ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4604/2023

Ședința publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 8 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și A. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România ("UNPIR"), au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 5/15.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 72/11.12.2018, solicitând și repunerea în termenul de contestare a Deciziei nr. 5/15.03.2019.

1.2. Prin sentința civilă nr. 950 din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Prin sentința civilă nr. 15 din 18 ianuarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Craiova, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării regulatorului de competență.

1.4. Prin decizia nr. 820 din 11 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.5. După pronunțarea regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 mai 2021, sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 992 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și A. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 992 din 22 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și A. IPURL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației.

Printr-un prim rând de critici, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a omis să dea eficiență unor motive invocate cu privire la starea de fapt și de drept dedusă judecății. Astfel, în ceea ce privește refuzul UNPIR de a le comunica hotărârea pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină, operează autoritatea de lucru interpretat a sentinței civile nr. 6809/06.08.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 București, în cuprinsul căreia s-a reținut că această hotărâre a fost comunicată reclamantului după introducerea acțiunii.

Or, susțin recurenții, sentința Curții de Apel București nu cuprinde o sancțiune procedurală ori procesuală în sarcina intimatei-pârâte pentru comunicarea cu întârziere a hotărârii Instanței Superioare de Disciplină. Deși instanța a repus reclamanții în termenul de atacare a Deciziei nr. 5/15.03.2019, totuși nu a dat eficiență numeroaselor demersuri administrative ale acestora, efectuate în vederea comunicării hotărârii și care dovedesc atitudinea culpabilă a UNPIR.

Mai susțin recurenții-reclamanți și că sentința atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, instanța de fond reținând că motivele de nelegalitate invocate sunt comune ambelor acte administrative atacate (Decizia nr. 72/11.12.2018 și Decizia nr. 5/05.03.2019), astfel că nu le-a mai analizat punctual. Câtă vreme starea de fapt care a format obiectul analizei instanței locale, dar și a celei superioare de disciplină sunt aceleași, motivele privitoare la starea de fapt din cuprinsul contestației administrative și a acțiunii nu pot fi diferite. Astfel fiind, neanalizarea motivelor invocate echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă încălcarea autorității de lucru judecat/interpretat a Ordonanței de clasare pronunțată în dosarul penal nr. x/P/31.05.2018, considerând că principiul non bis in idem se opune atragerii răspunderii penale, cumulativ cu răspunderea disciplinară sau contravențională pentru aceeași faptă. Cumulul acestor tipuri de răspundere încalcă principiul legalității, art. 6 din Convenția EDO și art. 7 C. proc. civ. și apreciază că instanța de fond nu a analizat autoritatea de lucru interpretat, ci doar autoritatea de lucru judecat a ordonanței de clasare.

Totodată, în cadrul urmăririi penale s-a stabilit lipsa de vinovăție a administratorului judiciar, însă lipsa aspectului intențional nu a făcut obiectul analizei instanței. Deși nu există autoritate de lucru judecat în privința laturii civile analizate în dosarul penal, totuși în cauza de față nu a existat niciun prejudiciu de natură civilă ori o parte care să se fi considerat prejudiciată, astfel că instanța de fond trebuia să aibă în vedere autoritatea de lucru interpretat a ordonanței de clasare în privința elementelor referitoare la vinovăție.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți reiterează contextul factual care a condus la sancționarea disciplinară, învederând că, după numirea ca practician în insolvență, conform hotărârii adunării creditorilor, administratorul judiciar avea obligația de a desfășura activitățile prevăzute de lege și de a proteja drepturile participanților la procedură. În acest sens, a publicat un tabel preliminar al creditorilor, cu scopul de a proteja drepturile creditorilor care trimiseseră cererile de înscriere la masa credală, atât în format fizic, cât și electronic. Prin încheierea de deschidere a procedurii insolvenței, judecătorul sindic a fixat termenul limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor asupra averii debitorului la 16.03.2018, iar în condițiile în care contestațiile împotriva hotărârii adunării creditorilor au fost admise abia la 26.03.2018, nepublicarea tabelului ar fi condus la decăderea tuturor participanților la procedură din dreptul de a se mai înscrie în tabel. Deși, ulterior, Tribunalul București a anulat hotărârea adunării creditorilor de numire a practicianului în insolvență, totuși, dacă acesta nu ar fi procedat la conservarea drepturilor prin înscriere, creditorii ar fi fost supuși riscului decăderii din termen.

