ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3080/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 230/17.02.2021 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost soluționată petiția nr. 4623/30.07.2000, solicitând anularea acesteia și înlăturarea sancțiunii amenzii.

Prin sentința nr. 877 din 10.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 877 din 10.05.2022 a Curții de Apel București a promovat recurs reclamantul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului), invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut, după o succintă expunere a situației de fapt, că actul administrativ jurisdicțional atacat, Hotărârea nr. 230/17.02.2021 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a fost emis cu nerespectarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, instanța de fond făcând o greșită aplicare a normelor de drept material.

Astfel, în opinia recurentului, dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind combaterea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, nu sunt incidente cauzei supuse judecății, în sensul că aspectele sesizate în mod abuziv nu pot constitui fapte de discriminare. În plus, consideră că instanța de fond a ignorat faptul că pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a soluționat petiția, deși în speță opera excepția tardivității sesizării CNCD, hotărârea contestată fiind sub acest aspect anulabilă.

De asemenea, întrucât faptele sesizate de petenta A. se referă la perioada 05.07.2004-08.03.2006, față de data înregistrării petiției din 30.07.2020, aceasta este tardivă, faptele fiind mai vechi de 1 an. Prin urmare, hotărârea atacată încalcă prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, aspect de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția primei instanțe este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

În concluzie, sub aspectul depășirii evidente a termenului de sesizare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care a procedat la verificarea pe fond a petiției și a dispus sancțiunea administrativă, Hotărârea nr. 230/17.02.2021 este nelegală și ar fi trebuit anulată de instanța de fond, fapt ce impune admiterea motivului de casare invocat.

Sub un alt aspect, a susținut că nu a adus nicio vătămare vreunui drept al petentei în raport cu drepturi similare ale unor persoane aflate în raporturi de muncă și în situații similare, contrar celor reținute de pârât prin hotărârea emisă și de instanța de fond prin sentința atacată, redând în acest sens considerente esențiale reținute în jurisprudența europeană în ceea ce privește discriminarea.

În referire la aspectele invocate de petentă privind vechimea sa în muncă, cu luarea în considerare a perioadei pentru creșterea copilului, respectiv 05.07.2004-08.03.2006, a arătat că intimatul-pârât le-a interpretat fără să țină cont de legislația specifică aplicabilă, raportându-se la prevederi generale ce nu sunt incidente în speță, pronunțând astfel o hotărâre cu nesocotirea normelor legale în vigoare la acel moment, pe care le-a citat în cuprinsul paginilor 3-4 ale cererii de recurs în susținerea opiniei conform căreia perioada 05.07.2004-08.03.2006, în care petenta s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului până la doi ani, nu constituie vechime în muncă.

Or, în soluționarea plângerii cu care a fost sesizată, pârâtul s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, care are caracter general și se referă la formele de discriminare bazate strict pe criteriul de sex, nu și atunci când se referă la faptul că maternitatea nu poate constitui un motiv de discriminare, făcând trimitere la art. 10 din Legea nr. 202/2002 referitor la "orice tratament mai puțin favorabil aplicat unei femei sau unui bărbat, privind concediul pentru creșterea copiilor sau concediul paternal." Așadar, petentei i-au fost aplicate strict prevederile legale în vigoare, nefiind vorba despre aplicarea vreunui tratament mai puțin favorabil, în înțelesul legii sus-menționate, care să determine discriminarea sa, nefiind astfel incident art. 10 din Legea nr. 202/2002 invocat în hotărârea atacată, prin care au fost încălcate inclusiv dispozițiile art. 6 din C. civ. referitoare la neretroactivitatea legii civile.

În final, a susținut motivul de recurs ce vizează introducerea în cauză a petentei A., în calitate de pârâtă, considerând că nu se impunea introducerea sa în cauză întrucât toate susținerile acesteia erau cunoscute atât de intimatul-pârât, care nu a apreciat, la rândul său, că este necesară introducerea în cauză, cât și de prima instanță. Ca atare, în virtutea rolului activ al instanței, se impunea judecarea pe fond a acțiunii pe baza probatoriului suficient administrat, introducerea în cauză și a petentei A. neputând decât să conducă la tergiversarea soluționării litigiului, toate susținerile și probele apreciate utile de petentă fiind înregistrate la intimatul-pârât și depuse la dosarul cauzei.

Instanța de fond a apreciat în mod nelegal că litigiul de față nu putea fi soluționat fără participarea terțului, respectiv a petentei A., evitând astfel să se pronunțe asupra excepției tardivității sesizării, apreciind că prevalează excepția inadmisibilității.

A mai susținut că prima instanță nu a aplicat principiul neretroactivității legii civile, încălcând astfel art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, precum și art. 6 C. civ., omițând să constate că sesizarea CNCD s-a făcut după o perioadă de 14 ani și 4 luni, calculată începând cu anul 2006.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea și a acestui ultim motiv de recurs, cu consecința casării sentinței atacate și rejudecării cauzei pe fond în sensul anulării hotărârii CNCD contestate și înlăturării sancțiunii cu amendă aplicate.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în faza procesuală a recursului.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

În fapt, petenta A. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării arătând că, în urma reorganizării Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, a fost numită din nou pe funcția deținută, de auditor intern, nefiind specificat temeiul legal în baza căruia i-au fost stabilite salariul de bază, sporul pentru condiții vătămătoare de muncă și indemnizația pentru hrană, efectul final fiind o remunerare inferioară față de alte persoane din aceeași structură. Totodată, a arătat că a avut două concedii de creștere a copilului și că doar unul i-a fost luat în considerare la calculul gradației,respectiv perioada 25.04.2009-26.02.2011, nu și perioada 05.07.2004-08.03.2006.

