ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2720/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2720/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2013, astfel cum a fost completată, reclamanta S.C. PĂLTINIȘ S.A. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP B. și Asociații sub nr. x/28.02.2013, privind imobilul Vila 3, situat în stațiunea Păltiniș, mun. Sibiu, să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii actului, în sensul obligării pârâtei la restituirea imobilului menționat, radierii din cartea funciară a dreptului de proprietate întabulat pe numele pârâtei, corelativ cu întabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei.

Reclamanta a invocat ca motive de nulitate a actului juridic dintre părți: încălcarea dreptului de preemțiune reglementat de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, caracterul ilicit al cauzei/lipsa cauzei și lipsa consimțământului său la încheierea actului. Raportat la primul motiv de nulitate indicat de reclamantă, pârâta a invocat excepția lipsei de interes.

Prin cererea reconvențională, astfel cum a fost modificată, pârâta A. a solicitat ca în situația în care se va constata nulitatea contractului de vânzare - cumpărare să se constate conversia actului juridic în promisiune de vânzare - cumpărare, să se constate că titularii dreptului de preemțiune nu înțeleg să își exercite acest drept și să dispună obligarea reclamantei la încheierea contractului de vânzare cu privire la imobil. În completare, pârâta a solicitat ca în situația desființării contractului ca urmare a constatării nulității acestuia, să fie obligată reclamanta la restituirea prețului vânzării, în cuantum de 436.144, 89, precum și la restituirea cheltuielilor efectuate cu intabularea imobilului și cu obținerea autorizației de construire, să se instituie un drept de retenție asupra imobilului până la plata sumelor solicitate. Reclamanta a invocat excepția de inadmisibilitate a petitului privind constatarea neexercitării de către instituțiile abilitate a dreptului de preemțiune.

În cauză a fost formulată cererea de intervenție în interes propriu de MUNICIPIUL SIBIU, prin care s-a solicitat să se dispună asupra dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin exercitarea dreptului de preemțiune.

Prin sentința nr. 958/2016 din 11 noiembrie 2016 Tribunalul Sibiu a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâtă; a admis în parte cererea principală și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat de BNP B. și Asociații sub nr. x/28.02.2013, privind imobilul Vila 3, situat în stațiunea Păltiniș, mun. Sibiu și a dispus radierea dreptului de proprietate intabulat pe numele pârâtei; a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de Municipiul Sibiu și a constatat dobândirea de către instituție a dreptului de proprietate asupra imobilului, prin exercitarea dreptului de preemțiune; a respins excepția de inadmisibilitate a petitului referitor la constatarea neexercitării dreptului de preemțiune de către instituțiile abilitate; a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta la restituirea prețului vânzării în cuantum de 436.144,89 RON, precum și la restituirea cheltuielilor efectuate cu intabularea dreptului de proprietate și cu obținerea documentației pentru eliberarea autorizației de construire; a respins capătul de cerere reconvențională privind instituirea dreptului de retenție în favoarea pârâtei asupra imobilului până la restituirea sumelor stabilite anterior.

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta S.C. PĂLTINIȘ S.A. și pârâta A..

Prin decizia nr. 411/2017 din data de 5 octombrie 2017 Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a Civilă a dispus următoarele: a admis apelurile formulate de reclamantă și pârâtă și a schimbat în parte sentința de fond; a admis cererea reconvențională a pârâtei privind instituirea dreptului de retenție asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului; a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul MUNICIPIUL SIBIU privind dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin exercitarea dreptului de preemțiune; a menținut restul dispozițiilor sentinței de fond.

Prin decizia nr. 82/2018 din 8 martie 2018, instanța de apel a admis în parte cererea de completare a deciziei nr. 411/5.10.2017, a dispus completarea deciziei în sensul obligării pârâtei A. la restituirea imobilului Vila 3 către reclamantă și a respins în rest cererea de completare. Instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 444 C. proc. civ. în ce privește solicitarea de completare cu privire la obligarea pârâtei la restituirea imobilului ce făcut obiectul contractului anulat, ulterior îndeplinirii obligației corelative de restituire a sumei conform deciziei; cu privire la solicitarea de radiere a dreptului de proprietate, instanța a menționat că a menținut dispoziția din sentința de fond prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate al pârâtei, astfel încât nu se constată o omisiune de pronunțare sub acest aspect; de asemenea, asupra cererii de intabulare a dreptului de proprietate al reclamantei, a arătat că a menținut dispoziția din sentința de fond prin care a fost respinsă această solicitare, respingerea fiind justificată prin faptul că reclamanta a solicitat repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, care s-a produs automat prin anularea actului juridic, coroborată cu măsura de radiere a dreptului de proprietate a pârâtei, consecința fiind ajungerea la situația de carte funciară anterioară cumpărării.

