ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 746/2023

Ședința publică din data de 14 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 04.03.2020, sub nr. x/2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat plângere, în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ APELE ROMÂNE, împotriva Autorizației de gospodărire a apelor nr. 256 din data de 21.11.2019 emisă de pârâtă pentru " Barajul și Acumularea Ionești", solicitând, în principal, anularea parțială, în sensul eliminării obligației nr. 7 din autorizație ("Titularul autorizației este obligat" - "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori.") și în subsidiar obligarea pârâtei la modificarea obligației contestate în sensul respectării prevederilor legale ale art. 42 lit. h) din Ordinul 459/07.03.2019, care arată că "A. va colecta plutitorii din zona frontului de retende pentru asigurarea funcționarii în condiții de siguranța a echipamentelor hidromecanice.".

În fapt, la data de 20.01.2020, reclamanta, prin B., a primit din partea ADMINISTRAȚIEI NAȚIONALE "APELE ROMÂNE" Autorizația de gospodărire a apelor nr. 256 din 21 noiembrie 2019, emisă pentru punctul de lucru "Barajul și acumularea Ionești", situat pe cursul râului Olt, în localitatea Ionești, jud. Vâlcea.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 795 din 24 mai 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, ca nefondată.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și, rejudecând procesul în fond, să se dispună admiterea acțiunii, astfel cum a formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul normativ reținut drept temei juridic, respectiv art. 34 din Legea nr. 107/1996, iar pentru argumentarea soluției a împrumutat apărarea pârâtei.

Astfel, instanța nu a analizat actele aflate la dosarul cauzei și a făcut presupuneri fără temei legal, reținând calitatea reclamantei de administrator al lucrărilor hidrotehnice, deși contractul de concesiune nr. x/2004 stabilește foarte clar atât calitatea reclamantei de concesionar, cât și obligațiile ce îi revin în această calitate, iar trimiterea la art. 11 lit. i) din acest contract unde este prevăzută obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate precum (...) protecția mediului (...), ar trebui să fie interpretată de instanță cu privire la obligațiile expres prevăzute în cuprinsul legii (dacă există) și nu presupunând ca fiind legală orice altă sarcină stabilită de către o autoritate.

Instanța a ignorat faptul că nu este prevăzută în mod expres în lege sau în Regulamentul de exploatare al acumulării Ionești vreo obligație privitoare la igienizarea apei/luciului de apă a lacului de acumulare, acest aspect fiind probat prin obiectul contractului de concesiune care nu cuprinde și luciul de apă, ci, exclusiv construcțiile hidrotehnice (diguri, baraj) și terenul pe care acestea sunt amplasate - cuveta lacului. Chiar dacă instanța a prezentat în sentința recurată textele din Legea apelor, print-o interpretare greșită, aceasta a considerat că obligația de ignienizare a luciului de apă intervine în mod natural, datorită dublei calități de "utilizator de apă" și concesionar.

În opinia recurentei, argumentele instanței referitoare la caracterul preventiv al obligației contestate și necesitatea unei bune funcționări a agregatelor hidrotehnice, precum și prevenirea poluării cauzate de funcționarea lor necorespunzătoare, nu pot justifica existența obligației introdusă în autorizația de gospodărire a apelor, deoarece, tocmai modul de formulare a obligației în discuție presupune un anumit grad de poluare, iar societatea reclamantă este obligată să intervină pentru curățarea apei poluate de alte persoane, cu intenție sau fără intenție. În consecință, a apreciat că nu există caracterul preventiv la care face trimitere instanța de fond.

În continuare, recurenta critică și interpretarea eronată dată de instanța de fond dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, legea apelor.

Din interpretarea dispozițiilor art. 34 alin. (1) și art. 3.1 din Legea nr. 107/1996 rezultă că asupra apei, ca bun al statului, reclamanta nu intervine sub nicio formă. Societatea nu are obligații expres prevăzute de lege cu privire la apă, care nu i-a fost dată în concesiune/administrare, ba din contra, Hidroelectrica este cea care achită pârâtei dreptul de folosință a apei.

A mai arătat recurenta că instanța nu a analizat limitele dreptului autorității de a stabili obligații în sarcina Hidroelectrica, în acest sens susținându-se că, deși autoritatea trebuie să impună anumite măsuri cadru pentru funcționarea unei amenajări hidroelectrice, aceasta și instanța de judecată nu pot face abstracție de prevederile legislației conexe ce reglementează dreptul persoanei juridice de a acționa, limitat la activitățile cuprinse în actul său constitutiv.