Susțin recurenții că împrejurarea publicării tabelului creditorilor cu 3 zile înainte de termenul stabilit de judecătorul sindic nu a produs efecte negative asupra niciunui creditor, întrucât în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018 nu s-a depus nicio cerere de înscriere la masa credală.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de fond a omis să observe că aceeași situație de fapt a făcut obiectul unei investigații complexe, derulate de organele de urmărire penală, care au concluzionat că practicianul în insolvență a acționat cu bună-credință, în această privință existând autoritate de lucru judecat și autoritate de lucru interpretat.

Pe de altă parte, consideră că prima instanță nu a avut în vedere nici împrejurarea că publicarea tabelului cu trei zile înainte de termenul limită poate fi considerată doar o eroare materială.

Coroborând toate aceste aspecte cu lipsa oricărui prejudiciu, apreciază recurenții-reclamanții că în speță este incident principiul non bis in idem, nefiind admisibilă atragerea simultană a răspunderii penale și a celei disciplinare.

Recurenții-reclamanți mai critică, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., împrejurarea neanalizării de către instanța de fond a tuturor susținerilor din contestație, mai exact a aspectelor referitoare la proporționalitatea sancțiunii aplicate.

Astfel, arată recurenții, decizia contestată omite să stabilească prejudicierea vreunui participant la procedură, neverificând dacă, în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018 s-a depus vreo cerere de înscriere la masa credală. În aceste condiții. Instanța disciplinară a aplicat o sancțiune foarte gravă, deși, de la intrarea în profesie, practicianul în insolvență nu a mai fost sancționat și nu a avut sesizări de natură disciplinară.

Se mai susține că instanța de fond nu a avut în vedere două circumstanțe obiective și anume împrejurarea că însăși intimata-pârâtă UNPIR, anterior procedurii disciplinare, a certificat calitățile profesionale și lipsa sancțiunilor aplicate practicianului în insolvență, conform adeverinței nr. x/16.10.2018, precum și împrejurarea că pârâta nu a contestat cele arătate în acțiune.

În final, recurenții-pârâți susțin și că judecătorul fondului s-a substituit avocatului intimatei-pârâte, în condițiile în care în dosar nu s-a formulat întâmpinare, susținând argumente care nu sunt conținute de un astfel de act procesual, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială.

Intimata-pârâtă UNPIR a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare (la susținerea căreia a renunțat la termenul de judecată din 18.10.2023), iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

a) Prin primul motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se critică nevalorificarea unor motive din cerere, respectiv neaplicarea unei sancțiuni de către instanța de fond intimatei-pârâte UNPIR pentru refuzul comunicării Deciziei Instanței Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, astfel cum a fost constatat în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți se declară nemulțumiți de neluarea de către instanța de fond a unei măsuri de sancționare a intimatei-pârâte, fără a indica nici în ce ar consta această măsură, nici care ar fi temeiul de drept al dispunerii sale. Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu examinarea legalității actelor emise de instanțele disciplinare ale UNPIR, iar nu a procedurii de comunicare a acestora către recurenții-reclamanți, care reprezintă o etapă ulterioară emiterii deciziilor atacate și care nu prezintă relevanță decât sub aspectul termenului de formulare a acțiunii în anulare.

Este adevărat că reclamanții au prezentat argumente cu privire la modalitatea de comunicare a Deciziei Instanței Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, din perspectiva demersurilor pe care au fost nevoiți să le realizeze pentru a determina intimata-pârâtă să le comunice acest act administrativ și a momentului la care au luat cunoștință de conținutul său, însă acestea au fost avute în vedere de instanța de fond în soluționarea cererii de repunere în termenul de atacare a deciziei, reținându-se că, întrucât comunicarea actului s-a făcut la o adresă diferită de cea indicată de reclamanți pentru corespondență, acțiunea este formulată în termen, iar cererea de repunere în termen nu are obiect.

