ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4533/2023

Ședința publică din data de 12 octombrie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, solicitând anularea dispozițiilor art. 55 alin. (4) din Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Congresului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 1/2014, și înlocuirea sintagmei "poate fi atacată cu contestație la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului judecătoresc în cauză" cu sintagma "poate fi atacată cu contestație la curtea de apel".

Prin sentința civilă nr. 78 din 05 martie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență – după o prezentare succintă a cererii de chemare în judecată și a celor reținute de prima instanță, că în mod greșit judecătorul fondului a validat teza potrivit căreia prin statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, act normativ de reglementare secundară, se pot modifica C. proc. civ. sau Legea contenciosului administrativ.

Recurentul reclamant a criticat considerentele prin care instanța de fond a reținut că instrumentele juridice care definesc profesia de executor judecătoresc, respectiv legea de organizare și statutul profesiei, au valoare juridică egală, indiferent de faptul că adoptarea statutului s-a făcut în temeiul unei norme juridice cu valoare de lege, prin care a fost delegată competența de legiferare.

A susținut că aprecierea asupra valorii juridice egale, ce a unui statut cu a unei legi, cât și aprecierea că ar fi fost delegată competența de legiferare către Congresul UNEJ, sunt total eronate și nu au nici un fel de fundament de natură legală sau doctrinară.

Recurentul reclamant a arătat că, în ipoteza formulării unei contestații, când pârâtul poate fi Comisia Superioară de Disciplină sau Ministerul Justiției, executorul judecătoresc se poate adresa atât curții de apel din raza teritorială în care se află sediul biroului său ori la Curtea de Apel București, acolo unde se află sediul Comisiei Superioare de Disciplină sau a Ministerului Justiției, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, și numai Curții de Apel București, potrivit prevederilor art. 107 din C. proc. civ.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, anularea prevederii cuprinse în art. 55 alin. (4) din Statutul UNEJ și al profesiei de executor judecătoresc, modificat prin Hotărârea UNEJ nr. 1/2014, care are următorul conținut: "la Curtea de Apel în a cărei raza teritoriala se află sediul biroului executorului judecătoresc în cauză".

Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea dispozițiilor art. 55 alin. (4) din Hotărârea nr. 19/2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Congresului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 1/2014, și înlocuirea sintagmei "poate fi atacată cu contestație la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului judecătoresc în cauză" cu sintagma "poate fi atacată cu contestație la curtea de apel".

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, reținând că între norma de reglementare primară, reprezentată de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, și norma de reglementare secundară, respectiv Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc aprobat prin Hotărârea nr. 19/2010 și ulterior modificat prin Hotărârea nr. 1/2014, nu subzistă vreo nelegalitate dată de încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Înalta Curte nu poate reține ca fondată principala critică adusă sentinței de către recurentul reclamant, în sensul că instanța de fond în mod greșit nu a constatat încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora "Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă".

Astfel, potrivit art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, "Împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești părțile pot face contestație, în termen de 15 zile de la comunicare, la Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei superioare de disciplină este definitivă și poate fi atacată cu contestație la curtea de apel."

Totodată, conform art. 78 din Legea nr. 188/2000 "Prezenta lege se completează cu dispozițiile C. proc. civ..".

Analizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (5) teza finală din Legea nr. 188/2000, Curtea Constituțională a statuat în considerentele Deciziei nr. 503/2019 că "14. (...) prevederile legale supuse controlului stabilesc competența curții de apel de a judeca contestațiile împotriva hotărârii Comisiei superioare de disciplină, care a judecat contestația împotriva hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătorești, fără a cuprinde norme privind competența teritorială a curții de apel.

Raportat la statuările obligatorii ale instanței de contencios constituțional anterior citate, Înalta Curte constată concordanța actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora au fost emis, stabilirea prin statut a competenței curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului judecătoresc de a judeca constația formulată împotriva hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină fiind conformă cu Legea nr. 188/2000 și C. proc. civ.

Totodată, instanța de recurs observă, cu privire la problema supusă dezbaterii, corelarea Legii nr. 188/2000 și a prevederilor art. 55 alin. (4) din Hotărârea nr. 19/2010 cu dispozițiile C. proc. civ. și a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Potrivit art. 96 din C. proc. civ., curțile de apel judecă "1. în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale; ... 4. orice alte cereri date prin lege în competența lor."

Sunt aplicabile prevederile art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., distincția de pct. 4 realizându-se în considerarea prerogativelor de putere publică acordate executorilor judecătorești.

Prin urmare, competența din punct de vedere al atribuțiilor conferite curții de apel, dar și cea specializată, în raport cu natura litigiilor, este aceea reglementată de art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., iar cea teritorială este aceea reglementată de art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 în sensul că "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său."

În concluzie, prin stabilirea curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului executorului judecătoresc drept instanță competentă de a judeca contestația formulată împotriva hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină, prevederile art. 55 din Statut nu derogă de la normele juridice primare, nefiind lezat art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 78 din 05 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.