și nu la perfectarea vânzării în formă autentică, fiind imposibilă o vânzare din pricina documentației insuficiente a vânzătorilor. De altfel, argumentul îndeplinirii acestei obligații este irelevant, fiind lipsit de eficacitate pentru executarea antecontractului din moment ce promitenții-vânzători nu au înțeles să se prezinte la notar în vederea perfectării vânzării, în termenul asumat contractual, și nici nu au notificat promitenții-cumpărători de vreo situație de caz fortuit, potrivit obligației legale impuse de art. 1634 alin. (5) C. civ., pentru a justifica neîndeplinirea obligației principale, iar la notificările de convocare la notar, pe parcursul derulării litigiului, aceștia au dovedit încă o dată că nu au fost în măsură să respecte obligația principală de predare a bunului la același moment la care au pretins întregul preț pentru vânzare. Mai mult decât atât, susținerile intimaților din faza apelului, legate de pretinsa îmbogățire urmărită de recurenți prin clauza penală, nu pot fi reținute ca pertinente din moment ce clauza era aplicabilă ambelor părți, iar prin îndeplinirea obligațiilor asumate de către intimați s-ar fi zădărnicit o astfel de cauză ilicită. Motivul pentru care recurenții nu au pretins obligația principală pe calea unei acțiuni care să țină loc de act autentic a fost acela că își doreau o casă și nu au vrut să locuiască într-un spațiu din care ar fi trebuit să evacueze forțat proprietarii; acest demers juridic ar fi însemnat să aștepte o perioadă nedeterminată pentru a avea casa pe care și-au dorit-o pentru o familie cu copil. De asemenea, lipsa unei solicitări de radiere a notării antecontractului de vânzare-cumpărare din partea recurenților apare ca fiind firească din moment ce nu aceștia sunt proprietarii imobilului, dar și din perspectiva lipsei de interes în a degreva de această notare un imobil care poate reprezenta o garanție pentru executarea creanței cu titlu de clauză penală. După expunerea situației de fapt, cu referire la probele administrate în dosar și la conduita contractuală a părților ce rezultă din aceste probe, recurenții au susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1538 C. civ. privind clauza penală, coroborate cu art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală și art. 1270 din același act normativ, care vizează forța obligatorie a contractului. Au învederat, totodată, că nu se poate reține pertinența tezei intimaților privind posibilitatea executării în natură a antecontractului, din moment ce din încheierile notariale din 30.03.2017 rezultă că aceștia nu au fost în măsură să-și îndeplinească propriile obligații de predare a bunului la data primirii prețului și perfectării vânzării, conform procesului-verbal din 15.12.2017. Dacă s-ar admite această susținere, legată de posibilitatea executării în natură și după scadența contractuală, ar însemna să fie nesocotit contractul, care este legea părților, dar și dispozițiile art. 1538 C. civ., care atribuie un drept de opțiune creditorului. Or, din perspectiva debitorului, caracterul accesoriu al clauzei penale nu-i conferă acestuia niciun drept de opțiune.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinare, intimații C. și D. au invocat, în principal, excepția nulității recursului formulat de reclamanții A. și B., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, respectiv ca nefondat. În esență, au arătat că recurenții înțeleg în mod eronat principiul disponibilității. Dacă s-ar accepta raționamentul acestora și, astfel, consecințele ce decurg din principiul disponibilității, ar însemna că în momentul în care orice reclamant ar învesti instanța de judecată cu orice cerere, aceasta nu ar mai putea să o califice corect. Au mai arătat că au invocat excepția inadmisibilității motivat de faptul că nu s-a solicitat și rezoluțiunea convenției, excepția fiind de ordine publică, atât în fata instanței de fond, cât și în apel. S-a luat act de concluzia necontestată de către niciuna dintre părți, respectiv că excepția inadmisibilității a fost calificată ca apărare de fond, cu motivarea că va fi analizată pe tot parcursul procesului. Or, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. Astfel, regula este că denumirea unor acte sau fapte și textul legal nu sunt chestiuni de natură să țină judecătorul la pronunțarea soluției. Contrar celor afirmate de către recurenți, care arată că instanța de apel nu putea să facă analogiile reținute în decizia din apel, intimații au învederat nu numai că această instanță putea, dar era și obligată în acest sens, nefiind o simplă cerință facultativă lăsată la apreciere. Au susținut că se impune admiterea excepției inadmisibilității cererii și în cazul în care se apreciază că în cauză este vorba de o clauză penală.