ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 476/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iunie 2020, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiului Galați prin Primar și Primăria Municipiului Galați - Direcția de Impozite, taxe și alte venituri - Serviciul Impozite, Taxe și alte Venituri Locale Persoane Juridice, a solicitat: (i)anularea în tot a Dispoziției nr. 841/17.03.2020 privind soluționarea contestației formulate de A. S.A. și, pe cale de consecință, (ii)anularea integrală a Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019, comunicată societății în data de 16.12.2019, prin intermediul căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în cuantum de 24.831.292,57 RON și, pe cale de consecință, exonerarea societății de la plata acestor obligații fiscale; (iii)anularea integrală a Raportului de inspecție fiscală nr. x/12.12.2019, comunicat societății în data de 16.12.2019, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019; (iv)obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în prezenta cauză.

1.2. Prin încheierea din 17 martie 2021, instanța de fond a luat act că reclamanta și-a schimbat denumirea din A. S.A. în Distribuție Energie Electrică România S.A.

Prin sentința civilă nr. 124 din 21 iunie 2022, Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de Societatea Distribuție Energie Electrică România S.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiului Galați prin Primar și Primăria Municipiului Galați - Direcția de Impozite, Taxe și Venituri Locale Persoane Juridice.

Împotriva sentinței civile nr. 124 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Distribuție Energie Electrica România S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În argumentarea căii de atac formulate, recurenta-reclamantă a afirmat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care a invocat incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, referitor la motivele de nulitate absolută a inspecției fiscale, constând în încălcarea art. 126 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) referitor la durata maximă a inspecției, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra următoarelor argumente: necompetența teritorială a DIVTL Galați; încălcarea de către inspectorii fiscali a disp. art. 127 alin. (4) și (6) Codul de procedură fiscală, referitor la durata suspendării inspecției fiscale; depășirea dublului duratei maxime a inspecției fiscale, durata fiind de 449 zile, după excluderea perioadei de suspendare; interpretarea disp. art. 253 alin. (6) din Codul fiscal, prin raportare la aplicarea și interpretarea adreselor primite de la MFP – Direcția Centrală Legislație Codul fiscal și reglementări contabile; aplicabilitatea principiului proporționalității, al speraței legitime și al certitudinii impunerii.

Într-o argumentare succintă, instanța de fond a preluat în integralitate concluziile organului fiscal privind evaluarea incompletă a construcțiilor pentru care se datorează impozitul.

Totodată, instanța de fond nu a analizat și nu a răspuns argumentelor esențiale referitoare la: greșita calificare a unui număr neindividualizat dintre cele 387 de imobilizări corporale drept clădiri în sensul art. 249 Codul de procedură fiscală, raportat la natura acestora de mijloace fixe; respectarea regulii prevăzute de pct. 123 alin. (3) din Ordinul nr. 3055/2009 chiar și în ipoteza recalificării acestor active drept clădiri; respectarea de către societate a singurei obligații prevăzute de art. 253 Codul fiscal, respectiv de pct. 122 alin. (1) din Ordinul nr. 3055/2009 privind mandatarea unui evaluator autorizat indepenedent pentru reevaluarea clădirilor; depășirea competenței organului fiscal prin impunerea unei sancțiuni de ordin fiscal pentru pretinse încălcări ale legislației secundare contabile; încălcarea de către organul fiscal a obligației prevăzute de art. 6 alin. (1) Codul de procedură fiscală; aplicabilitatea în prezenta cauză a adreselor primite de la MFP – Direcția Centrală Legislație Codul fiscal și reglementări contabile; încălcarea principiilor proporționalității, al speraței legitime și al certitudinii impunerii prin stabilirea unui impozit în cuantum total care depășește valoarea clădirilor.

În aceste condiții, motivarea sentinței recurate nu corespunde standardelor reieșite din jurisprudență și doctrină, anume pertinență, temeinicie, omogenitate, accesibilitate, dar și necesitatea de a fi completă și convingătoare.

În mod corespunzător, nu sunt respectate aspectele reieșite din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, anume art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Partea recurentă a mai susținut că sentința recurată este rezultatul interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, punctual, recurenta-reclamantă a afirmat o greșită interpretare a art. 126-127 și art. 38 Codul de procedură fiscală, referitoare la încadrarea societății drept contribuabil cu sedii secundare, necompetența teritorială a organului fiscal de a controla sediile secundare care nu se află în raza sa teritorială, depășirea duratei inspecției fiscale, depășirea termenului de prescripție.

