ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 313/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 26 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Brașov – secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a formulat acțiune revocatorie prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se declare inopozabilitatea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11 mai 2015 de Societatea Profesională Notarială D. și E., prin care cei doi pârâți au convenit, în frauda reclamantului creditor, transmiterea gratuită din patrimoniul comun al acestora - foști soți - în patrimoniul pârâtei C. a mai multor imobile situate în județul Brașov.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 89/S din 24 aprilie 2018, Tribunalul Brașov – secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. și l-a obligat pe acesta la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia nr. 286/Ap din 5 martie 2019, Curtea de Apel Brașov – secția civilă a respins apelul declarat de reclamant și l-a obligat pe acesta să plătească intimatului B. suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată în apel. În pronunțarea acestei decizii, instanța de prim control judiciar a constatat că Tribunalul a reținut, în mod corect, starea de fapt existentă în speță, cu referire expresă la contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamantul a cumpărat de la pârâtul F. terenul de 733 m.p., înscris în C.F. x Brașov, la A+1, sub nr. top. x, pentru prețul de 40.000 euro, acesta din urmă garantându-l pe cumpărător contra evicțiunii. Terenul a fost vândut ulterior de reclamant către S.C. G. S.R.L.. prin contract autentic la un preț de 120.000 euro. De asemenea, s-a reținut, în mod corect, că S.C. G. S.R.L. a promovat o acțiune în justiție, sub nr. x/2014, prin care a solicitat să se constate evicțiunea totală a unor contracte de vânzare-cumpărare imobiliară, printre care și cel mai sus identificat, acțiune în cadrul căreia reclamantul din prezenta cauză a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului B., pentru a fi obligat acesta, în condițiile admiterii cererii de constatare a evicțiunii, la plata sumei de 40.000 euro, prețul inițial plătit pentru terenul indicat, și a sumei de 80.000 euro, diferență de preț până la cel cu care reclamantul a vândut societății menționate. Raportat la cele arătate, prima instanță a reținut, în mod corect, că prezenta acțiune revocatorie trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 1562 și următoarele din noul C. civ. Curtea a constatat că o condiție esențială prevăzută de lege se referă la existența creanței, care, potrivit art. 1563 C. civ., trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii. Potrivit art. 663 alin. (2) C. proc. civ., creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă dintr-un titlu executoriu. Prin urmare, se cere ca, la data promovării acțiunii revocatorii, creditorul fraudat să dețină, față de debitorul său, o creanță certă, în sensul că aceasta rezultă neîndoielnic dintr-un titlu executoriu. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada că, la data introducerii acțiunii - și nici măcar la momentul judecării apelului -, deținea un asemenea titlu executoriu, cererea de chemare în garanție fiind respinsă. În consecință, în speță nu este îndeplinită condiția legală conținută în art. 1563 C. civ., pentru a putea fi admisă o acțiune revocatorie.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru următoarele motive: a. Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel formulate de recurentul reclamant. Primul motiv de apel, circumscris punctului 1 din cerere, avea ca obiect critica hotărârii instanței de fond, referitoare la "caracterul exigibil al creanței". Al doilea motiv al cererii de apel viza "proba insolvabilității debitorului B.", care, în opinia instanței de fond, revenea reclamantului. Cel de-al treilea motiv al apelului se referea la greșita motivare a instanței, privind lipsa dovezilor prin care să probeze că, la încheierea actului contestat, s-a urmărit excluderea imobilelor din patrimoniul pârâtului, cu consecința imposibilității executării acestuia și nici că acesta este un act cu titlu gratuit, restul