ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4423/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 09.06.2021, sub numărul x/2021, reclamanta, A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.07.2017 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 6.4.2021 penalitățile sunt în cuantum de 14800.61 RON, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 619 din 23 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate. S-a respins excepția de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 ca inadmisibilă. S-a admis excepția inadmisibilității acțiunii. S-a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta, A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibilă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta A. pentru motive de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă A., a arătat că prin soluția pronunțată cu privire la excepția de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar hotărârea este nemotivată. A susținut recurenta – reclamantă că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate, susținerile primei instanțe în sensul că nu a fi îndeplinite condițiile unei astfel de acțiuni apărând ca lipsite de bază legală. Cu privire la existența unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă arată că actul administrativ nelegal care atrage răspunderea patrimonială a pârâtului este refuzul FGA de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor, astfel cum a fost acesta exprimat prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia nr. 18140/27.08.2018. Având în vedere considerentele Deciziei 29/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, este evident că decizia nr. 16517/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal. Decizia nr. 18140/27.08.2018 emisă de pârât care a fost atacată și desființată ca nelegală prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021 conține în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, prin admiterea cererii, acordarea penalităților de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, iar în subsidiar, acordarea dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011.

Apărările formulate în cauză Intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat prin întâmpinare anularea recursului principal, excepție respinsă în ședință publică, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. A susținut pârâtul că cererea de plată a făcut obiectul deciziei nr. 16517/27.08.2018, decizie care nu a fost contestată de A..

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/19.12.2016. Sub un prim set de critici, recurenta –reclamantă a susținut că sentința atacată este nemotivată și pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției de nelegalitate a deciziei FGA nr. 1651/27.08.2018, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. Reține însă Înalta Curte că sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. În ceea ce privește soluția dată asupra excepției de nelegalitate Înalta Curtea constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv condiția ca soluționarea litigiului în fond să depindă de constatarea nelegalității actului administrativ, întrucât această legătură trebuie analizată prin perspectiva efectelor admiterii excepției de nelegalitate, astfel cum sunt acestea prevăzute în alin. (3), respectiv: "În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată". Plecând și de la condițiile exercitării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în acord cu soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că o cerere în contencios administrativ în acordarea de despăgubiri pentru fapta culpabilă a unei autorități, nu se poate întemeia pe procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Prevederea legală nu poate fi interpretată literal, scoasă din context, fără a se ține seama de scopul urmărit de legiuitor, respectiv înlăturarea din proces a actului administrativ. Or, art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum se va arăta în continuare, presupune existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, astfel că, indiferent de soluția pronunțată asupra excepției de nelegalitate conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, aceasta nu ar avea niciun efect cu privire la o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată instanța de control judiciar că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).". Astfel cum corect a reținut prima instanță, se observă că cererea de plată nr. x prin care a fost solicitată plata sumei de 5282,16 RON, este menționată în Borderoul nr. 2 reprezentând Anexa la Decizia nr. 16517/27.08.2018, la poziția 179 - f. x din dosar. Cererea de plată a sumei de 5282,16 RON a fost în realitate respinsă prin Decizia nr. 16517/27.08.2018, cu privire la care nu s-a făcut dovada contestării în instanță care, iar nu prin Decizia nr. 18140/28.01.2019 la care se raportează reclamanta prin motivele de recurs. Din conținutul Deciziei nr. 18140/28.01.2019 rezultă că prin aceasta au fost respinse doar 2 cereri plată, menționate în Borderoul nr. 3 depus la fila x, fără legătură cu dosarul de daună în care a fost pretinsă plata sumei de 5282,16 RON. Contrar susținerilor reclamantei, prin Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019 nu sunt soluționate, în sensul respingerii, cererile menționate în Borderoul nr. 2, ci sunt reluate considerentele potrivit cărora toate cererile de plată, care nu sunt incluse în Borderoul 1 (privind cererile acceptate la plată până la atingerea plafonului), inclusiv cele două cereri din Borderoul 3, nu au putut fi soluționate în fond ca urmare a depășirii acestui plafon, cu consecința însă a respingerii doar a celor 2 cereri de plată din Borderoul nr. 3. Așadar, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa pârâtei acordarea de despăgubiri în forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale ca urmare a soluționării acțiunii în anularea deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018. Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).". Din analiza dispozițiilor legale citate anterior rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal). Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale. În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 16517/27.08.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanță de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Cum această decizie nu a fost anulată de o instanță de judecată, în cauză nu s-a analizat împrejurarea deținerii de către reclamantă a unei creanțe de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc. Or, din materialul probator administrat nu a rezultat că decizia a fost anulată de o instanță sau că pârâtul FGA a recunoscut suma pretinsă prin cererea de plată. Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, iar împrejurarea că instanța de fond, a apreciat că neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege atrage sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, nu impune reformarea sentinței, câtă vreme dezlegarea dată speței prin perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/2004 este corectă, iar arguementele cuprinse în cererea de recurs nu sunt în măsură să conducă la casarea acesteai.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.