Câtă vreme reclamanții nu au invocat aceste aspecte ca motive de nelegalitate ale deciziilor UNPIR, ci ca argumente în susținerea formulării cererii în termen, consecința procedurală este aceea a constatării de către instanță a respectării termenului de promovare a acțiunii și a pășirii la analiza pe fond a acesteia, iar nu a aplicării unei sancțiuni intimatei-pârâte UNPIR, neexistând un temei de drept pentru luarea unei astfel de măsuri.

Chiar în situația în care criticile referitoare la comunicarea Deciziei Instanței Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019 ar putea fi considerate un motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că procedura de comunicare a deciziei reprezintă o etapă ulterioară emiterii acestui act administrativ și nu prezintă relevanță cu privire la legalitatea actului, care se verifică în raport de elementele existente la data emiterii sale, iar nu în raport de proceduri îndeplinite ulterior emiterii.

Tot subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a omis să analizeze motivele de nelegalitate a Deciziei Instanței Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, considerându-le identice cu cele din contestația formulată împotriva Deciziei Instanței Locale de Disciplină nr. 72/11.12.2018.

Înalta Curte constată că, astfel cum a indicat și instanța de fond, motivele invocate în contestația împotriva deciziei instanței locale de disciplină sunt, într-adevăr, aceleași cu cele invocate în acțiunea în anulare, nefiind decelate motive de nelegalitate distincte, proprii doar Deciziei Instanței Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019. Însă această împrejurare nu conduce la ideea că instanța de fond ar fi omis să analizeze legalitatea acestei decizii, ci, atât timp cât motivele de nelegalitate erau identice, prima instanță le-a răspuns prin considerente comune.

De altfel, recurenții-reclamanți nu au indicat, punctual, ce critici de nelegalitate, care afectau doar Decizia Instanței Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, nu ar fi fost analizate și nu ar fi primit răspuns din partea primei instanțe, limitându-se la a concluziona eronat că acest act administrativ nu a fost examinat de instanța de fond.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, toate criticile recurenților-reclamanți, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

b) Prin cel de-al doilea rând de motive, recurenții-reclamanți au susținut incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva încălcării autorității de lucru judecat a Ordonanței de clasare emisă la 31.05.2018 în dosarul nr. x/2018 și a principiului non bis in idem.

Prealabil, Înalta Curte observă că, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au făcut referiri atât la autoritatea de lucru judecat, cât și la autoritatea de lucru interpretat, această din urmă sintagmă fiind utilizată, astfel cum rezultă din argumentația prezentată, atunci când recurenții invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Or, folosirea sintagmei de autoritate de lucru interpretat nu este corectă, câtă vreme privește autoritatea de care se bucură deciziile interpretative ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea unei chestiuni de drept sau a unui recurs în interesul legii, iar recurenții nu se referă la o astfel de decizie, ci la acte emise de alte autorități. Prin urmare, în motivarea prezentei decizii, Înalta Curte va analiza criticile recurenților-reclamanți din perspectiva (și cu folosirea sintagmei) autorității de lucru judecat, sub ambele sale efecte, negativ și pozitiv.

Argumentația recurenților-reclamanți se centrează pe ideea constatării de către organul de urmărire penală a lipsei elementului volițional al vinovăției sub forma intenției în săvârșirea faptei pentru care s-a atras răspunderea disciplinară, apreciind că există autoritate de lucru judecat a ordonanței de clasare, pe care, însă, instanța de fond nu a analizat-o.