De asemenea, partea recurentă a indicat și o interpretare greșită a art. 249 și art. 253 din Codul fiscal și a pct. 123 alin. (2) din Ordinul nr. 3055/2009.

Prima instanță a aplicat greșit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, din moment ce nu erau întrunite în cauză toate cele trei cerințe specifice, lipsind identitatea de părți și obiect, iar în acest proces s-a demonstrat că activele nereevaluate sunt mijloace fixe, dar și dovada casării clădirilor netransmise spre reevaluare.

Curtea de apel a încadrat greșit cele 387 de imobilizări corporale în categoria clădirilor definite conform art. 249 alin. (5) Codul fiscal.

Totodată, au fost încălcate și dispozițiile art. 253 alin. (5) și (6) din Codul fiscal, fiind greșit interpretate normele legale prin care a fost confirmată conduita organelor fiscale, interpretate nelegal reglementările contabile în sensul neevaluării simultane a tuturor imobilizărilor corporale, necompetența DITVL Galați de a se pronunța asupra legalității modului de reevaluare a activelor imobilizate ale societății,

Sentința recurată a fost dată cu interpretarea greșită a art. 6 Codul de procedură fiscală și încălcarea rolului activ al organului fiscal.

În sfârșit, s-a mai imputat primei instanțe încălcarea principiilor proporționalității, speraței legitime, certitudinii impunerii și a principiului bunei-credințe a contribuabilului în exercitarea obligațiilor fiscale.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dosarul instanței de recurs s-a depus întâmpinare de către intimatul-pârât Municipiul Galați, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, partea intimată a contestat incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentința recurată dezvoltând de manieră corespunzătoare motivele pe care se întemeiază.

Astfel, există o neconcordanță în critica recurentei, întrucât prima instanță fie nu a analizat, fie a analizat însușindu-și apărările părții intimate, ambele aspecte fiind menționate în cererea de recurs.

Curtea de apel a analizat și situația de fapt și ansamblul normelor de drept incidente, puterea de lucru judecat, precum și valoarea probatorie a expertizei efectuate în cauză.

Motivarea cererii de chemare în judecată s-a realizat prin forțarea și repetarea normelor de drept material și a situației de fapt, argumentele respective fiind contrazise de textele de lege, al căror efect nu poate fi înlăturat.

Referitor la motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât a contestat că ar fi existat vreo aplicare sau interpretare greșită a normelor de drept material de către curtea de apel, context în care a dezvoltat punctual apărări în raport de fiecare aspect reieșit din conținutul cererii de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010) prevede: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Recursul este fondat.

Prin sentința civilă recurată, Curtea de Apel Ploiești, după ce a prezentat premisele emiterii actelor litigioase, anume un control exercitat de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Prahova la UAT municipiului Galați, respectiv Direcția de Impozite, Taxe și alte Venituri Locale Persoane Juridice, a detaliat aspecte privind efectuarea de către intimata-pârâtă a inspecției fiscale cu privire la recurenta-reclamantă.

A mai reținut prima instanță că, în urma analizării documentelor contabile transmise de către reprezentanții sucursalei Galați, a rezultat că la data de 01.01.2012, în contul 212, Clădiri și construcții speciale, sucursala avea înregistrată valoarea de inventar totală de 202. 671.434,42 RON, rezultat al evaluării construcțiilor efectuată la data de 31.12. 2011, compusă din clădiri impozabile cu valoarea de inventar de 13. 953.776,74 RON, clădiri scutite cu valoarea de inventar de 15. 623.903,87, alte construcții cu valoarea de inventar de 173.093.753,81 RON; din valoarea totală de inventar de 202.671.434,42, imobilele amplasate pe raza municipiului Galați însumează o valoare totală de 21.685.992,34 RON din care clădiri impozabile cu valoarea de inventar de 10.922.357,23 RON, clătiri scutite cu valoarea de inventar de 10.763.635,11 RON. Reevaluare efectuată la data de 31.12.2011 de către evaluatorul autorizat a fost realizată în două etape, prima constând în evaluarea activelor de natura construcțiilor supuse impozitării conform art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar cea de-a doua pentru construcții nesupuse impozitării și mijloace fixe. Pentru reevaluarea construcțiilor de la data de 31.12.2011, societatea a depus declarația de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri înregistrată cu nr. x/17. 01 2012. În acest context, un număr total de 1366 de poziții de mijloace fixe pe B. S.A. din care pe S.D.E.E. Galați 387 de poziții (7 poziții clădiri și 380 poziții construcții speciale, echipamente și instalații) nu au fost transmise la reevaluare, aspecte reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în analizarea recursului formulat de către B. S.A. împotriva sentinței nr. 32/10.02.2016 a Curții de Apel Ploiești.