A mai susținut recurenta că instanța de fond nu analizează aplicarea principiului " poluatorul plătește". Recurenta a susținut că soluția pronunțată de prima instanță este nelegală, întrucât niciun act normativ invocat în cuprinsul sentinței pronunțate drept temei pentru respingerea plângerii reclamantei nu prevede în mod expres obligația contestată de aceasta. În schimb, prima instanță a făcut trimitere la textul de lege care prevede posibilitatea ca autoritatea să stabilească și alte obligații, fără respectarea condiției de a se conforma legislației în vigoare.

Pentru societatea reclamantă obligația contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului, aspect neanalizat de către prima instanță, care a concluzionat în mod eronat asupra netemeiniciei cererii reclamantei.

În sprijinul opiniei exprimate, recurenta-reclamantă a susținut că există unități din subordinea administrativă a acesteia care interpretează corect legislația și stabilesc obligații, în temeiul acelorași acte normative, exemplificând în acest sens Autorizația de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019 privind Barajul și lacul de acumulare Malaia, județul Vâlcea, prin care Administrația Bazinală de Apă Olt a impus pentru A. obligația de a acționa pentru curățarea frontului de retenție (frontal deversant și prize hidroagregate) de plutitorii ce pot crea blocaje (lemn, bușteni, etc.) prin colectarea și transportul acestora în locuri special amenajate.

În final, recurenta a arătat că în plângerea formulată au fost invocate dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019, în temeiul cărora Hidroelectrica asigură participarea cu forțe și mijloace de intervenție operativă penttru combaterea poluărilor accidentale în zona lacurilor de acumulare ale centralelor hidroelectrice din administrare, precum și colectarea plutitorilor din zona frontului de barare al lucrărilor de administrare. Instanța a menționat în cuprinsul sentinței acest fapt, însă nu se pronunță asupra capătului de cerere subsidiar. Astfel, este corect și legal ca reclamanta, pentru evitarea unor incidente cu efecte asupra construcțiilor hidrotejnice să ia măsuri în zona frontului de retenție și să îndepărteze plutitorii, însă această obligație nu poate fi extinsă pe toată suprafața lacului de acumulare.

Apărările formulate de intimată

Intimata-pârâtă Administrația Națională Apele Române a depus întâmpinare, și a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii instanței de fond.

În esență, intimata a susținut că obligația impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză este în deplină concordanță cu normele legale în vigoare, argumentele invocate de recurenta-reclamantă fiind dezbătute de către instanțele de judecată și în alte dosare în care au fost respinse acțiunile formulate de reclamantă, instanțele naționale stabilind că obligația de igienizare a luciului de apă se referă la toată suprafața lacurilor de acumulare concesionate de Statul român către A.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14.02.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare în parte a Autorizației de Gospodărire a Apelor nr. 256/21.11.2019 privind "Barajul și Acumularea Ionești", emisă de pârâta Administrația Națională Apele Române, respectiv obligația nr. 7 din Cap. "Titularul autorizației este obligat", de a luat "măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori". În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la modificarea obligației contestate în sensul respectării dispozițiilor art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019, astfel încât, obligația impusă societății să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenție pentru asigurarea funcționării în condiții de siguranță a echipamentelor hidromecanice.

Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei, iar calea de atac promovată împotriva acestei soluții a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond, sub un prim aspect referitor la reținerea calității sale de administrator al apei din lacul de acumulare, prin raportare la contractul de concesiune nr. x/2004.

În acest sens a apreciat că, din moment ce nu există în lege sau în Regulamentul de exploatare al acumulării Ionești vreo obligație expresă privitoare la igienizarea luciului de apă a lacului de acumulare, ci, numai construcțiile hidrotehnice (diguri, baraj) și terenul pe care acestea sunt amplasate, și anume cuveta lacului, prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile contractului de concesiune, ignorând faptul că acest aspect este probat prin obiectul contractului în discuție.

Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale antereferite.

În primul rând, este de observat că potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată și completată, "(1) Resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii."

De asemenea, art. 7 alin. (2) din același act normativ prevede: "Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și a politicii naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu, se realizează de Administrația Națională «Apele Române», prin administrațiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

În egală măsură, O.U.G. nr. 107/2002 prevede că intimata-pârâtă Administrația Națională "Apele Române" este instituția publică de interes național care, prin administrațiile bazinale din subordine, deține un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea publică a statului. În conformitate cu Statutul său aprobat prin H.G. nr. 1176/2002, pârâta coordonează și răspunde de modul de folosire a resurselor de apă de suprafață și subterane de pe teritoriul țării, în acest sens fiind autoritatea competentă să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, în scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă și protejării acestora împotriva epuizării și poluării.

De asemenea, art. 55 alin. (5) din Legea apelor nr. 107/1996 prevede că: "Prin autorizația de gospodărire a apelor, cât și prin actele complementare acesteia, trebuie impuse prevederi specifice privind mijloacele de supraveghere, modalitățile de control tehnic și mijloacele de intervenție în caz de incidente, avarii sau accidente și altele asemenea".