Decizia de apel nr. 411/5.10.2017 a fost recurată de reclamanta S.C. PĂLTINIȘ S.A., criticile sale fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate cu privire la respingerea motivelor de nulitate întemeiate pe cauza ilicită și lipsa consimțământului și admiterea în totalitate a cererii reconvenționale, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea acestor aspecte.

Ulterior pronunțării deciziei nr. 82/08.03.2018, recurenta S.C. PĂLTINIȘ S.A. a formulat recurs împotriva acesteia, solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare, criticând decizia de completare sub următoarele aspecte: greșita aplicare a normelor de drept material în ce privește solicitarea de intabularea a dreptului său de proprietate asupra imobilului, fiind încălcate dispozițiile din materia cărții funciare. A susținut sub acest aspect că simpla repunere în situația anterioară nu echivalează că intabularea dreptului său de proprietate, o reală repunere a părților în situația anterioară încheierii actului nul impunând admiterea solicitării de intabulare.

Recursul declarat împotriva deciziei nr. 82/08.03.2028 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2013/a2. La termenul din data de 1 martie 2019, completul de judecată investit cu soluționarea acestui recurs a dispus înaintarea cauzei către completul de judecată investit cu soluționarea recursului declarat împotriva deciziei de apel nr. 411/05.10.2017, constatând existența unei strânse legături între cele două cauze.

La termenul din data de 7 martie 2019 s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2013 la dosarul nr. x/2013, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1791 din 17 octombrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă PĂLTINIȘ S.A. împotriva deciziilor nr. 411/2017 din 3 octombrie 2017 și nr. 82/2018 din 8 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a casat deciziile recurente și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greșitei aplicări a art. 1254 C. civ., sub aspectul repunerii părților în situația anterioară încheierii actului a cărui nulitate s-a constatat. S-a constatat, astfel, că instanțele inferioare au fost investite prin cererea principală cu solicitarea de constatare a nulității contractului dintre părți, iar prin cererea reconvențională cu solicitarea ca în cazul desființării actului, să îi fie restituită suma de 436.144,99 RON, ca efect al repunerii în situația anterioară. În raport de cele arătate, s-a constatat că instanța de apel, fără a analiza voința reală a părților semnatare a actului desființat, a apreciat că se află în fața unui contract de vânzare - cumpărare, prin raportare la denumirea înscrisă pe act. Or, în urma constatării nulității contractului, s-a concluzionat că instanța era obligată, în lumina dispoziției legale menționate, și în virtutea efectului acestei nulități - considerarea inexistenței actului, să dispună întocmai restituirea prestațiilor la care s-au obligat părțile semnatare.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut o greșită calificare a actului juridic supus analizei sub aspectul validității, fără a da valoare voinței reale a părților, care au stipulat expres care sunt prestațiile ce revin fiecăruia. Pe cale de consecință, calificând greșit actul juridic, a dispus repunerea în situația anterioară încheierii contractului, cu obligarea recurentei la restituirea unei prestații inexistente din punct de vedere juridic la data încheierii actului.

În ce privește criticile recurentei vizând caracterul necert al creanței intimatei, Înalta Curte a subliniat aceeași limitare a obiectului judecății, dedus din acțiunea principală și cererea reconvențională. S-a arătat că instanțele inferioare aveau abilitarea în limitele cererilor părților, să examineze validitatea contractului și în condițiile în care constatau existența motivelor de nulitate, să dispună restabilirea situației anterioare încheierii actului. S-a mai arătat că instanțele nu au fost investite cu o cerere prin care să fie obligate să analizeze creanța intimatei, din perspectiva întinderii acesteia, neexistând un capăt de cerere care să impună cercetarea actului juridic care consfințește limitele acestei creanțe. În acest context, s-a concluzionat că, chiar dacă reală susținerea recurentei în sensul că poate opune cesionarului toate apărările pe care le putea opune si creditorului său, aceste apărări nu puteau fi valorificate în acel cadrul procesual.

