ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2890/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., a solicitat, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților - FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective; până în data de 6/9/2021 penalitățile sunt în cuantum de 4.581, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 159 din 1 februarie 2022, a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția tardivității acțiunii, ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a formulat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților recurs incident. Recursurile sunt întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A., în motivarea recursului, arată că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, așa cum a fost ea modificată, tinde la obligarea FGA la plata de penalități pentru repararea prejudiciului constând în lipsirea A. de folosința sumei de bani la care era îndreptățit, cu titlu de despăgubire, în temeiul art. 14 din Legea 213/2015. Temeiul juridic al acțiunii îl constituie art. 19 din Legea 554/2004, text legal care permite în mod expres persoanei prejudiciate printr-un act administrativ ilicit să solicite pe calea unei acțiuni distincte, obligarea autorității emitente a actului administrativ ilicit la plata de despăgubiri. Aceasta acțiune poate fi promovată într-un termen special de prescripție de un 1 de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut. În ceea ce privește prezenta speță, contrar celor reținute de prima instanță, aceste condiții au fost îndeplinite odată cu soluționarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție . Așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei nr. 22/2019 a ÎCCJ (paragraful 74), pentru obligarea autorității administrative la repararea daunelor cauzate prin actul administrativ declarat nelegal trebuie să se facă dovada îndepliniri condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, așa cum sunt ele stipulate de art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din C. civ. Astfel, autoritatea administrativă poate fi obligată la plata de despăgubiri ori de câte ori ne aflăm în prezența unui act administrativ nelegal care are relevanța unei fapte ilicite, iar prin actul nelegal a fost cauzat un prejudiciu, prejudiciu aflându-se în raport de cauzalitate cu actul nelegal. Or, în speță, aceste condiții sunt îndeplinite. în ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă în refuzul FGA de a achita despăgubirile solicitate de A. prin cererea de plată. Caracterul nelegal at acestui refuz a fost stabilit definitiv prin Decizia 4644/13.10.2021 a ÎCCJ. În ceea ce privește prejudiciul, acesta este evident, respectiv lipsirea A. de sumele de bani la care ar fi îndreptățit urmare a soluționării cererii de plată, cu respectarea normelor legale și în termenul legat. Or, modalitatea specifică de reparare a prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a unor sume de bani o constituie obligarea celui vinovat la daune interese moratorii. Penalitățile solicitate sunt consacrate tocmai prin dispozițiile legale care completează condițiile generale de asigurare RCA. Prin urmare, față de claritatea acestui text legal, nu există niciun temei legal care să justifice exonerarea FGA de la plata penalităților. Nu sunt întemeiate nici susținerile FGA în sensul că Fondul poate plăti strict despăgubirile decurgând din contractele de asigurare, iar nu și penalități sau daune interese moratorii, deoarece aceasta ar echivala cu crearea unui caz excepțional de protecție absolută de răspundere. Regula generală este că oricine cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sa ilicită este dator să îl repare. Totodată, cu titlu subsidiar, în ipoteza în care instanța nu reține aplicabilitatea dispozițiilor mai sus arătate și în cazul FGA, în raport de faptul că dispozițiile art. 1535 C. civ. 2009 prezumă existența prejudiciului în situația lipsei de folosință a unor sume de bani, recurenta solicită ca FGA să fie obligat la plata dobânzii legale. Cu privire la susținerile FGA în sensul că prevederile O.G. nr. 13/2011 privind calculul dobânzii legale nu se aplică acesteia, recurenta arată că potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare este expres prevăzută și în raporturile dintre profesioniști și autoritățile contractante. Așadar, în contextul în care autoritățile contractante sunt de cele mai multe ori instituții publice, nu există niciun temei legal în a se susține că în speță nivelul dobânzii legale penalizatoare așa cum a fost el calculat de A. nu este aplicabil FGA. 3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în recursul incident, arată că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Se susține că în apărare, prin întâmpinarea depusă la acțiunea formulată de A. în fața Curții de Apel București s-a solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție, sens în care a invocat inadmisibilitatea acțiunii raportat la prevederile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, prescripția în raport de prevederile art. 19 din Legea 554/2004 și în completare cu dispozițiile art. 2517 și următoarele C. civ. si, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, astfel că FGA consideră că sentința recurată este nelegala, Curtea de Apel București încălcând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul incident este lipsit de interes, iar recursul principal este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac. Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Înalta Curte constată că prin sentința recurată, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost obligat la nimic, astfel că nu are interes în promovarea căii de atac. În ceea ce privește recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea demarată de A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea în mod nelegal a cereri de plată a despăgubirilor. Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut că, în realitate, soluționarea cererii de plată cu privire la care a fost formulată prezenta acțiune a intervenit prin Decizia FGA 16.517/27.08.2018, iar nu prin Decizia FGA 18.140/28.01.2019 - așa cum a susținut A.. Or, Decizia 16.517/27.08.2018 nu a fost atacată de A. în temeiul Legii 213/2015, prin urmare în speță nu este îndeplinită condiția existenței unui act administrativ nelegal - condiție pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității administrative. Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. În fine, tot în legătură cu acest aspect, Curtea arată că în lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ. Natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal). Din economia dispozițiilor Legii nr. 554/2004 rezultă că prejudiciul suferit de reclamant poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi: printr-un act administrativ ilegal care este anulat de instanța de judecată și prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau, după caz, prin refuzul administrativ explicit (respingerea cererii de către autoritate). Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și urm. din noul C. civ.. Astfel, pentru nașterea obligației de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condițiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condițiilor obiective: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ce privește vinovăția, ea nu este o condiție necesară pentru admiterea acțiunii în repararea prejudiciului introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorității publice răspunzătoare. Astfel însă cum s-a arătat, unicul motiv care a condus la respingerea de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450000 RON. Conform art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență." În ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte apreciază că aceasta are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, neputând fi acordate însă despăgubiri urmare a prejudiciului pretins cauzat prin operațiuni care nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Având în vedere soluția pronunțată, Înalta Curte va respinge cererea, privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident ca fiind lipsit de interes, iar recursul principal ca nefondat.