ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4617/2023

Ședința publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 ianuarie 2022, pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate ("ANI", "Agenția"), a solicitat:

(i) anularea Raportului de evaluare din 23.12.2021 al Agenției Naționale de Integritate;

(ii) obligarea instituției pârâte la plata către reclamant, cu titlul de reparații pentru daune morale, a sumei de 1.000 de RON, pentru nesoluționarea în termenul legal a sesizării pe baza căreia a procedat la evaluarea cu privire la presupusa situație de conflict de interese în care reclamantul s-ar fi aflat;

(iii) obligarea instituției pârâte la plata, cu titlul de reparații pentru daune morale, a sumei de 1.000 de RON, pentru refuzul nejustificat de a comunica actele pe baza cărora a procedat la evaluarea situației și la emiterea raportului de evaluare prin care este imputată în mod nejustificat încălcarea dispozițiilor legale cu privire la conflictele de interese;

(iv) obligarea instituției pârâte să comunice și să depună la dosarul prezentei cauze actele aferente lucrării nr. x/S/II/19.05.2021.

Prin sentința civilă nr. 105 din 8 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței civile nr. 105 din 8 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea în fond a litigiului.

În motivarea recursului, reclamantul susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că prezentul conflict de interese de natură administrativă are un conținut diferit de cel al infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzute de art. 301 C. pen., deși cele două reglementări prezintă identitate la nivelul elementului material al abaterii disciplinare, care constă în interdicția stabilită în sarcina funcționarului public de a adopta un act sau o hotărâre urmărind un interes personal patrimonial.

Consideră că greșit a reținut instanța de fond că asociația beneficiară a contractului de concesiune ar fi obținut reînnoirea contractului și fără participarea reclamantului la dezbaterea și adoptarea hotărârii consiliului local. În realitate, recurentul-reclamant, prezent în ședință, este cel care a făcut cunoscută consilierilor împrejurarea că este în discuție exercitarea unui drept recunoscut de lege, context în care concluzia judecătorului fondului apare ca fiind speculativă.

Susține recurentul-reclamant că atât el, personal, cât și membrii consiliului local și primarul, prezenți la ședință, au avut reprezentarea clară a faptului că recurentul nu se afla în conflict de interes, în exercitarea simultana a calităților de consilier local și președinte al B., județul Maramureș. Legalitatea participării sale la ședință rezultă inclusiv din împrejurarea că, la începutul ședinței, a anunțat chestiunea ce se va discuta, învederând interesul său și existența dreptului de preempțiune al asociației concesionare. În sens identic a considerat și secretarul comunei Băsești, care a contrasemnat pentru legalitate hotărârea consiliului local, conform atribuțiilor ce-i revin potrivit art. 47 alin. (1) coroborat cu art. 48 din Legea nr. 215/2001.

Față de aceste aspecte, apreciază recurentul-reclamant că, întrucât primarul și secretarul comunei nu au formulat obiecțiuni de nelegalitate privind participarea sa la ședința consiliului local, fapta imputată nu întrunește elementul laturii subiective – vinovăția, nici sub forma intenției directe sau indirecte și nici sub forma culpei, iar inexistența acestei abateri disciplinare reprezintă un argument al nelegalității raportului de evaluare.

Mai subliniază recurentul-reclamant că dreptul de preempțiune la reînnnoirea contractului nu poate fi negat și nu reprezintă un drept iluzoriu și neimportant, cum tinde instanța să îl considere. Greșit a considerat instanța de fond că acest drept nu ar fi unul de preempțiune, întrucât terenul concesionat este proprietate publică a comunei, nefiind incidente prevederile C. civ., în condițiile în care însăși forma consolidată a art. 9 alin. (2)

1

din O.U.G. nr. 34/2013 utilizează sintagma "drept de preempțiune".

Printr-un alt rând de critici, reclamantul reiterează argumentul încălcării dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de studiere și copiere a actelor aflate în dosarul administrativ al ANI, arătând că punctul de vedere a fost formulat fără a cunoaște acest material. Contrar celor reținute de prima instanță, apreciază recurentul că, dacă ar fi cunoscut actele dosarului, ar fi avut posibilitatea să decidă dacă se impune sau nu să formuleze prezenta acțiune, raportat și la costurile cu demersurile judiciare, pe care a trebuit să le suporte.