bunurilor aflate în coproprietatea celor doi soți rămânând în patrimoniul pârâtului, acesta deținând și societatea comercială în care își desfășoară activitatea. Probabil s-a considerat că, de vreme ce nu este îndeplinită condiția existenței creanței certe, este de prisos a fi analizate și celelalte motive ale apelului, referitoare la existența prejudiciului, frauda debitorului și complicitatea terțului la fraudă. b. Este greșită motivarea instanței de apel vizând lipsa "creanței certe", condiție de admisibilitate a acțiunii revocatorii. Curtea a apreciat că, pentru promovarea acțiunii revocatorii, era necesar ca reclamantul să facă dovada că deține o creanță certă împotriva debitorului, constatată printr-un titlu executoriu. Mai mult, aceeași instanță, în mod surprinzător, consideră că și "cererea de chemare în garanție a fost respinsă". Această motivare, pe de-o parte, este rezultatul aplicării greșite a legii, iar, pe de altă parte, este străină de natura cauzei. b.1. Referitor la aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este adevărat că, potrivit art. 1563 C. civ., "creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii". Așa cum se susține în literatura de specialitate și în practica judecătorească, concepția noului C. civ. este în acord cu noile orientări din dreptul francez, care militează pentru lărgirea aplicabilității acțiunii revocatorii, cu consecința flexibilității condițiilor de admisibilitate și a renunțării la caracterul lichid și exigibil al creanței. Noul text de lege nu mai precizează condiția anteriorității creanței față de data încheierii actului fraudulos. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar susține că această condiție este necesară promovării acțiunii revocatorii, trebuie subliniate excepțiile de la condiția anteriorității creanței, respectiv: - ipoteza existenței, doar în principiu, a creanței la data încheierii actului; - ipoteza în care debitorul a încheiat actul juridic în scopul fraudării unui creditor viitor (dacă, la momentul perfectării actului fraudulos, exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul). Prin urmare, creditorul, ulterior încheierii actului fraudulos, poate introduce acțiune pauliană în cele două situații de excepție mai sus precizate. În cauza dedusă judecății, recurentul reclamant, în calitate de "creditor viitor", își poate justifica demersul judiciar prin prisma existenței, în principiu, a creanței sale la data încheierii actului defăimat, dar și prin faptul că acest act juridic a fost încheiat în scopul fraudării unui creditor viitor, respectiv în scopul fraudării intereselor sale și a altor creditori. Contrar aprecierii instanței de apel, admiterea acțiunii pauliene nu depinde de existența unui titlu executoriu care să evoce creanța, art. 1563 C. civ. nemenționând o asemenea condiție. Acțiunea revocatorie, nefiind o măsură de executare, nu presupune, ca și condiție de admisibilitate, existența unui titlu executoriu. Caracterul cert al creanței (dovedit în condițiile legii) presupune că are o existență sigură și că nu este stinsă, la data sesizării instanței de judecată. b.2. Cu privire la "motivele străine de natura cauzei", pe care se întemeiază hotărârea recurată (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), acestea se rezumă la invocarea, greșită, în considerentele hotărârii a unei stări de fapt inexistente. În concret, instanța de apel arată că "(...) reclamantul nu a făcut dovada că la data introducerii acțiunii - și nici măcar la momentul judecării apelului - deținea un asemenea titlu executoriu, cererea de chemare în garanție fiind respinsă.". Nu există o cerere de chemare în garanție a cărei soluție de respingere să aibă o influență hotărâtoare asupra cauzei de față. În situația în care instanța de apel a avut în vedere cererea de chemare în garanție a pârâtului B., în cauza care face obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Brașov, formulată de A., atunci trebuie observat că această cerere a fost admisă în principiu, așa încât constatarea Curții referitoare la respingerea cererii este greșită. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Brașov, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații pârâți B. și C. au depus întâmpinare, primul solicitând, în principal, anularea recursului, întrucât motivele de casare invocate nu se încadrează în cele expres menționate în art. 488 C. proc. civ. pe fond, ambii intimați au solicitat respingerea căii de atac.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere, iar, prin încheierea din 12 martie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 286/Ap din 5 martie 2019 a Curții de Apel Brașov – secția civilă și a fixat termen de judecată la 17 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: a. Susținerile referitoare la omisiunea Curții de a analiza cele trei motive de apel evocate în precedent nu pot fi primite. Astfel cum a arătat chiar recurentul, condițiile acțiunii pauliene, referitoare la cerințele pe care trebuie să le îndeplinească creanța creditorului, la necesitatea ca actul încheiat de debitor să fi cauzat un prejudiciu părții adverse, la frauda debitorului și, în funcție de natura contractului, la complicitatea terțului la frauda debitorului, trebuie întrunite în mod cumulativ. Or, în speță, în ipoteza în care instanța de apel a considerat că una dintre aceste condiții nu este realizată, respectiv cea vizând caracterul cert al creanței reclamantului, nu se mai impunea analiza celorlalte motive de apel, privind caracterul exigibil al acesteia, sarcina probei insolvabilității debitorului pârât, frauda debitorului și natura actului juridic contestat. O astfel de examinare apare ca fiind lipsită de utilitate, de vreme ce, în ipoteza neîntrunirii uneia dintre condițiile acțiunii pauliene, soluția dată căii de atac ar fi fost tot de respingere, indiferent dacă, în urma analizării celorlalte critici din apel, s-ar fi ajuns la concluzia îndeplinirii celorlalte condiții ale acțiunii în discuție. În consecință, cum lipsa motivării tuturor susținerilor din apel este rezultatul raționamentului instanței în legătură cu absența realizării uneia dintre condițiile acțiunii pauliene, nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. b.1. Referitor la nelegalitatea deciziei din perspectiva încălcării și aplicării greșite a legii, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici această critică nu este corectă, pentru următoarele considerente, care vor înlocui argumentele instanței de apel. Într-adevăr, Curtea a apreciat, în mod greșit, asupra inexistenței caracterului cert al creanței reclamantului, prin raportare la definirea dată acestei noțiuni în dispozițiile art. 663 alin. (2) C. proc. civ. Pentru introducerea acțiunii revocatorii nu este necesar ca, creditorul paulian să dețină un titlu executoriu, care, anterior, să-i fi recunoscut creanța împotriva debitorului primar. Niciunde în cuprinsul acestei materii, legiuitorul nu reglementează necesitatea existenței ab initio a unui titlu executoriu constatator al creanței creditorului, dimpotrivă, prin ceea ce statuează, în mod expres, în dispozițiile art. 1563 C. civ. înlătură, total și neechivoc, o atare cerință. Nu este permis a combina și interpreta, referitor la noțiunea de creanță certă, dispoziții de drept material cu cele de drept procesual în maniera realizată de instanța de apel, întrucât acțiunea pauliană nu reprezintă un act de executare, ci un mijloc de asigurare a gajului general al creditorilor chirografari, o modalitate intermediară de a oferi creditorului prejudiciat un alt bun pe care să-l urmărească silit. Potrivit art. 1563 C. civ., creanța trebuie să fie doar certă, în sensul că trebuie să existe la data introducerii acțiunii în inopozabilitate, chiar dacă, în ce privește existența sa, poate fi realizată o dezbatere judiciară, cum este și cazul în speță, cu referire la litigiul înregistrat pe rolul instanțelor din Brașov, sub nr. x/2015. Creanța nu ia naștere la momentul la care se obține hotărârea ce finalizează o astfel de dezbatere, de vreme ce litigiul respectiv nu echivalează, în drept, cu o condiție rezolutorie sau suspensivă a dreptului de creanță, ci doar constată, dacă este cazul, existența creanței. Dreptul de creanță ia naștere la momentul contractării datoriei corelative. În concluzie, prin "creanță certă" în domeniul acțiunii pauliene trebuie să se înțeleagă