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 198 din 28 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, și a fixat termen de judecată la 21 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că reclamanții au solicitat, prin prezenta cerere de chemare în judecată, obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de clauză penală, inserată în antecontractul de cumpărare autentificat sub nr. x/28.02.2017 de B.N.P. E., reprezentând evaluarea convențională a despăgubirii pentru situația neexecutării culpabile a obligațiilor pârâților. Conform înțelegerii părților, pârâții, promitenți-vânzători, s-au obligat să vândă reclamanților, promitenți-cumpărători, dreptul de proprietate asupra imobilelor de 1152 mp, respectiv 98,02 mp din Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, pentru prețul de 270.000 euro, din care suma de 50.000 euro urma a se achita în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului (28.02.2017), iar restul de 220.000 euro prin transfer bancar până la data de 1.07.2017. Părțile au stipulat în contract următoarele: "În situația în care nu se va perfecta contractul de vânzare-cumpărare la termenul menționat mai sus din vina noastră sau dacă imobilele identificate mai sus vor avea înscrise sarcini noi, promitenții-vânzători C. și D. ne obligăm să restituim în termen de 10 zile promitenților-cumpărători suma de 50.000 euro, primită cu titlu de avans, multiplicată de două ori. Noi, A. și B., promitenți-cumpărători, declarăm că în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu se va perfecta din culpa noastră, suntem de acord ca suma de bani, plătită cu titlu de avans, să fie păstrată de către promitenții-vânzători". La fond, prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții au arătat că, din perspectiva creditorului, clauza penală îi dă dreptul acestuia de a opta între a cere condamnarea debitorului la executarea în natură a obligației principale, atunci când este posibil și dorește (în speță, dreptul de a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare), și a solicita obligarea acestuia la executarea clauzei penale, în temeiul art. 1538 alin. (2) C. civ. La data de 22 mai 2018, pârâții au depus note de ședință, prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea acestora la plata dublului avansului dat, în condițiile în care reclamanții nu au învestit instanța de judecată cu un capăt de cerere prin care să fi cerut să se pronunțe rezoluțiunea antecontractului. Au susținut că, în speța de față, legiuitorul a pus la dispoziția reclamanților două posibilități, respectiv fie executarea silită în natură (pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare), fie o acțiune având ca obiect rezoluțiunea și clauza penală, capete de cerere care pot fi formulate numai în mod cumulativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 1538 alin. (2) și art. 1549 alin. (1) C. civ. Ulterior, reclamanții au susținut tardivitatea invocării excepției inadmisibilității, solicitând decăderea pârâților din dreptul de a mai formula excepții și, în subsidiar, recalificarea notelor de ședință în apărări de fond. Prin încheierea de ședință din 12 octombrie 2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, formulată de pârâți, precum și excepția tardivității, invocată de reclamanți. În considerente s-a reținut că reclamanții au înțeles să uzeze de prevederile art. 1538 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții de drept care reglementează materia clauzei penale, prevăzută la pct. 2 pag. 2 din antecontractul de vânzare-cumpărare, invocând neexecutarea convenției părților. De asemenea, s-a arătat că clauza penală reprezintă o convenție accesorie cu toate consecințele ce decurg din această calificare, scopul fiind acela de a determina anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite în caz de neexecutare a antecontractului, iar, la momentul introducerii acțiunii, aceasta era valabilă. A concluzionat instanța de fond în sensul că problema excepției invocate, respectiv inadmisibilitatea acțiunii, este rezolvată în C. civ. la art. 1538 alin. (2), care prevede că "în caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală". Astfel, tribunalul a respins excepția inadmisibilității, argumentele fundamentate pe culpa reclamanților fiind apreciate ca apărări care vizează fondul pretențiilor, pârâții păstrându-și dreptul de a se apăra pe tot parcursul procesului, pe temeiurile de fapt și de drept invocate. Reținând că susținerile pârâților sunt apărări de fond, tribunalul a respins și excepția tardivității. Prin sentința civilă nr. 565 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Vâlcea – secția I civilă a reținut că este neîntemeiată cererea, deoarece, prin antecontract, părțile au convenit o clauză penală prin care se prevedea că, în cazul în care nu se va perfecta contractul de vânzare-cumpărare la termenul menționat sau dacă imobilele identificate vor avea înscrise sarcini, pârâții se obligă să restituie în termen de 10 zile promitenților-cumpărători suma de 50.000 euro primită cu titlu de avans, multiplicată de două ori. Din probele administrate în cauză, instanța a constatat că reclamanții sunt cei care au determinat neexecutarea antecontractului, prin nerespectarea obligației asumate în cuprinsul acestuia, respectiv