S-a reținut temeinica criticii recurentei și cu privire la modalitatea de soluționare a solicitării părții de intabulare a dreptului său de proprietate, ulterior constatării nulității actului juridic dintre părți, concluzionându-se că din perspectiva dispozițiilor din materia cărții funciare, eliminarea unei înscrieri din cartea funciară nu are drept consecință reactivarea înregistrărilor anterioare.

În urma soluției de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție a fixat, totodată, limitele rejudecării cauzei, precum și aspectele ce urmau a fi reanalizate de instanța de apel.

Prin decizia nr. 198/2021 din 22 aprilie 2021 Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în rejudecare, a dispus următoarele: a admis apelul declarat de reclamanta PĂLTINIȘ S.A.; a schimbat în parte sentința atacată; a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare autentificat prin încheierea nr. 366 din 28.02.2013 de BNP B., în sensul reînscrierii în CF a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren de construcții în suprafață de 787 mp, cu pensiune, situat în Stațiunea Păltiniș, Vil nr. 3, jud. Sibiu, întabulat în CF nr. x Sibiu (nr. CF vechi xristian III), nr. topografic x și al redobândirii de cțtre pârâta A. a drepturilor de creanță împotriva PĂLTINIȘ S.A. potrivit contractului de cesiune de creanță autentificat prin încheierea nr. 365 din 28.02.2013 a BNP B.; a obligat pârâta să restizuie reclamantei imobilul Vila nr. 3, situat î Sibiu, Stațiunea Păltiniș, întabulat în CF nr. x Sibiu (nr. CF vechi xristian III), nr. topografic x.

A respins, totodată, cererea reconvențională modificată, formulată de pârâtă, precum și apelul formulat de aceeași parte împotriva sentinței de fond.

A admis cererea formulată de apelanta-reclamantă PĂLTINIȘ S.A. și a dispus restabilirea situației anterioare executării, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 454.500 RON, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, ambele calculate de la 21.11.2017 până la data plății efective; a respins cererea de compensare formulată de apelanta-pârâtă.

Instanța de apel a reținut, în esență, că raportat la modul în care au fost redactate clauzele contractului constata ca fiind nul, repunerea în situația anterioară vizează, pe de o parte obligația pârâtei de restituire a imobilului - obiect al vânzării, iar pe de altă parte, redobândirea de către pârâtă a dreptului de creanță împotriva reclamantei; a apreciat, totodată caracterul nefondat al solicitării pârâtei de restituire a cheltuielilor efectuate cu imobilul restituit, reținând că starea clădirii era cunoscută de la momentul încheierii actului nul, că taxele notariale nu au fost achitate de aceasta, iar restul cheltuielilor fie nu sunt dovedite, fie sunt asumate raportat la calitatea pârâtei de membru în consiliul de administrație al societății reclamante.

Totodată, instanța de control devolutiv a admis cererea reclamantei de repunere în situația anterioară, urmare a achitării sumei la care aceasta fusese obligată prin sentința de fond, prin raportare la prevederile art. 723 alin. (1) și art. 724 C. proc. civ., respingând cererea de compensare formulată de pârâtă, motivat de faptul că nu există o obligație de plată de natura celei invocate de parte.

Decizia de apel a fost atacată de pârâta A., aceasta solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

După o expunere a parcursului procesual, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după o prezentare a aspectelor care au intrat, în opinia părții, sub puterea lucrului judecat în primul ciclu procesual, recurenta-pârâtă a susținut încălcarea limitelor casării, prin raportare la prevederile art. 501 C. proc. civ. în acest sens a arătat că în primul ciclu procesual, urmare a admiterii apelului propriu, s-a dispus respingerea cererii de intervenție în interes propriu formulată de Municipiul Sibiu; această statuare nu a fost obiect al analizei în recurs, nefiind formulată calea extraordinară de atac de partea interesată; recurenta-pârâtă susține că în rejudecare, prin respingerea apelului său s-a ajuns la situația paradoxală în care a fost reactivată soluția primei instanțe de admitere a cererii de intervenție în interes propriu, cu consecință stabilirii proprietarului ca fiind Municipiul Sibiu, dar cu obligația sa de a restitui imobilul intimatei-reclamante.