un drept patrimonial existent de principiu, în genere, iar dovedirea cerinței certitudinii se va realiza în concret prin probarea faptului generator al creanței, prin izvorul, sursa din care a luat naștere. În procesul de față, condiția creanței certe este îndeplinită, reclamantul având un drept de creanță corelativ obligației de garanție contra evicțiunii asumate de pârât prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 iunie 2005 de B.N.P. H., în care s-a stipulat, în sarcina intimatului, această obligație. Pe de altă parte, contrar opiniei exprimate de recurent, concepția actualului C. civ. nu a renunțat la cerințele lichidității și exigibilității creanței, care trebuie verificate însă nu la data introducerii acțiunii în inopozabilitate, ci la data pronunțării hotărârii prin care se soluționează o astfel de acțiune. Teza susținută de recurent în sensul arătat mai sus este eronată și incompletă. Într-o interpretare logică, cât și sistematică, prin raportare la dispozițiile art. 1565 alin. (2) C. civ., rezultă că art. 1563 din același act normativ trebuie interpretat în sensul în care creanța trebuie să fie certă la momentul promovării acțiunii pauliene; de asemenea, trebuie să fie lichidă și exigibilă la momentul hotărârii asupra acțiunii. În primul rând, dacă legiuitorul național ar fi pretins doar certitudinea creanței și nicio condiție în plus, nu ar fi menționat și addendumul "la data introducerii acțiunii". Într-un argument per a contrario, la data pronunțării asupra acțiunii, creanța va trebui să îndeplinească și condițiile lichidității și exigibilității. Textul art. 1563 C. civ. trebuie interpretat sistematic și coroborat cu art. 1565 alin. (2) din același cod, care se regăsește sub titlul marginal de "Efectele admiterii acțiunii", vizând practic momentul hotărârii/pronunțării asupra acțiunii pauliene. În acest cadru, dacă creanța creditorului nu ar fi lichidă și exigibilă la momentul final al litigiului, teza conform căreia "terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului" ar fi imposibil de realizat. Aceasta, întrucât nu s-ar putea stabili ce "sumă de bani egală cu prejudiciul suferit" va putea plăti terțul dobânditor dacă creanța nu este lichidă, adică nu este determinată sau determinabilă, dacă nu are o întindere precisă. De asemenea, a se considera că terțul poate plăti o sumă de bani în contul unei creanțe neexigibile, respectiv neajunse la scadență, ar însemna o deturnare inacceptabilă a instituției acțiunii pauliene. În alți termeni, într-un asemenea caz s-ar ajunge la ipoteza în care creditorul paulian ar "câștiga" o situație mai favorabilă decât cea în care ar fi fost dacă actul pretins fraudulos nu s-ar fi încheiat. În lipsa actului fraudulos atacat pe cale de acțiune revocatorie, în principiu, creditorul nu și-ar fi putut executa debitorul înainte de scadență. Or, un astfel de raționament nu poate fi conceput. În speță, creanța reclamantului nu a îndeplinit aceste cerințe la data pronunțării hotărârilor instanțelor de fond și apel și nu le îndeplinește nici la data soluționării prezentului recurs. Astfel, reclamantul a promovat acțiunea pauliană, solicitând declararea inopozabilității actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11 mai 2015, în considerarea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu acesta de S.C. G. S.R.L., având ca obiect, printre altele, constatarea evicțiunii totale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, privind suprafața de teren de 733 m.p., situată în municipiul Brașov, str. x, înscris în C.F. x Brașov, nr. top. x, imobil dobândit de recurentul vânzător de la intimatul pârât din prezentul dosar, precum și restituirea prețului vânzării în cuantum de 120.000 euro, actualizat, a spezelor vânzării și a cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul în care societatea cumpărătoare consideră că a fost evinsă, urmare a pronunțării sentinței civile nr. 2063/15 februarie 2012 a Judecătoriei Brașov, rămasă irevocabilă. Litigiul respectiv a fost înregistrat, inițial, pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2014 și, ulterior, pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2015. În acest proces, recurentul