Judecătorul fondului a indicat că, întrucât reevaluarea patrimonială realizată la data de 31.12.2011 nu a inclus toate activele dintr-o grupă, iar prin procesul-verbal nr. x/30.03.2012 s-au identificat un număr total de 1366 de poziții de mijloace fixe, care nu au fost transmise la reevaluare, în Galați fiind identificate un număr de 387 de poziții de mijloace fixe, printre care se regăseau și clădiri, rezultă că aceasta nu a fost efectuată în conformitate cu reglementările contabile așa cum prevedea art. 253 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Curtea de Apel Ploiești a menționat textul art. 126 alin. (1) Codul de procedură fiscală, arătând că apărarea în sensul că nu au existat un contribuabil mare și o încălcare a termenului este neîntemeiată, în contextul în care inspecția fiscală a vizat o societate ce deține 6 sucursale, nefiind încadrată ca fiind contribuabil mic, controlul a fost suspendat la cererea reclamantei, în cadrul unui proces în care pârâta nu a fost parte, volumul de activitate nefiind un criteriu prevăzut.

Judecătorul fondului a indicat apoi art. 253 din Codul fiscal, inclusiv consecința neîndeplinirii obligației de reevaluare a unei clădiri.

Au fost menționate înscrisurile emise de organele fiscale, anume raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, precum și cuantumul creanțelor fiscale stabilite, pentru ca mai apoi să fie indicat textul art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală și textul art. 253 alin. (1) – (5) Codul fiscal.

În continuarea considerentelor, Curtea de Apel Ploiești a indicat sentința nr. 32/10.02.2016, definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3693/01.11.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, reținând că cele 1366 de poziții nu au fost transmise la evaluare, inclusiv cele din Galați, situație avută în vedere de către pârâtă la stabilirea situației fiscale, prevalându-se și de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015. Potrivit probatoriilor administrate, celor reținute în cuprinsul hotărârilor pronunțate, se reține că, potrivit înregistrărilor contabile, un număr de poziții nu au fost evaluate și nici supuse casării, susținerea în sensul că o parte nu sunt construcții sau casate nu a fost dovedit prin prisma probatoriilor în acord cu textele de lege ce reglementează situația juridică a imobilelor și regimul construcțiilor, acestea fiind argumentele pentru care pârâta a procedat la calcularea obligațiilor fiscale.

Prima instanță a apreciat că raportul de expertiză nu indică prin concluziile sale o altă situație, în contextul în care susținerile cu privire la regimul juridic al elementelor de construcție supuse expertizării nu sunt în acord cu textele de lege ce reglementează noțiunea de clădire sau construcție prin prisma prevederilor art. 249 din Legea nr. 571/2003, fiind indicată definiția legală a clădirii.

Curtea de Apel Ploiești reține în final emiterea în condiții de legalitate a deciziei de impunere prin intermediul căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în cuantum de 24.831.292,57 RON, astfel că respinge acțiunea formulată.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată că potrivit art. 22 C. proc. civ. "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. … (6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, ...". [s.n.]

Instanța de control judiciar constată astfel că, în acord cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond ca, în soluționarea acțiunii cu care a fost învestit, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente, pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale.

Mai reține Înalta Curte că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În acest context, Înalta Curte observă că prima instanță nu a avut în vedere integral criticile de nelegalitate dezvoltate de partea reclamantă în contestarea actelor administrative fiscale cu privire la creanța litigioasă.

De principiu, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv.

Cu toate acestea, curtea de apel nu a soluționat în mod efectiv acțiunea cu care a fost învestită, dezvoltând considerente excesiv de succinte prin care nu a analizat integral problemele litigioase, omițând aspecte esențiale invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, prin cererea introductivă de instanță, partea reclamantă a dezvoltat critici în contestarea legalității actelor litigioase, pe de o parte, din perspectiva normelor Codului de procedură fiscală, iar, pe de altă parte, sub aspectul unei aplicări și interpretări eronate a normelor substanțiale din Codul fiscal raportat la alte acte normative.

Înalta Curte observă că judecătorul fondului, referitor la motivele de nulitate a inspecției fiscale, nu s-a pronunțat asupra criticilor vizând relevanța limitelor de competență teritorială a organului fiscal intimat-pârât în legătură cu calificarea categoriei în care se încadra contribuabilul din punctul de vedere al duratei legale a inspecției fiscale, pretinsa încălcare de către inspectorii fiscali a disp. art. 127 alin. (4) și (6) Codul de procedură fiscală privind durata suspendării inspecției fiscale, depășirea dublului duratei maxime a inspecției fiscale, astfel cum a pretins reclamanta a se determina după excluderea perioadei de suspendare.