A mai arătat că a intrat de asemenea, sub puterea lucrului judecat, cele statuate asupra obligației de restituire a sumelor reprezentând taxa de înscriere în CF și costurile documentației pentru obținerea autorizației de construcției, și în mod nelegal, cu încălcarea limitelor casării, instanța de apel a procedat la analiza acestor sume; a mai susținut că deși prima instanța a statuat asupra bunei sale credințe la încheierea actului, în rejudecare instanța de apel a reanalizat acest aspect din perspectiva solicitării de restituire sumelor menționate anterior.

Tot sub aspectul încălcării limitelor rejudecării, recurenta-pârâtă a susțiut și că deși instanța de recurs a statuat asupra greșitei calificării a actului juridic ca fiind o simplă vânzare, impunând în rejudecare o recalificare a operațiunii juridice dintre părți, instanța de apel a ignorat această dispoziție, examinând operațiunea tot ca pe o vânzare; a invocat, astfel, prevederile art. 1650 C. civ. și ale art. 1493 C. civ., considerând că în realitate a îndeplinit tot o obligație de plată a prețului, astfel încât i se cuvenea restituirea acestuia.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat și încălcarea prevederilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reinterând criticile referitoare la intrarea sub puterea de lucru judecat a celor statuate cu privire la obligația instituită în sarcina intimatei-reclamante de restituire a sumelor constând în taxa de intabulare și costurile documentației pentru obținerea autorizației de construcție.

Raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub aspectul lipsei considerentelor care să justifice soluția de respingere a cererii de compensare, instanța de apel nearătând motivele pentru care a înlăturat susținerile sale vizând îndeplinirea condițiilor legale pentru aplicarea acestei instituții.

Sub motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1254 alin. (3) și ale art. 1493 C. civ. În acest context a reiterat critica vizând greșita analiză a actului juridic ca fiind o simplă vânzare, precum și susținerea caracterului complex al operațiunii juridice dintre părți, cu raportare la aprecierea cesiunii de creanță ca fiind o modalitate de executare a prestației inițiale, deci o plată a prețului, astfel încât nu putea fi obligată la restituirea sumei achitate de intimata-reclamantă. a mai arătat că, pe lângă textele legale greșit aplicate, instanța de apel a încălcat și principiul echității întrucât i-a recunoscut o creanță împotriva unei societăți aflate în insolvență, deși a adus în contul prețului o creanță în contul unei societăți solvabile.

Din perspectiva aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut și încălcarea prevederilor art. 1616 și 1617 C. civ. referitoare la compensare, reiterând susținerile referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege; a mai susținut că intrarea societății intimate în procedura de insolvență nu împiedică constatarea compensației de drept, prin raportare la dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, invocând și jurisprudență în același sens.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: după prezentarea succintă a aspectelor care, în opinia părții, au intrat sub puterea lucrului judecat sau care au fost trasate prin decizia de casare spre reanaliză în cadrul rejudecării cauzei, combătând susținerile părții adverse, recurenta-reclamantă a arătat că în limita rejudecării, instanța de apel nu a mai analizat și nu s-a mai pronunțat pe cererea de intervenție în interes propriu formulată de Municipiul Sibiu, nefiind, deci, în prezența unei reactivări a dispozițiilor sentinței de fond care vizau această cerere; a mai arătat că prin chiar decizia de casare s-a stabilit că rejudecarea va purta si asupra acelor sume solicitate de recurenta-pârâtă cu titlu de cheltuieli cu bunul supus restituirii; în ce privește greșita analiză a bunei credințe, a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit că analiza pretențiilor privind cheltuielile efectuate cu imobilul supus restituirii va fi efectuată sub imperiul prevederilor art. 1644 C. civ.; a susținut că instanța de apel s-a pronunțat în limitele casării stabilind, astfel cum se impunea în decizia de casare, care sunt prestațiile ce trebuie restituite urmare a constatării nulității actului juridic; a susținut caracterul motivat al deciziei de apel sub aspectul cererii de constatare a compensării, reiterând apărările din faza apelului referitoare la pretinsa creanță deținută de recurenta-pârâtă; din perspectiva greșitei aplicări a normelor legale, a arătat că instanța de recurs nu a statuat asupra caracterului complex al actului juridic anulat, exprimând opinia sa asupra naturii juridice a acestuia ca fiind o dare în plată; în sfârșit, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile legale ale compensației, recurenta-pârâtă, aceasta neinvestind instanța cu o cererea care să vizeze analiza creanței deținute, aspect evidențiat și în decizia de recurs. De asemenea, a invocat situația de insolvență în care se găsește societatea.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, ce a fost comunicat părților.