Înalta Curte reține că, în dosarul penal nr. x/2018, au fost analizate faptele săvârșite de practicianul în insolvență din perspectiva infracțiunilor prevăzute de art. 348 și art. 325 C. pen., respectiv exercitarea fără drept a unei profesii sau activități și fals informatic, iar soluția dată prin ordonanța din 31.05.2018 a fost aceea de clasare a cauzei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Înalta Curte constată că soluția din ordonanța de clasare a fost dată în raport de infracțiunile cercetate, iar elementele constitutive ale unei infracțiuni pot avea conținut diferit față de fapta ilicită care atrage răspunderea disciplinară, astfel că inexistența faptei penale nu exclude aprioric săvârșirea abaterii disciplinare.

În privința exercitării fără drept a unei profesii sau activități, procurorul de caz a reținut că această infracțiune se comite cu intenție, iar până la data emiterii ordonanței nu s-a soluționat acțiunea în anularea actului prin care practicianul în insolvență a fost desemnat administrator judiciar al S.C. B. S.R.L., astfel că buna credință se prezumă până la eventuala anulare a actelor de către instanța civilă.

Pe de altă parte, prin deciziile disciplinare contestate în cauză, în sarcina practicianului în insolvență A. s-a reținut abaterea disciplinară prevăzută de art. 120 pct. 5 din Statutul profesiei și art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006 constând în nerespectarea art. 6 din Codul de etică profesională ce prevede că "membrul uniunii va acționa cu corectitudine și sinceritate în activitatea sa profesională, în relațiile cu instanțele judecătorești și cu ceilalți membrii ai uniunii" și art. 54 din același act normativ ce prevede că "regulile privind conduita etică sunt obligatorii pentru toți membrii Uniunii". Așadar, pentru a concluziona asupra existenței infracțiunilor cercetate de organele de urmărire penală, este necesară îndeplinirea condițiilor constitutive ale acestor infracțiuni, între care și vinovăția sub forma intenției. Răspunderea disciplinară, însă, are ca obiect constatarea încălcării unei obligații profesionale de către practicianul în insolvență.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a ordonanței de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Pe de-o parte, instanța de fond a analizat invocata autoritate de lucru judecat sub toate aspectele invocate în acțiune. Pe de altă parte, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, câtă vreme cercetarea penală a vizat aspecte diferite față de procedura disciplinară, iar practicianul în insolvență poate fi sancționat disciplinar și pentru încălcarea din culpă a obligațiilor profesionale ce-i revin potrivit legii, statutul profesiei și codului de etică profesională.

În aceeași linie argumentativă, nu se poate reține nici încălcarea principiului non bis in idem.

c) În ceea ce privește argumentele de nelegalitate subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți reiau, în esență, argumentele de fond din cuprinsul acțiunii, cărora instanța de fond le-a răspuns printr-o motivare corectă și completă, în acord cu normele de drept material incidente cauzei.

Este de observat că recurenții-reclamanți își construiesc argumentația, majoritar, în raport de împrejurarea publicării tabelului creditorilor cu 3 zile anterior termenului stabilit de judecătorul sindic pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor asupra averii debitorului, deși abaterea reținută de instanțele de disciplină a vizat nu doar data publicării acestui tabel, ci totalitatea activităților desfășurate de practicianul în insolvență A., în procedura referitoare la debitoarea B. S.R.L., fără a deține calitatea de administrator judiciar (incluzând analiza cererilor de creanță și întocmirea tabelului creditorilor), astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei Instanței Locale de Disciplină nr. 72/11.11.2018.

Astfel fiind, și dacă s-ar considera, după cum susțin recurenții-reclamanți, că publicarea tabelului anterior expirării termenului stabilit de instanță pentru depunerea cererilor de creanță reprezintă doar o eroare, abaterea disciplinară reținută în sarcina practicianului în insolvență nu este înlăturată, chestiunea esențială fiind aceea a desfășurării activității de administrator judiciar fără a fi desemnat de adunarea creditorilor/creditorul majoritar cu respectarea dispozițiilor legale și fără a fi confirmat de judecătorul sindic, care, prin sentința civilă nr. 399/29.01.2018, de deschidere a procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei, a dispus numirea unui alt administrator judiciar, respectiv C..