Afirmă recurentul-reclamant că prima instanță s-a limitat la reluarea apărărilor ANI, referitoare la inexistența unei prevederi legale în cuprinsul Legii nr. 176/2010 care să dispună comunicarea actelor din dosare. Or, cât timp legea nu interzice o anumită conduită, atunci ea este permisă, astfel că ANI avea obligația de a permite recurentului fotocopierea înscrisurilor din dosarul administrativ. Neprocedând în acest fel, se impunea nu doar anularea raportului de evaluare, dar și obligarea Agenției la plata către recurent a daunelor morale solicitate pentru refuzul nejustificat de comunicare a actelor, care a condus la încălcarea dreptului la apărare.

În ceea ce privește nesoluționarea în termenul legal a sesizării în baza căreia s-a procedat la evaluare, recurentul-reclamant invocă prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care fac trimitere la dispozițiile O.G. nr. 27/2002, dispoziții pe care instanța de fond le-ar fi aplicat în mod greșit, reținând că acest din urmă act normativ este incident în activitatea ANI doar în privința clasării sesizărilor. Consideră că intimata-pârâtă ANI este ținută de termenul maxim de răspuns de 45 de zile prevăzut de art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 9 din O.G. nr. 27/2002, iar termenul de 3 ani, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, reprezintă un termen de decădere din dreptul de evaluare.

În opinia recurentului-reclamant, este nelegală și respingerea cererii sale de obligare a ANI la plata daunelor morale, față de care instanța de fond a considerat greșit că sunt solicitate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, iar nu pentru refuzul nejustificat de a soluționa o cerere.

Mai arată că, în cazuistica în materie a ANI nu a fost regăsită o decizie de speță în care Agenția să fi stabilit că există o încălcare a legii similară cu cea de față, iar hotărârile judecătorești invocate ca jurisprudență relevantă nu aveau legătură cu situația de fapt și de drept din cauza de față. Cu toate acestea, prima instanță a ignorat această apărare, motivând nepertinent că cele două hotărâri judecătorești invocate de ANI nu prezintă semnificație decisivă.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Raportul de evaluare nr. x/23.12.2021, contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a reținut incidența dispozițiilor art. 70 și art. 77 din Legea nr. 161/2003, ale art. 46 din Legea nr. 215/2001 și ale art. 75 și art. 77 din Legea nr. 393/2004, apreciind că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât, în calitate de consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Băsești, județul Maramureș, a participat la deliberarea și adoptarea Hotărârii Consiliului Local Băsești nr. 8/22.04.2019 privind analiza contractelor de concesiune a pășunilor proprietate publică a comunei Băsești, în baza căreia a fost încheiat actul adițional nr. x la Contractul de concesiune nr. x/12.05.2014, prin care s-a prelungit durata acestui contract cu o perioadă de doi ani începând cu luna mai 2019, calitatea de concedent aparținând B., județul Maramureș, al cărei reprezentant era reclamantul.

Pentru a răspunde motivelor de nelegalitate expuse de reclamant prin cererea de recurs, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003: "Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.", iar conform art. 77 din același act normativ: "Conflictele de interese pentru președinții și vicepreședinții consiliilor județene sau consilierii locali și județeni sunt prevăzute în art. 46 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 (în vigoare la data adoptării hotărârii consiliului local) prevedeau că: "Nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.".

În cauză sunt incidente și prevederile art. 75 din Legea nr. 393/2004, potrivit cărora: "Aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: (...)", (relevante în cauză fiind lit. b) și f) ale textului de lege, care se referă la o persoană juridică cu care persoana cercetată are o relație de angajament sau o asociație sau fundație din care face parte persoana cercetată), precum și dispozițiile art. 77 din aceeași lege, potrivit cărora: "(1) Consilierii județeni și consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea și adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii. (2) În situațiile prevăzute la alin. (1), consilierii locali și consilierii județeni sunt obligați să anunțe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl au în problema respectivă"

Pornind de la aceste premise de ordin legislativ, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut existența conflictului de interese în ceea ce-l privește pe reclamantul A., iar criticile de nelegalitate expuse prin recursul declarat în cauză sunt nefondate.

Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care reclamantul a invocat lipsa oricărei deosebiri dintre procedura de natură administrativă și cea de natură penală, în verificarea existenței conflictului de interese.