În ședința din 13 octombrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, fixând termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru judecarea căii extraordinare de atac.

În această fază procesuală părțile nu au administrat proba cu înscrisuri noi.

Analizând legalitatea deciziei de apel, conform 483 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 499 C. proc. civ., prin prisma criticilor formulate și a apărărilor invocate, Înalte Curte reține următoarele:

Nu poate fi reținută critica recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 501 C. proc. civ., care statuează asupra limitelor rejudecării cauzei după casarea deciziei de apel. Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a formulat critica de nelegalitate raportat la o pretinsă reactivare a dispoziției date de instanța de fond cu privire la cererea de intervenție principală formulată în primul ciclu procesual de intervenienta MUNICIPIUL SIBIU. Se observă că în primul ciclu procesual a fost formulată o asemenea cerere de intervenție principală, inițial admisă de instanța de fond și respinsă de instanța de apel, motivat de faptul că nu a fost achitat prețul în vederea exercitării dreptului de premțiune de care se bucura intervenienta. Se observă, de asemenea, că în acel prim ciclu procesual, ambele părți, atât reclamanta cât și pârâta au criticat în apel soluția de admitere a cererii de intervenție principală, instanța înlăturând toate aceste critici, dispoziția de respingere adoptată de completul de judecată nefiind fundamentată pe aceste critici, și pe aspectul neexercitării dreptului de preemțiune ca urmare a neachitării prețului consemnat în oferta înaintată de reclamantă.

Din această perspectivă este înlăturată susținerea recurentei-pârâte în sensul că urmare a respingerii apelului propriu în al doilea ciclu procesual ar fi fost reactivată soluția primei instanțe de admitere a cererii de intervenție principală astfel cum fusese statuat anterior. Se reiterează faptul că respingerea cererii de intervenție în apelul din primul ciclu procesual nu a fost dată în considerarea criticilor formulate de această parte, ci de aspecte sesizate de instanța de prim control judiciar și care nu fuseseră antamate prin criticile devolutive.

Sub un al doilea aspect, critica recurentei-pârâte nu poate fi reținută și în considerarea celor dezlegate prin decizia de casare pronunțată anterior de instanța supremă. Se observă că la acel moment, instanța de recurs a fost investiră doar cu recursul declarat de reclamantă, criticile acesteia nevizând și aspectul soluției date cererii de intervenție principală, în cauză nefiind formulat un recurs și de către intervenientă. În consecință, instanța de recurs a analizat cauza doar raportat la criticile formulate, cele dispuse de instanța de apel cu privire la cererea de intervenție principală intrând sub puterea de lucru judecat, nefăcând obiectul unei reanalizări din partea instanței de apel, urmare a casării dispuse de instanța supremă. În mod legal a apreciat instanța de apel, văzând limitele casării dispuse, că nu mai este abilitată să cerceteze modul de soluționare a cererii de intervenție principală, intrat sub puterea lucrului judecat prin necontestarea sa pe calea recursului.

Înalta Curte reține că menținerea MUNICIPIUL SIBIU în cadrul procesual al rejudecării dintr-o inerție a stabilității acestui cadru așa cum a fost configurat inițial de către părți nu are valența reluării în analiză a aspectelor deja tranșate în primul ciclu procesual și care nu au făcut obiectul măsurilor dispuse de instanța de recurs în considerarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, nu poate fi reținută o nelegalitate a deciziei de apel sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme modul de soluționare al cererii de intervenție principală nu a fost analizat de instanța de recurs, casarea dispusă vizând exclusiv raportul litigios dintre reclamantă și pârâtă.