Or, din interpretarea cadrului normativ evidențiat rezultă că intimata-pârâtă, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, are atribuții de monitorizare și coordonare a activităților ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafață și subterane de pe teritoriul țării de către utilizatorii-deținători ai autorizațiilor de gospodărire a apelor, nefiind obligată ea însăși să asigure igienizarea luciului de apă, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

În acest sens sunt avute în vedere și prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 conform cărora: "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă și protecției acestora împotriva epuizării și poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, introduce obligația utilizatorului de apă de a solicita și obține, atât pentru desfășurarea activităților existente, cât și pentru punerea în funcțiune, "autorizația de gospodărire a apelor" ce reglementează funcționarea și exploatarea lucrărilor și activităților desfășurate pe ape sau care au legătură cu apele".

Totodată, art. 6 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/219, privind aprobarea Procedurii și a competențelor de emitere, modificare, retragere și suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire a apelor, din 23.07.2019, forma în vigoare în perioada de referință, prevede că "(1) Emitentul autorizației de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiție să execute și alte lucrări necesare, necuprinse în documentația tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale. (2) De asemenea se pot impune condiții pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării și dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea rațională și monitoringul resurselor de apă, precum și alte condiții ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu".

În speță, prin Contractul nr. x din data de 27.12.2004, de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 298bis din 30 aprilie 2015, Ministerul Economiei și Comerțului a concesionat recurentei-reclamante A. S.A. bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții (art. 3 alin. (1) din contract).

Art. 11 lit. i) din acest contract de concesiune prevede că una dintre obligațiile concesionarului este aceea de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecția mediului. Or, îndeplinirea obligației contestate din cuprinsul autorizației în discuție are drept scop chiar asigurarea protecției mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Parte integrantă a autorizației de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafață, subterane, precum și funcționarea și exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, iar recurenta face parte din categoria persoanelor care au în exploatare "alte asemenea lucrări", astfel că obligația de întreținere îi revine în considerarea acestei calități, fiind un utilizator de apă, incumbându-i întreținerea inclusiv a apei ce ocupă terenul pe care se află lucrările exploatate.

În consecință, nu pot fi primite argumentele recurentei din această perspectivă, prima instanță reținând în mod corect că odată cu dobândirea dreptului de concesiune prin contractul de concesiune x/2004, precum și prin dobândirea dreptului de utilizare a resurselor de apă de suprafață, în baza abonamentelor încheiate potrivit legii nr. 107/1996, reclamanta a preluat, în baza legii, în considerarea calității sale de utilizator/concesionar, toate obligațiile referitoare la prevenirea degradării calității apelor și, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare excede obiectului său de activitate, cu atât mai mult cu cât art. 11 lit. i) din acest contract de concesiune prevede că una dintre obligațiile concesionarului este aceea de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate precum(...) protecția mediului(...)., nefiind, așadar, identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului contestat.

Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizația de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură și servicii complexe de gospodărire a apelor.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a formulat cererea de eliberare a autorizației de gospodărire a apelor pentru " Barajul și Acumularea Ionești", sunt incidente în speță dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 care prevăd că: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligația de întreținere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca și de întreținere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor și a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Or, în contextul factual și normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că autoritatea pârâtă are competența de a emite autorizații de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecției mediului, din care face parte și măsura contestată în cauza pendinte, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

De altfel, prin obligația contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare, precum și evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Din această perspectivă este de observat că prima instanță a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, reținând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunțate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului, în calitate de concedent, și reclamantă, în calitate de concesionar, contract aprobat prin H.G. nr. 2077/2004.

Faptul că obligația de a asigura igienizarea suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune, în lege sau în Regulamentul de exploatare a acumulării Brădișor, nu poate avea drept consecință nelegalitatea actului administrativ contestat, câtă vreme măsura dispusă este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizației de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecției mediului.

Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate.

În altă ordine de idei, este de observat faptul că parte integrantă a autorizației de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafață, subterane, precum și funcționarea și exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate susține cu suficient temei că obligația cuprinsă în autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală.

Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligație care ar depăși competențele Administrației Naționale "Apele Române", în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligații ce ar depăși limitele stabilite de actele normative incidente. Așadar, rezultă fără putință de tăgadă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că în condițiile în care Regulamentul de exploatare și întreținere a acumulărilor este un act subsecvent autorizației de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligația de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă și de curățare de plutitori a fost introdusă în autorizația de gospodărire a apelor pentru baraje și lacuri de acumulare, ca o condiție necesară funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a calității apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În acest context, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante cu privire la condițiile nelegale impuse de către pârâta Administrația Națională "Apele Române", fiind evidente atribuțiile reclamantei în ceea ce privește administrarea barajului și lacului de acumulare Ionești, teoria că A. nu are în domeniul său de activitate efectuarea unor astfel de acțiuni și că nu poate să îndeplinească activități de igienizare a suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori fiind lipsită de suport legal și doar o consecință a propriului demers interpretativ asupra legislației aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor, ci, doar voința părții în sensul soluției favorabile spre care tinde prin intermediul prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecințele reale ale normelor legale amintite, care îi sunt defavorabile.