Deși Curtea de Apel Ploiești realizează o verificare sumară asupra categoriei în care s-ar încadra partea reclamantă-recurentă raportat la durata inspecției fiscale, totuși omite orice analiză asupra argumentației detaliate succint în precent de instanța de recurs, astfel că respectiva concluzie a judecătorului fondului nu apare a fi fost fundamentată suficient.

Totodată, lectura atentă a sentinței recurate nu denotă o analiză propriu-zisă a tuturor criticilor de nelegalitate dezvoltate de partea reclamantă sub aspect substanțial fiscal, sens în care instanța de control judiciar le indică exemplificativ pe acelea privind calificarea unui număr neindividualizat dintre cele 387 de imobilizări corporale drept clădiri în sensul art. 249 Codul fiscal raportat la natura acestora de mijloace fixe, respectarea regulii prevăzute de pct. 123 alin. (3) din Ordinul nr. 3055/2009 în ipoteza recalificării acestor active drept clădiri, respectarea de către societate a singurei obligații ce ar fi prevăzute de art. 253 Codul fiscal, anume mandatarea unui evaluator autorizat independent pentru reevaluarea clădirilor, pretinsa depășire a competenței organului fiscal prin impunerea unei sancțiuni de ordin fiscal pentru pretinse încălcări ale legislației secundare contabile, pretinsa încălcare de către organul fiscal a obligației prevăzute de art. 6 alin. (1) Codul de procedură fiscală, aplicabilitatea în cauză a adreselor primite de la Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Centrală Legislație, Codul fiscal și Reglementări Contabile sau pretinsa încălcare a principiilor proporționalității, speraței legitime și certitudinii impunerii prin stabilirea unui impozit în cuantum total care depășește valoarea clădirilor.

Chiar dacă întinderea obligației pe care o au instanțele judecătorești de a-și motiva hotărârile poate varia în funcție de natura hotărârii, totuși, fără a impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune ca partea interesată să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit motivelor decisive pentru rezultatul procedurii în cauză.

Or, în mod evident, analiza impusă de standardul legal și jurisprudențial în conținutul unei hotărâri judecătorești nu se regăsește în sentința recurată.

Astfel, după o expunere neclară a unei situații de fapt (întrucât nu reiese cu certitudine dacă aspectele detaliate constituie o expunere rezumativă a constatărilor organului fiscal ori propria constatare a judecătorului), prima instanță a indicat conținutul normativ al unor texte legale din Codul fiscal (expunerea nefiind coerentă), pentru ca în finalul sentinței, în câteva paragrafe succinte, să fie expuse concluzii neclare și bazate pe o argumentară cu caracter general, fără a se justifica nici valoarea juridică acordată hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015, nici eroarea care ar fi fost săvârșită de expertul desemnat să întocmească raportul de expertiză sub aspectul conținutului definiției legale a noțiunii de "clădire" și nici standardul de probă avut în vedere pentru a imputa reclamantei lipsa de dovadă a propriilor susțineri.

De altfel, raționamentul primei instanțe prezintă și un caracter fragmentat, ideile expuse neavând o succesiune logică, fiind intercalate norme din Codul de procedură fiscală și norme din Codul fiscal, fără a se adresa aceluiași aspect invocat de părți, ci unor critici și apărări diferite (ex. mențiunea privind art. 126 alin. (1) Codul de procedură fiscală, urmată de aspecte vizând art. 253 alin. (6) Codul fiscal, apoi revenirea la art. 126 alin. (2), pentru ca ulterior să fie reprodus textul art. 253 Codul fiscal).

Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală.

Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele acestui raționament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite.

Or, modul de motivare a hotărârii de către curtea de apel nu permite instanței de control judiciar să verifice legalitatea, în dimensiunea sa substanțială, a soluției din sentința recurată prin prisma criticilor de fond ale părții recurente.

Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. (…)" [s.n.].

În consecință, fiind găsit fondat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât viciile identificate în legătură cu motivarea hotărârii curții de apel implică o nesoluționare efectivă și reală a fondului cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Calea de atac fiind admisă potrivit celor învederate în precedent, iar cauza trimisă la rejudecare, nu mai este necesară vreo analiză asupra motivului de casare/nelegalitate dezvoltat de recurenta-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, deoarece acesta se adresează fondului cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Distribuție Energie Electrica România S.A. împotriva sentinței civile nr. 124 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.