Din aceeași perspectivă, nu se apreciază nici că ar fi fost încălcate prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nefiind în prezența unei încălcări a autorității de lucru judecat. Chiar considerentul din decizia de casare citat de recurenta-pârâtă este relevant asupra modului în care, în mod legal, a procedat instanța de apel. Astfel, statuându-se prin decizia de casare asupra limitelor rejudecării, cu indicarea autorității de lucru judecat asupra soluției date cererii de intervenție principală, s-a impus instanței de rejudecare reluarea analizei doar asupra aspectelor reținute ca fiind greșit tratate, cu excluderea evidentă a aspectelor din memoriile de apel care vizau soluția asupra cererii de intervenție. În consecință, soluțiile adoptate de instanța de apel în rejudecare, în speță cea invocată de recurenta-pârâtă asupra respingerii apelului propriu, nu vizau și acele critici în legătură cu cererea de intervenție principală, tocmai pentru că dispoziția din primul ciclu procesual asupra acestei cereri nefiind criticată în recurs, nu mai putea face obiect de analiză. De altfel, așa cum legal a procedat, instanța de apel, respingând apelul recurentei-pârâte, nu a expus și considerente care să răspundă susținerilor din calea devolutivă de atac cu privire cererea de intervenție, tocmai în respectarea celor dispuse de instanța de casare. Concluzia care se impuse este aceea că deși instanța devolutivă a respins apelul recurentei-pârâte, această soluție nu a vizat și cele dispuse în primul ciclu procesual, în apel, cu privire la cererea de intervenție, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cel dispuse de instanța de recurs.

Este înlăturată și critica recurentei-pârâte, subsumată aceluiași motiv de casare, referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul reanalizării pretenției sale de restituire, în cadrul cererii de repunere în situația anterioară încheierii actului nul, a cheltuielilor făcute cu imobilul (menționând onorariul achitat pentru autentificarea actului, taxa de înscriere în cartea funciară și costurile pentru obținerea autorizației de construcție). Înalta Curte reține că în primul ciclu procesual aserțiunile din considerentele deciziei de casare referitoare la actele administratorului ca fiind cele ale societății însăși nu tratau aspectul legalității măsurii de restituire a sumelor indicate de recurenta-pârâtă ci vizau criticile legate de unul din motivele de nulitate invocate la acel moment de reclamantă prin memoriul de recurs. În consecință, nu se poate aprecia asupra statuării definitive pe aspectul restituirii acestor sume, prin raportare la considerente din prima decizie de casare invocate de recurenta-pârâtă, aceste neputând fi considerate ca fiind în legătură cu sumele pretinse. În ceea ce privește considerente din sentința de fond prin care se aprecia asupra bunei credințe a recurentei-pârâte la momentul încheierii actului nul, Înalta Curte reține că, într-adevăr, acest aspect nu a făcut obiect de analiză în recursul aferent primului ciclu procesual, dar fără a atrage consecința nelegalității deciziei de apel pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Se reține, astfel, că recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel în ce privește pretențiile anterior menționate, tot sub imperiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând o încălcare a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. fiind încălcată autoritatea de lucru judecat. Înalta Curte înlătură aceste critici, reținând că prin chiar decizia de casare din primul ciclu procesual instanța de recurs, în raport și de motivele care au condus la trimiterea cauzei spre rejudecare, a impus instanței de apel reanalizarea și a acestor pretenții, cu observarea și aplicarea dispozițiilor art. 1644 C. civ., fără a analiza, într-adevăr aspecte ce țin de buna/reaua credință la încheierea actului nul, și care ar fi presupus examinarea unor elemente ce țin de situația de fapt. La acel moment, însă, având în vedere caracterul unitar al cererii de restabilire a situației anterioare încheierii actului nul, instanța de recurs a impus instanței de rejudecarea și analiza acestor sume, cu luarea în considerare a susținerilor părților, consemnate în actele procedurale aflate la dosarul cauzei.

Înalta Curte mai reține că recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel, invocând nelegalitatea acesteia în ce privește sumele cheltuite cu bunul și sub imperiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se observă, din această perspectivă, că dezvoltarea criticii, așa cum apare în memoriul de recurs, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, aspectele invocate conducând spre analiza situației de fapt, prin raportare la conduita părților. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs are abilitarea legală de a examina conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, nefiind permis în această fază procesuală a se reexamina starea de fapt, concretizată în conduita părților.