schimbarea termenului de perfectare a contractului. La stabilirea termenului de 01.07.2017, acestea au fost de comun acord, însă, ulterior, fixarea celor două termene prin notificare a fost făcută unilateral de reclamanți, vânzătorii fiind notificați cu mențiunea că, în caz de neprezentare, vor fi acționați în instanță pentru plata sumei de 100.000 euro. În plus, menționarea termenului de 10 zile nu a fost făcută expres, și anume dacă se referă la termenul stabilit pentru 1.07.2017 sau la cel ce s-ar stabili pentru motive neimputabile pârâților. La rândul lor, pârâții și-au îndeplinit obligația principală, asumată în cuprinsul contractului, de obținere a actelor indicate. În apel, după depunerea motivelor de apel, la data de 23.07.2019 intimații au formulat întâmpinare, prin care au reiterat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, întrucât apelanții nu au învestit instanța de judecată cu un capăt de cerere vizând rezoluțiunea antecontractului alături de solicitarea de obligare a intimaților la plata dublului avansului predat în condițiile noului C. civ.. Au formulat aceleași apărări ca cele susținute prin notele de ședință depuse la data de 22 mai 2018, în dosarul de fond. La data de 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a constatat încheiată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul asupra apelului cu care a fost învestită, reclamanții învederând, printre altele, că părțile adverse au invocat excepția inadmisibilității, apreciind că "sunt în măsură să execute în natură această obligație. Or, pe de o parte, practic se trece peste dispozițiile art. 1538 din C. civ., care prevăd un drept al creditorului de a se prevala de modalitatea în care înțelege să execute acest contract atunci când s-a depășit scadența și nu mai poate pune în întârziere debitorul obligației. Dacă legiuitorul îi dă posibilitatea să execute în natură sau să execute obligația alternativă a clauzei penale, reclamanții din prezenta cauză au optat pentru obligația alternativă a clauzei penale ... ". La rândul lor, pârâții au arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, astfel că reiterează această excepție. În opinia acestora, dispozițiile art. 1538 alin. (2) C. civ. spun că, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură, fie clauza penală. Însă, coroborat cu dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ., legiuitorul se exprimă în mod neechivoc că trebuie să fie îndeplinite două condiții cumulative, și anume: rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și solicitarea clauzei penale. Or, "cererea de chemare în judecată nu are ca și capăt de cerere rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, ca fiind documentul semnat de către cele două părți și se referă strict la clauza penală. Este o acțiune în pretenții, considerându-se că daunele interese au fost stabilite de către părți, au fost precizate în antecontractul de vânzare-cumpărare și prin urmare nu mai trebuie dovedit nimic". Însă, "dispozițiile art. 1549 C. civ. prevăd în mod clar că nu poate fi solicitată clauza penală decât în situația unei rezoluțiuni a contractului". La data de 28 noiembrie 2019, instanța de apel a constatat că este necesar a se repune cauza pe rol pentru soluționarea apelului, în complet de divergență, acordând termen de judecată la 14 ianuarie 2020, când curtea a solicitat părților să pună concluzii și cu privire la natura juridică a clauzei contractuale care a făcut obiectul acțiunii în pretenții, în primă instanță. Intimații au susținut că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității, sunt aplicabile dispozițiile art. 1538 alin. (2) C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură, fie clauza penală. Referitor la daunele interese, au arătat că acestea îmbracă acea natură juridică a clauzei penale în momentul în care se discută despre stabilire de la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare a acelor daune interese; s-a stabilit de la început această sumă; prin urmare în cauză este vorba despre daune interese stabilite anterior și clar în acel antecontract de vânzare-cumpărare. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că este adevărat că pârâții au solicitat, pe parcursul procedurii în fața instanței de fond, a se constata inadmisibilitatea promovării acțiunii în repararea prejudiciului produs ca urmare a neexecutării culpabile a contractului, cu motivarea că, potrivit stipulației contractuale ce configurează existența clauzei penale, reclamanții erau ținuți să ceară și rezoluțiunea antecontractului, numai că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 1538 C. civ., referitoare la clauza penală, în loc de dispozițiile art. 1544 C. civ., ce reglementează arvuna confirmatorie. A apreciat că nu se poate susține că nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată dublul sumei de 50.000 euro (100.000 euro) și că, astfel, nu s-ar regăsi una din funcțiile arvunei, întrucât din probele administrate a rezultat că suma de 50.000 euro primită a fost deja