Sub un prim aspect, este de observat că la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio dovadă privind cercetarea recurentului-reclamant într-un dosar penal, având ca obiect infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 C. pen., rezultând că acesta a fost cercetat și evaluat doar din perspectivă administrativă.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că cele două reglementări se sprijină pe texte de lege distincte (art. 70 și art. 77 din Legea nr. 161/2003, art. 46 din Legea nr. 215/2001, art. 75 și art. 77 din Legea nr. 393/2004, respectiv art. 301 C. pen.) și sunt cercetate în manieră diferită, de organe statale cu atribuții proprii. Astfel, organele de cercetare penală au obligația de a verifica existența faptei din perspectiva condițiilor constitutive ale infracțiunii cercetate, astfel cum este generic definită de art. 15 C. pen. și specific descrisă în norma de reglementare proprie, pe când Agenția Națională de Integritate și, ulterior, instanța de judecată, au obligația verificării conflictului de interese prin prisma cerințelor expuse în legile speciale – Legea nr. 161/2003, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 393/2004.

Legiuitorul a optat, în considerarea importanței relațiilor sociale și a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât și de natură administrativă. Pe cale de consecință, neîndeplinirea condițiilor pentru răspunderea penală nu atrage în mod necesar inexistența conflictului de interese de natură administrativă. Analizarea conflictului de interese de natură administrativă este atributul instanței de contencios administrativ investită cu acțiunea în anularea raportului de evaluare și nu poate fi împiedicată de invocata inexistență a infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane/conflict de interese, câtă vreme temeiurile legale distincte determină o diferență între elementele constitutive ale faptei de conflict de interese sancționată pe cale administrativă, respectiv ale celei ce constituie infracțiune potrivit dreptului penal.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentului-reclamant prin care se susține inexistența conflictului de interese de natură administrativă, din perspectiva dreptului legal al asociației concedente la prelungirea contractului de concesiune, a anunțării interesului personal la începerea ședinței consiliului local și a lipsei vinovăției.

În ceea ce privește dreptul B., judetul Maramureș, la prelungirea perioadei contractuale a contractului de concesiune a pajiștii proprietate publică a comunei Băsești, se constată că instanța de fond a reținut, în esență, că legea recunoștea dreptul asociației la reînnoirea contractului, însă fără a se depăși perioada de 5 ani, care expira la 12.05.2019, astfel că nu se poate susține că, prin adoptarea hotărârii de prelungire a contractului de concesiune pe perioada 2019-2021, reclamantul a urmărit materializarea unui drept patrimonial actual, recunoscut și protejat de lege. A mai reținut prima instanță și că invocarea unui drept recunoscut de legiuitor în favoarea asociației al cărei reprezentant este recurentul-reclamant, nu înlătură conflictul de interese.

În recurs, reclamantul a formulat argumente prin care a insistat în existența dreptului legal de preempțiune al asociației, în raport de prevederile O.U.G. nr. 34/2013 și a necesității prezenței sale la dezbaterile și deliberările Consiliului Local Băsești, în vederea protejării acestui drept.

Raportat atât la considerentele primei instanțe, cât și la argumentația recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că problema legalității sau nu a prelungirii contractului de concesiune peste perioada de 5 ani, asupra căreia instanța de fond și reclamantul au exprimat opinii diferite, nu are relevanță în verificarea incidenței conflictului de interese. Esențial este ca, prin participarea sa la lucrările consiliului local, recurentul-reclamant să fi avut un interes personal în luarea unei hotărâri de către autoritatea publică locală din care făcea parte, iar în speță acest interes de natură patrimonială este dat de aprobarea prelungirii contractului de concesiune a pajiștii în beneficiul asociației din care acesta face parte.

Având un interes în prelungirea contractului de concesiune, recurentului-reclamant, în calitate de ales local, îi revenea obligația de a se abține de la deliberarea și adoptarea chestiunilor supuse la vot, pentru a preveni influențarea deciziei ce urma a fi adoptată și a fi respectat regimul conflictului de interese. În cazul în care alesul local ar participa la dezbaterile asupra chestiunilor în care are un interes personal de natură patrimonială, acesta ar putea influența decizia adoptată, prin luarea cuvântului și/sau prin combaterea poziției exprimate de ceilalți participanți la dezbateri, și, astfel, ar fi invalidat scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea conflictului de interese.