Se observă, totodată, că în cadrul aceleiași critici, recurenta-pârâtă a susținut că prevederile art. 1644 C. civ. fac trimitere la regulile din materia accesiunii și că niciuna din regulile aplicabile nu conduceau la respingerea integrală a cererii vizând restituirea cheltuielilor în discuție. Înalta Curte reține că critica astfel cum a fost formulată este generală, neindicând concret care ar fi nelegalitatea deciziei de apel prin raportare expresă la textele legale din materia accesiunii (la care face trimitere art. 1644 C. civ.) care ar fi fost greșit aplicate sau interpretate de instanța devolutivă. În acest context, instanța de recurs nu poate analiza considerentele deciziei de apel, în lipsa formulării unei veritabile critici de nelegalitate care să determine o examinare în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Ultima critică a recurentei-pârâte subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a vizat, de asemenea, nerespectarea indicațiilor din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, raportat la art. 501 C. proc. civ., susținându-se că una din dezlegările date a vizat greșita calificare a actului juridic dintre părți ca fiind o simplă vânzare, aspect ignorat de instanța de apel.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestei critici, cu următoarele considerente: se observă că în primul ciclu procesual nu a fost stabilită în sarcina instanței de rejudecare o obligație de stabilire a naturii juridice a actului constatat ca fiind nul, motivele care au determinat casarea primei decizii de apel nefiind situate la acest nivel. Astfel, instanța de recurs a constatat la acel moment nelegalitatea hotărârii atacate doar în ceea ce privește capătul de cerere vizând restabilirea situației anterioare încheierii actului nul, cu referire expresă la solicitarea pârâtei (recurentă în prezent) în același sens.

În acest context trebuie interpretată decizia de casare, având în vedere atât faptul că încă de la expunerea considerentelor care susțineau dispozitivul se indica expres că nelegalitatea hotărârii recurate era determinată de modul de soluționare a cererii de repunere a părților în situația anterioară încheierii actului nul, cât și modalitatea în care au fost stabilite obligațiile instanței în rejudecare, respectiv stabilirea prestațiilor pentru corecta dispunere de repunere în situația anterioară, relevantă fiind trimiterea la prevederile art. 1254 C. civ. care reglementează efectele nulității. Niciun considerent din decizia de casare nu conduce la ideea trasării unei obligații de calificare din punct de vedere juridic a actului constatat nul, trimiterile din considerente citate de recurenta-pârâtă fiind doar în scopul identificării corecte de către instanță în rejudecare a obligațiilor ce îi incumbau, conform art. 501 C. proc. civ., respectiv aceea a identificării prestațiilor părților ce trebuiau restituite.

În consecință, nu se identifică o nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva prevederilor art. 501 C. proc. civ., instanța de rejudecare rejudecând cauza în limitele trasate prin decizia de casare.

Critica recurentei-pârâte, fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greșit stabilire a naturii juridice a actului nul, este nefondată, Înalta Curte reținând în principal, așa cum s-a expus anterior, că nu exista o obligație a instanței de rejudecare să califice acel contract, aspect care rezultă, de altfel, și din considerentele deciziei recurate. În niciunul din argumentele expuse și care configurează soluția pronunțată în cauză, instanța de apel nu a examinat natura juridică a actului dintre părți, preocuparea sa fiind aceea de a determina prestațiile ce trebuie restituite. În acest context, se observă că identificarea actului dintre părți, într-un paragraf al deciziei atacate, ca fiind contract de vânzare nu are valența calificării acelui act, ci reprezintă doar o modalitate de identificare a acestuia, instanța citând doar titulatura pe care părțile au dat-o înscrisului întocmit.

În consecință, susținerile recurentei-pârâte vizând reala natură a actului juridic constatat nul nu vor fi analizate, nefiind critici de nelegalitate care să poate fi analizate în raport de considerentele deciziei de apel, temeiurile de drept invocate de parte nefiind interpretate sau aplicate în vreun fel de instanța de rejudecare.

În ceea ce privește prestațiile părților, ce trebuiau a fi restituite, urmare a constatării nulității actului; Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel, instanța identificând corect care sunt acestea, împrejurarea invocată de recurenta-pârâtă referitoare la intrarea intimatei-reclamante în procedura insolvenței neavând relevanță în aplicarea prevederilor art. 1254 C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând decizia sub aspectul nemotivării solicitării formulate în rejudecare de compensare a creanțelor reciproce.