Din același motiv sunt irelevante și toate argumentele reiterate ale recurenților-reclamanți, referitoare la necesitatea întocmirii tabelului creditorilor pentru protejarea intereselor participanților la procedură, la nedepunerea vreunei cereri de creanță în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018 ori la inexistența unei persoane vătămate, aceste împrejurări neavând caracter exonerator de răspundere în privința exercitării activității de administrator judiciar deși practicianul în insolvență cunoștea că nu a fost desemnat și/sau confirmat de judecătorul sindic în această calitate.

Cât privește argumentele întemeiate pe încălcarea principiului non bis in idem și pe autoritatea de lucru judecat a Ordonanței de clasare pronunțată în dosarul penal nr. x/P/31.05.2018 în privința lipsei vinovăției constatate de organele de urmărire penală, acestea au fost expuse de recurenții-reclamanți anterior, în cuprinsul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și au fost analizate de instanța de control judiciar, fiind găsite nefondate, astfel că nu se mai impune reluarea examinării lor.

d) Nefondată este și critica neanalizării de către instanța de fond a aspectelor referitoare la proporționalitatea sancțiunii aplicate, subsumată de recurenții-reclamanți art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Nu se poate reține că prima instanță nu a avut în vedere toate aspectele invocate în acțiune, câtă vreme a arătat în mod explicit și a detaliat motivele pentru care apreciază a fi nerelevante explicațiile reclamanților referitoare la utilitatea măsurilor luate de practicianul în insolvență, la nedepunerea unor cereri de înscriere la masa credală în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018, respectiv la neprejudicierea vreunui participant la procedură.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de fond a luat în considerare argumentul inexistenței unei sancțiuni disciplinare anterioare, însă a constatat că acesta nu reprezintă singurul criteriu de individualizare a sancțiunii, apreciind că gravitatea faptei este una sporită, prin raportare la consecințele produse de realizarea de acte într-un dosar în care practicianul în insolvență nu justifica nicio calitate.

Vor fi respinse, ca nefondate și criticile prin care recurenții învederează că pârâta UNPIR nu a contestat susținerile din acțiune, respectiv nu a depus întâmpinare, iar instanța de fond, prezentând considerente care nu sunt conținute de un astfel de act procesual, le-a afectat dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ a fost învestită cu analiza de legalitate a Deciziei Instanței Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei Instanței Locale de Disciplină nr. 72/11.12.2018, având obligația de a soluționa cauza prin raportare la criticile formulate de reclamanți, la probatoriul administrat în cauză (actele atacate, documentația ce a stat la baza emiterii lor și alte dovezi, după caz) și la regulile de drept aplicabile litigiului (conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), chiar dacă pârâta UNPIR nu a formulat apărări prin întâmpinare sau alte acte procesuale.

Prezentarea în sentința recurată a raționamentului logico-juridic al instanței de judecată reprezintă o obligație legală prevăzută de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată de conduita procesuală a pârâtei și nu poate fi considerată o încălcare a drepturilor procesuale fundamentale ale reclamanților.

e) Înalta Curte mai reține că, la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, reprezentantul convențional al recurenților-reclamanți a invocat un motiv de nelegalitate nou, vizând prescripția dreptului de aplicare a sancțiunii.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului.

Pe cale de consecință, nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unui motiv de nelegalitate nou, neinvocat în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Înalta Curte mai reține, contrar susținerilor reprezentantului recurenților-reclamanți, că excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii nu este de ordine publică, astfel că nu constituie un motiv de casare ce ar putea fi invocat după împlinirea termenului de motivare a recursului, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ.. De altfel, recurenții nu au indicat niciun temei legal care să susțină această ipoteză, reprezentantul convențional recunoscând că în statutul profesiei de practician în insolvență nu există o astfel de reglementare și solicitând a fi avute în vedere acte normative (neindividualizate) aplicabile altor categorii profesionale, fără a explica raționamentul pentru care le apreciază a fi incidente în privința practicienilor în insolvență.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenții-reclamanți, nefiind decelată incidența vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A. și A. IPURL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și A. IPURL împotriva sentinței civile nr. 992 din 22 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.