a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtului B., prin care a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii formulate de S.C. G. S.R.L., acesta să fie obligat la plata sumelor de bani obținute de reclamantă în contradictoriu cu A., în temeiul garanției contra evicțiunii. Prin urmare, în dosarul nr. x/2015, prin cererea de chemare în garanție, reclamantul a dedus judecății tocmai dreptul de creanță aferent obligației de garanție contra evicțiunii asumate de pârât și care stă la baza acțiunii revocatorii ce formează obiectul prezentului dosar. În acest litigiu, în caz de admitere a cererii de chemare în garanție, urma a se constata existența creanței evocate de recurent împotriva intimatului, precum și a se determina totalul ei, ceea ce semnifică a o face lichidă și exigibilă. Se impune a se sublinia încă o dată că cele două cerințe vizând creanța susținută de recurent, ale lichidității și exigibilității, era necesar a fi îndeplinite la data pronunțării hotărârii asupra acțiunii revocatorii. Prin sentința civilă nr. 291/S/23 decembrie 2019 a Tribunalului Brașov – secția I civilă, s-a dispus, printre altele, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. G. S.R.L. în contradictoriu cu A., precum și a cererii de chemare în garanție formulate de acesta din urmă împotriva pârâtului din prezenta cauză, B., ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta societate comercială și pârâtul B., cel din urmă în legătură cu soluția dată în privința altor imobile decât cel în legătură cu care s-a invocat dreptul de creanță ce stă la baza acțiunii revocatorii de față. Pârâtul din dosarul menționat, A., nu a declarat cale de atac împotriva soluției date de prima instanță asupra cererii de chemare în garanție. Prin urmare, la data soluționării prezentului recurs, reclamantul nu are o creanță lichidă și exigibilă împotriva intimatului pârât, care să fundamenteze acțiunea revocatorie promovată, ceea ce va determina păstrarea soluției de respingere a apelului, dispusă de Curte prin decizia atacată, toate cerințele vizând dreptul de creanță, alături de celelalte cerințe prevăzute de lege trebuind să fie întrunite cumulativ. Cât privește anterioritatea creanței față de data încheierii actului de partaj pretins fraudulos, dezbaterea rămâne fără interes, de vreme ce nu sunt întrunite toate cerințele vizând acest drept. b.2. Referitor la "motivele străine de natura cauzei", ipoteză reglementată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nici această critică nu poate fi primită. Această ipoteză presupune ca instanța să fi apelat la instituții juridice care nu sunt incidente speței. Or, Curtea, reținând că cererea de chemare în garanție formulată de recurent în contradictoriu cu intimatul B., în litigiul declanșat de S.C. G. S.R.L., a fost respinsă, a dat relevanță unui aspect important în soluționarea prezentei cauze, care are legătură cu acțiunea revocatorie în ce privește cerințele pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de creanță ce stă la baza promovării prezentului demers judiciar. Împrejurarea că cererea de chemare în garanție din dosarul respectiv a fost admisă în principiu nu conduce la schimbarea raționamentului instanței de apel, de vreme ce, în final, aceasta a fost respinsă ca rămasă fără obiect, soluție neatacată de recurent, și care, contrar opiniei părții, prezintă o importanță covârșitoare în judecarea prezentului recurs, în condițiile în care reflectă neîndeplinirea tuturor cerințelor referitoare la creanța afirmată, conform celor evocate în precedent. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat. Soluția vizează și cheltuielile de judecată solicitate de recurent, care, fiind parte căzută în pretenții, nu le poate obține, nefiind îndeplinite condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de intimatul pârât, conform art. 453 alin. (1) cu referire la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata către partea adversă a sumei de 10.000 de RON, reprezentând onorariu de avocat conform înscrisurilor de la dosar recurs, redusă de la suma de 15.470 RON și care apare ca fiind disproporționată în raport cu complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.