Cât privește argumentul anunțării de către recurentul-reclamant a existenței interesului personal la începerea ședinței consiliului local, Înalta Curte constată că, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 coroborat cu art. 77 alin. (2) din Legea nr. 393/2004, evitarea conflictului de interese de către consilierul local presupune îndeplinirea unor obligații legale cumulative, și anume anunțarea interesului personal la începutul dezbaterilor, abținerea de la participarea la dezbateri, precum și abținerea de la votul exercitat cu privire la problemele în care consilierul local are un interes patrimonial, iar nerespectarea oricăreia dintre aceste obligații atrage concluzia nerespectării integrității funcției. Doar aducerea la cunoștința celorlalți consilieri locali a interesului personal nu este suficientă pentru înlăturarea incidentului de integritate, câtă vreme recurentul-reclamant a participat în continuare la dezbaterea și adoptarea hotărârii consiliului local în urma căreia asociația pe care o reprezenta a obținut un beneficiu.

A mai susținut recurentul-reclamant că toți participanții la lucrările consiliului local (primarul localității, ceilalți consilieri locali, precum și secretarul primăriei, care contrasemnează pentru legalitate hotărârile consiliului local), au considerat că nu există o situație de conflict de interese și nu au formulat obiecțiuni, aspect de natură a înlătura vinovăția recurentului.

Înalta Curte constată că și aceste critici sunt nefondate. Verificarea de către instanța de judecată a legalității raportului de evaluare întocmit de intimata-pârâtă presupune examinarea conflictului de interese reținut de Autoritatea Națională de Integritate, în raport de dispozițiile legale incidente și de probele administrate în cursul activității de evaluare. Analiza judiciară a incidentului de integritate nu depinde de constatările sau aprecierile subiective ale unor terți, fie ei funcționari publici sau autorități publice, care nu dețin atribuții conferite de Legea nr. 161/2003 cu privire la activitatea de constatare a conflictelor de interese. Eroarea, justificată sau nu, în care primarul, consilierii locali și secretarul primăriei s-au aflat cu privire la situația recurentului-reclamant, nu este relevantă pentru soluționarea cauzei și nu are caracter exonerator în ceea ce privește obligația respectării regimului conflictelor de interese.

Nefondate sunt și criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de studiere și copiere a actelor aflate în dosarul administrativ al ANI, cu consecința învederată, a formulării punctului de vedere fără a cunoaște această documentație.

În ceea ce privește studierea înscrisurilor, Înalta Curte constată că, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 28.09.2021, intimata-pârâtă ANI a pus la dispoziția apărătorului ales al reclamantului, avocat C., documentele aflate în dosar, acesta confirmând sub semnătură de luare la cunoștință.

Înalta Curte reține că Legea nr. 176/2010 nu prevede posibilitatea persoanei cercetate de a fotocopia înscrisurile existente în dosarul de cercetare administrativă a conflictului de interese, art. 14 din acest act normativ prevăzând posibilitatea persoanei evaluate de a fi invitată pentru a lua cunoștință de lucrările dosarului, a prezenta un punct de vedere ori date sau informații apreciate a fi relevante, precum și de a fi asistată de un avocat, drepturi respectate în cauză.

În speță, recurentul-reclamant a susținut că, întrucât nu i s-a permis fotocopierea înscrisurilor, nu a avut posibilitatea formulării unui punct de vedere corespunzător, aspect neconfirmat de actele dosarului, din care rezultă că reclamantul a prezentat un punct de vedere amplu, după ce avocatul său a studiat dosarul și după ce, în adresa anterior comunicată de ANI sub nr. x/29.10.2021, i-au fost aduse la cunoștință toate elementele necesare formulării apărărilor sale, respectiv identificarea elementelor existenței conflictului de interese sesizat cu privire la participarea la deliberarea și adoptarea HCL nr. 8/2019, precum și textele de lege incidente, cu indicarea obligațiilor ce-i reveneau recurentului în calitate de consilier local și a căror încălcare a condus la reținerea în sarcina sa a conflictului de interese.