Înalta Curte reține caracterul fondat al acestei critici, înlăturând apărarea intimatei-reclamante în sensul motivării corecte a acestui capăt de cerere. Se observă că atât recurenta-pârâtă, cât și intimata-reclamantă au prezentat susțineri consistente cu privire la solicitarea de compensare a creanțelor reciproce, instanța de apel limitându-se la respingerea cererii, cu singura motivare a lipsei unei obligații de plată, de natura celei invocate de parte, care să fie reținută în sarcina reclamantei (intimată în cauză). Or, acest considerent este insuficient pentru a determina controlul de legalitate al deciziei de apel, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța de recurs neavând posibilitatea să identifice care susțineri au fost înlăturate și ce apărări au fost valorificate pentru a ajung la concluzia înscrisă în considerentele deciziei atacate.

Practic, instanța de apel a expus doar concluzia la care a ajuns, fără a prezenta și raționamentul logico-juridic care să susțină acea concluzie, aspect de natură a impune reținerea în cauză a nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că instanța de apel a invocat, tot ca pe o concluzie a respingerii cererii recurentei-pârâte de compensare a creanțelor reciproce, împrejurarea că față de intimata-reclamantă a fost deschisă procedura insolvenței. Și în acest caz, instanța de rejudecare nu a expus raționamentul juridic care să justifice caracterul nefondat al cererii cu care era investiră prin raportare la intrarea societății intimate-reclamante în procedura insolvenței. În consecință, și sub acest aspect se reține caracterul nemotivat al hotărârii atacate, instanța de recurs fiind, de asemenea, în imposibilitate să efectueze controlul de legalitate al deciziei de apel, neputând identifica considerentele care să poată fi analizate din perspectiva prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte nu va analiza criticile recurentei-pârâte, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greșita aplicare și interpretare a normelor juridice care reglementează instituția compensării.

În consecință, raportat la prevederile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, cu consecința casării deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare.

În lumina prevederilor art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte stabilește următoarele limite ale rejudecării dispuse:

În raport de considerente care identifică aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în rejudecare nu se va relua analiza asupra cererilor de apel formulate de ambele părți, fiind reținut că în ceea ce privește apelul intimatei-reclamante nu au fost formulate critici în calea extraordinară de atac, iar în ceea ce privește apelul recurentei-pârâte, criticile vizând modalitatea de soluționare a acestuia au fost respinse de instanța supremă.

De asemenea, nu se va rediscuta cererea de restabilire a situației anterioare sub aspectul prestației restituite intimatei-reclamante, acest aspect nefiind contestat în recurs, criticile recurentei-pârâte fiind circumscrise doar cererii de compensare a creanțelor reciproce.

În ceea ce privește rejudecarea cererii de compensare, Înalta Curte observă în primul rând, că în fața instanței de apel s-a ridicat problema posibilității formulării acesteia în urma casării dispuse în primul ciclu procesual, instanța de rejudecare neachiesând la susținerile intimatei-recurente vizând inadmisibilitatea investirii instanței de prim control judiciar cu o nouă cerere în acea fază procesuală. Acest aspect nu a fost contestat în recurs, intrând sub puterea de lucru judecat, din perspectiva normelor procedurale.

Pe fondul cererii, urmare a acoperirii admisibilității din punct de vedere procedural, ambele părți sunt în drept de a formula apărările pe care le consideră de cuviință, Înalta Curte reținând că deja au fost prezentate asemenea apărări. În acest context, se reține și dezlegarea dată în primul ciclu procesual prin care s-a statuat că la acel moment procesual instanța nu era investită cu o cerere prin care să fie pusă în discuție analiza creanței ce se solicită a fi compensată, din perspectiva întinderii acesteia, prin cercetarea actului juridic care stabilește limitele acesteia. Or, în prezent, este creat cadrul în care să se efectueze acel control al creanței, urmare a formulării cererii de compensare de către recurenta-pârâtă, în cadrul căreia se pun în discuție caracterele creanței invocate de aceasta.

În egală măsură, în cadrul creat de cerere de compensare va fi analizată și situația apărută ca urmare a intrării intimatei-reclamante în procedura insolvenței, din perspectiva normelor care reglementează această procedură specială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 198/2021 din 22 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă PĂLTINIȘ S.A., prin lichidator judiciar C. și prin administrator special D. și intimatul-intervenient în nume propriu MUNICIPIUL SIBIU - PRIN PRIMAR.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea cererii de compensare formulată de apelanta A., precum și sub aspectul întinderii obligației de restituire urmare a întoarcerii executării.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2022.