restituită de către vânzători potrivit extrasului de cont depus la dosar. Această evaluare anticipată este punctul unde arvuna se întâlnește cu clauza penală, prejudiciul cauzat fiind deja determinat, el rezultând din neexecutarea totală a contractului și poate fi cerut ca atare. În speță, se prezintă această situație juridică, iar intenția legiuitorului este clară din perspectiva identificării ei, în sensul că arvuna trebuie să se restituie în caz de neexecutare fără justificare de către partea care a primit arvuna (îndoit), cerând în același timp și rezoluțiunea antecontractului potrivit art. 1544 alin. (2) C. civ.. În măsura în care reclamanții nu au solicitat și rezoluțiunea antecontractului, instanța de judecată nu poate să-și manifeste rolul activ pentru a dispune din oficiu rezoluțiunea convenției, întrucât s-ar aduce atingere principiului disponibilității. Instanța de apel a considerat că este nefondată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale de ordin procedural, apreciindu-se că o calificare a clauzei de arvună în apel ar fi contrară dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. și art. 1266 C. civ. În opinia curții, în vederea aflării adevărului instanța în rejudecare, prin prisma efectului devolutiv al apelului, are obligația să restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, pe baza stabilirii situației de fapt conform probelor administrate și prin aplicarea corectă a legii. Or, în speță, părțile contractante și-au definit obligațiile în detaliu, numai că nu au făcut trimitere și la instrumentul de drept civil aplicabil. De altfel, această situație este des întâlnită în practică, caz în care intervine rolul activ al judecătorului, care trebuie să califice clauza stipulată în contract, respectiv dacă este o clauză penală sau o arvună. Aceasta nu înseamnă că se va trece peste manifestarea expresă de voință a părților exprimată la încheierea antecontractului, ci, dimpotrivă, este o garanție că se va determina corect caracterul dat sumei de bani primite/predate la încheierea înțelegerii. Totodată, instanța de apel a constatat că încheierea din 12.10.2018 nu poate fi calificată ca una interlocutorie, ci premergătoare, câtă vreme problema inadmisibilității acțiunii, în lipsa solicitării rezoluțiunii antecontractului, a fost calificată apărare de fond, cu motivarea că va fi analizată "pe tot parcursul procesului". Din această perspectivă, apelul declarat împotriva hotărârii se consideră îndreptat și împotriva tuturor încheierilor premergătoare care fac corp comun cu aceasta. În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte apreciază că raționamentul instanței de apel este greșit. Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., și în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, caz în care instanța de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum. Prin urmare, instanța de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. În speță, însă, instanța de apel a dat o nouă calificare clauzei inserate în convenția părților, aceea de arvună, prin raportare la dispozițiile art. 1544 - 1546 C. civ., deși reclamanții nu au formulat astfel de susțineri, la fond ori în apel, iar pârâții, prin apărările lor, nu au contestat natura juridică a acestei clauze, în sensul că nu ar fi o clauză penală, ci au formulat doar apărări privind condițiile executării acesteia. De altfel, atât în fața instanței de fond, prin notele de ședință depuse la 22.05.2018, cât și în fața curții, prin întâmpinare ori concluzii orale, pârâții au recunoscut că suma achitată la momentul încheierii antecontractului reprezenta avans al prețului viitoarei vânzări, iar clauza referitoare la daunele-interese în caz de neexecutare este o clauză penală. Limitele rejudecării, în situația pendinte, nu purtau însă asupra naturii juridice a clauzei din contract, ci asupra culpei în neexecutarea convenției, aspecte neanalizate de instanța de apel. Apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată verifică legalitatea și temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, ceea ce înseamnă că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe (conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, instituit de art. 478 C. proc. civ.), nu este posibil nici să se modifice elementele stabilite la judecata în fond și nici să se formuleze cereri noi. În cauză, soluția pronunțată prin sentința apelată are în vedere calificarea dată de ambele părți clauzei, în sensul că este vorba de o clauză penală. Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel doar reclamanții, iar printre motivele invocate nu există niciunul care să se refere la calificarea juridică a clauzei, drept clauză penală sau arvună. De altfel, o astfel de apărare nu a fost formulată nici prin întâmpinarea la apel, pârâții reiterând doar excepția inadmisibilității acțiunii, pentru aceleași argumente ca cele de la judecata în fond, în sensul nesolicitării concomitente și a rezoluțiunii antecontractului. În aceste condiții, instanța de apel, în absența unei cereri legal formulate, prin calificarea clauzei ca arvună, iar nu clauză penală, a schimbat cauza juridică a acțiunii, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi". Înalta Curte constată că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 235 C. proc. civ., cu referire la încheierea de ședință din 12 octombrie 2018 pronunțată de instanța de fond, și, prin aceasta, implicit, principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., schimbând fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată. Conform art. 235 C. proc. civ., "Instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase". Încheierea menționată este o încheiere interlocutorie, prin aceasta fiind soluționată, sub aspectul admisibilității, acțiunea formulată de reclamanți. Tribunalul a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1538 alin. (2) C. civ., prevederi care reglementează materia clauzei penale, arătând că susținerile pârâților privind culpa în neexecutarea contractului sunt aspecte de fond, aceștia păstrându-și dreptul de a se apăra pe tot parcursul procesului pe temeiurile de fapt și de drept invocate, iar nu chestiunea inadmisibilității acțiunii în lipsa solicitării rezoluțiunii antecontractului, cum a reținut instanța de apel. De altfel, prima instanță a concluzionat în sensul că problema inadmisibilitatea este rezolvată în C. civ., la art. 1538 alin. (2), care prevede că "în caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală". Or, în condițiile în care asupra admisibilității cererii de chemare în judecată s-a pronunțat instanța de fond, iar părțile nemulțumite de soluție, respectiv pârâții, nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva încheierii interlocutorii sus arătate, această apărare nu mai putea fi invocată, respectiv analizată de instanța de apel, dezlegarea dată de tribunal problemei în cauză intrând în puterea lucrului judecat. Așadar, prin sentința apelată nu s-au mai analizat susținerile pârâților privind necesitatea de a se solicita și rezoluțiunea antecontractului, ci doar apărările privind culpa părților pentru neexecutarea obligațiilor asumate pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, din perspectiva art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, Înalta Curte reține, cât privește stabilirea cadrului procesual, că, într-adevăr, instanța de judecată "dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire", conform alin. (4) al articolului menționat, însă această atribuție este subordonată poziției procesuale a părților litigante în măsura în care acestea au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. În acest context, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, conform art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (temei de drept în raport de care s-a analizat admisibilitatea în principiu a recursului pe baza raportului întocmit în condițiile art. 493 C. proc. civ.), astfel că se impune casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ., pentru a se analiza integral motivele de nelegalitate și de netemeinicie invocate prin cererea de apel, precum și apărările susținute de intimați, prin întâmpinare, dat fiind că, procedând la recalificarea clauzei din convenția părților în mod greșit, Curtea de Apel Pitești a omis a le cerceta. Înalta Curte consideră că nu se justifică trimiterea prezentului dosar în vederea rejudecării apelului unei alte instanțe de același grad, nefiind făcute dovezi în sensul că interesele bunei administrări a justiției impun o astfel de măsură și ținând cont și de poziția procesuală exprimată de intimați. Întrucât Înalta Curte a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., apreciază că nu se mai justifică analiza criticilor din recurs din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care vizează, în opinia recurenților, pronunțarea unei hotărâri nelegale, care cuprinde numai motive străine de natura cauzei. De asemenea, nu va proceda nici la cercetarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., în realitate argumentele recurenților fiind axate pe efectele necontestării soluției dispuse printr-o încheiere interlocutorie prin prisma art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Cu referire la fundamentarea recursului pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, ceea ce ar impune casarea acesteia, Înalta Curte observă că, nefiind efectuat un control pe fondul cererii de apel, în limitele învestirii instanței de apel, instanța de recurs nu poate constata dacă s-au aplicat corect sau nu în cauză dispozițiile art. 1538 C. civ., privind clauza penală, în raport de care părțile din antecontract au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate la semnarea acestei convenții, identificând, astfel, partea căreia îi incumbă răspunderea contractuală astfel cum a fost convenită prin suportarea clauzei penale pe care părțile au opus-o una alteia. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 198 din 28 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.