În mod similar, față de trimiterea reclamantei la prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcțiile hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră, instanța de control judiciar reține că acest text legal nu este incident în prezenta cauză, deoarece această atribuție aparține Ministerului Energiei, care o exercită prin intermediul reclamantei.

Aplicând textul legal enunțat situației deduse judecății în prezenta cauză, se desprinde concluzia că societatea A. trebuie să asigure, atât întreținerea, repararea sau refacerea lucrărilor, cât și întreținerea albiilor, cuvetelor și a malurilor.

Din această perspectivă este de observat că prima instanță a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, reținând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunțate ca urmare a contractului de concesiune a barajului și lacului de acumulare Ionești nr. 171/27.12.2004, încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului, în calitate de concedent, și reclamantă, în calitate de concesionar, aprobat prin H.G. nr. 2077/2004. Acest contract are ca obiect concesiunea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum și a construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții.

Nefondate sunt și susținerile referitoare la principiul "poluatorul plătește", sens în care Înalta Curte observă că recurenta conferă principiului o accepțiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel național și european.

Principiul amintit este unul dintre principiile esențiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea și remedierea poluării, precum și costurile pe care aceasta le impune societății. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajați să evite daunele aduse mediului și sunt trași la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil.

Principiul invocat are în vedere situația în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situație în care este răspunzătoare pentru acestea și trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare și să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activitățile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

Sub acest aspect este important a se aminti că Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activitățile enumerate în anexa a III-a la directivă, cum ar fi industria energetică, producția și prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deșeurilor, producția de celuloză, hârtie și carton la scară largă, vopsirea textilelor și tăbăcăria, producția de carne, produse lactate și produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate și habitatelor naturale(sau o amenințare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activități profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a și în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijență.

Ca atare, aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligației instituite în sarcina sa prin autorizație, deoarece acest act nu a fost emis ca urmare a faptului că poluarea suprafeței luciului de apă cu plutitori, lemne și PET-uri s-ar datora activității societății reclamante, pentru a fi incident acest principiu, ci, în scopul asigurării protecției mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Pe de altă parte, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidențiat în considerentele prezentei decizii.

Așadar, și din această perspectivă hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual reținut.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligației contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligația stabilită în sarcina prin actul contestat, iar, pe de altă parte, nu s-au administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmație că pentru societatea reclamantă obligația contestată ar avea caracter vătămător, nesusținută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalității acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reține că măsura impusă prin autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor și mediului înconjurător, susținerea privind pretinsul caracter vătămător al obligației stabilite în sarcina sa neconstituind, așadar, motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

Cât privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la existența unei practici neunitare prin raportare la măsura dispusă prin Autorizația de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019 privind Barajul și Lacul de acumulare Malaia, Înalta Curte reține că acestea nu pot constitui un motiv de nelegalitate a actului contestat în prezenta cauză.

Sub acest aspect este de observat că autoritatea pârâtă este abilitată să emită autorizația de gospodărire a apelor, dispozițiile legale conferindu-i acesteia dreptul de a institui o serie de obligații/interdicții în vederea asigurării funcționării normale și în condiții de deplină siguranță a obiectivului, în raport de particularitățile fiecărei situații în parte, iar Regulamentul de exploatare ce face parte integrantă din respectiva autorizație este aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate concluziona în sensul existenței unei interpretări diferite a cadrului normativ incident în materie, în situații identice, în lipsa oricăror elemente și dovezi care să susțină această ipoteză.

Or, simpla afirmație a recurentei privind interpretarea incorectă, de către autoritatea pârâtă, a legislației incidente în materie, care a stat la baza emiterii autorizației de gospodărire a apelor contestate în prezenta cauză, evocată prin cererea de recurs și prin care a susținut că s-a dispus o măsură adaptată strict pe obiectul său de activitate, nu poate demonstra nelegalitatea actului contestat în cauză, în lipsa dovezilor pe care, de altfel, avea obligația să le administreze partea care a făcut această afirmație, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, și anume Autorizația de gospodărire a apelor nr. 256/21.11.2019, prima instanță reținând în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine reformarea sentința de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile situației deduse judecății.

Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, ca o primă observație, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

În speță, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, astfel cum a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluționare a recursului reclamantei, care va fi respins, ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenții.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. și, în consecință, va menține sentința de fond atacată, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 795 din 24 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 februarie 2023.