Cum Legea nr. 176/2010 nu prevede nici dreptul la fotocopierea actelor și nici o sancțiune expresă și imperativă a nulității raportului de evaluare pentru lipsa permisiunii de fotocopiere a dosarului administrativ, Înalta Curte constată că persoana evaluată trebuie să indice și să demonstreze o consecință negativă, produsă prin acest refuz, suficient de gravă încât să impună anularea actului administrativ. Recurentul-reclamant nu a demonstrat o astfel de consecință, în recurs susținând doar că, dacă ar fi cunoscut tot dosarul administrativ, nu ar mai fi promovat prezentul demers judiciar. Or, pe de-o parte, conținutul dosarului de evaluare a fost adus la cunoștința apărătorul său, iar pe de altă parte, este neplauzibil ca această conduită procesuală să fie determinată de nedeținerea unor fotocopii ale documentației ce a stat la baza raportului de evaluare. Este de observat că, în cuprinsul raportului de evaluare au fost indicate atât starea de fapt, cât și temeiurile de drept și înscrisurile pe care se întemeiază Agenția în stabilirea conflictului de interese, aspect care, coroborat cu studierea anterioară a întregului dosar, conduce la concluzia că recurentul-reclamant a avut la dispoziție toate elementele necesare luării unei decizii informate cu privire la necesitatea sau nu a contestării actului administrativ, dreptul său la apărare nefiind afectat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentului-reclamant referitoare la nesoluționarea în termenul legal a sesizării în baza căreia s-a procedat la evaluare, din perspectiva greșitei aplicări a prevederilor O.G. nr. 27/2002.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că termenul maxim de 45 de zile, prevăzut de art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 9 din O.G. nr. 27/2002, în care o autoritate publică este obligată să răspundă petițiilor cu care este sesizată, nu este aplicabil în privința termenului în care trebuie derulată și finalizată activitatea de evaluare a incidentelor de integritate de către Agenția Națională de Integritate. Aceasta, în condițiile în care Legea nr. 176/2010 nu prevede un termen de finalizare a acestei activități, însă prevede proceduri obligatorii care presupun anumite termene în care se derulează cercetările inițiale, se efectuează comunicări către persoana evaluată, se solicită informații și documente de la alte autorități, se așteaptă formularea punctului de vedere de către persoana evaluată, astfel că termenul din cuprinsul O.G. nr. 27/2002 nu pot fi, obiectiv, respectat.

Pe de altă parte, depășirea termenului de 45 de zile de care se prevalează recurentul-reclamant nu este sancționată cu nulitatea raportului de evaluare, o astfel de măsură nefiind prevăzută expres și nici nu poate fi dedusă implicit din normele Legii nr. 176/2010. După cum în mod corect a remarcat instanța de fond, imposibilitatea respectării termenului de 45 de zile se datorează necesității respectării garanțiilor procedurale speciale instituite pentru derularea procedurii de evaluare în beneficiul persoanelor cercetate, iar această conduită impusă de legiuitor nu poate conduce la nulitatea actului administrativ.

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale pentru nesoluționarea în termenul legal a sesizării și pentru refuzul nejustificat al comunicării actelor care au stat la baza emiterii raportului de evaluare, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Pentru a putea dispune obligarea intimatei-pârâte ANI la plata daunelor morale, este necesar a se dovedi încălcarea de către Agenție a obligațiilor sale legale, cu consecința producerii unui prejudiciu de natură morală asupra recurentului-reclamant.

Or, în ceea ce privește refuzul comunicării actelor din dosarul administrativ, Înalta Curte a reținut anterior că o astfel de obligație nu subzistă în sarcina intimatei-pârâte, pe de-o parte legea neprevăzând dreptul persoanei evaluate la fotocopierea documentelor, iar pe de altă parte, Agenția procedând la punerea acestora la dispoziția avocatului reclamantului spre studiere, conform art. 14 din Legea nr. 176/2010, anterior formulării punctului de vedere cu privire la conflictul de interese sesizat.

Aceeași situație se identifică și în cazul nesoluționării sesizării în termenul invocat de recurentul-reclamant, Înalta Curte stabilind că activitatea de evaluare nu este supusă termenului maxim de 45 de zile prevăzut de O.G. nr. 27/2002.

Astfel fiind, în lipsa dovedirii săvârșirii faptei prejudiciabile de către intimata-pârâtă ANI, nu se poate decela nici producerea unui prejudiciu de natură morală în privința recurentului-reclamant.

Prin sentința recurată, instanța de fond a reținut că nu există un refuz nejustificat, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, nici în sensul necomunicării actelor și nici al nerespectării termenului de întocmite a raportului de evaluare, concluzie care concordă cu cele ale Înaltei Curți, astfel că soluția de respingere a cererilor subsecvente de acordare a daunelor morale este legală și va fi menținută.

Pentru aceste considerente, constatând că soluția pronunțată de instanța de fond este legală sub toate aspectele deduse judecății, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 105 din 8 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.