Petiția a fost înregistrată sub nr. x/30.07.2000, formând dosarul nr. x/2020, iar prin Hotărârea nr. 230/17.02.2021 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reținându-se că sunt incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, s-a concluzionat că există discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, exclusiv sub aspectul nerespectării recunoașterii vechimii în muncă pe perioada maternității, în privința celorlalte aspecte legate de amenințări sau șicane neexistând probe.

În consecință, prin hotărârea sus-menționată s-a dispus sancționarea Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului cu amendă în cuantum de 1.000 RON.

Sesizată fiind cu soluționarea contestației formulate de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului împotriva Hotărârii nr. 230/17.02.2021, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel București a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a petentei A. și, față de împrejurarea că niciuna dintre părți nu a solicitat introducerea acesteia în proces, deși au fost citate cu mențiunea de a exprima un punct de vedere sub acest aspect, a reținut incidența dispozițiilor art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă.

Soluția instanței de fond a fost contestată de reclamantul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului), care a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat cazului de nelegalitate invocat a solicitat intanței de recurs să verifice sentința de fond sub trei aspecte: nerespectarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 în ceea ce privește excepția tardivității formulării sesizării CNCD; încălcarea dispozițiilor art. 6 din C. civ. în ceea ce privește principiul neretroactivității legii civile prin raportare la perioada 05.07.2004-08.03.2006 în care petenta s-a aflat în concediu pentru creșterea copilului până la doi ani, neluată în considerare ca vechime în muncă, și la cadrul normativ în vigoare în perioada de referință; precum și necesitatea introducerii în cauză a petentei A., în calitate de pârâtă, considerând nelegală pronunțarea soluției de inadmisibilitate a acțiunii.

Ca o primă observație, Înalta Curte reține că primele două critici evidențiate de parte în cererea de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu vizează soluția pronunțată de instanța de fond.

Prin urmare, întrucât aceste aspecte nu au legătură cu soluția pronunțată prin sentința atacată, este imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra legalității sentinței de fond din perspectivele reliefate.

În dezvoltarea ultimei critici ce vizează necesitatea introducerii în cauză a petentei A. recurentul-reclamant a reproșat judecătorului fondului încălcarea principiului rolului activ al instanței, apreciind că se impunea judecarea pe fond a cauzei în baza probatoriului suficient administrat și că introducerea în cauză a acestei petente nu putea decât să conducă la tergiversarea soluționării litigiului. Totodată, raportat la același aspect a considerat că instanța de fond, printr-un abuz de drept, a apreciat că speța nu putea fi soluționată fără participarea terțului menționat, evitând astfel în mod nelegal să se pronunțe asupra excepției tardivității formulării sesizării.

Față de modul în care au fost dezvoltate susținerile subsumate acestei din urmă critici, invocând recurentul nerespectarea regulilor de procedură în aplicarea art. 16

1

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, precum și încălcarea principiului de drept referitor la rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impun a fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Cu titlu prealabil, întrucât din dezvoltarea criticii evidențiate reiese că partea recurentă este nemulțumită și de modul în care prima instanță a administrat și a interpretat probatoriul depus la dosar sub aspectul necesității introducerii în cauză a petentei A., este necesar a se preciza, pe de o parte, că probatoriul respectiv a fost administrat în procedura administrativă, iar, pe de altă parte, că modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, susținerile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt și interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la nelegalitatea sentinței de fond din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu este întrunit motivul de casare reglementat de prevederile legale menționate.

Potrivit acestui motiv de recurs casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în doctrină și în jurisprudența recentă statuându-se că sub imperiul acestui motiv de casare se pot include mai multe neregularități de ordin procedural săvârșite de instanță, altele decât cele menționate la pct. 1-4 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, judecata pricinii în lipsa părții care nu a fost legal citată, nesemnarea cererii reconvenționale, aplicarea greșită a unor texte de lege, precum și încălcarea unor principii ale procesului civil, altele decât cele care sunt sancționate prin celelalte motive de recurs, cum ar fi: dreptul la apărare, nesocotirea principiului publicității ședinței de judecată, principiului oralității sau principiului contradictorialității, inclusiv a principiului disponibilității părților cu privire la derularea procedurii.

Așa cum rezultă din considerentele sus-menționate, încălcarea principiilor procesului civil este asimilată unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității, pricinuindu-se vătămarea drepturilor părților prin încălcarea acestora. În concluzie, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

În speță, la termenul din data de 15.03.2022 instanța de fond a dispus citarea părților cu mențiunea de a exprima un punct de vedere cu privire la necesitatea introducerii în cauză a petentei A., parte în dosarul nr. x/2020 al CNCD, în care a fost emisă Hotărârea nr. 230/17.02.2021 și, de asemenea, să comunice domiciliul acesteia. Citațiile emise au fost comunicate părților după cum urmează: reclamantului Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, la data de 28.03.2022 (conform dovezii de înmânare aflate la dosar fond), iar pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la 29.03.2022 (conform dovezii de înmânare aflate la dosar fond). Totodată, a prorogat discutarea competenței instanței și a excepției tardivității cererii de chemare în judecată.

La termenul din data de 10.05.2022, constatând lipsa părților și faptul că nu s-au depus precizările solicitate, prima instanță a pus în discuție inadmisibilitatea acțiunii ca urmare a aplicării art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 și a reținut cauza spre soluționare pe excepția invocată, menționând că, în ipoteza în care va trece peste această excepție, va analiza și va soluționa cauza pe excepția de tardivitate invocată, iar în subsidiar pe fond.

Înalta Curte reține că în procesul civil operează, în primul rând, principiul disponibilității părților cu privire la derularea procedurii, art. 9 din C. proc. civ. prevăzând la alin. (1) că "Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public", iar la alin. (2) că "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Pe de altă parte, reține că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialității și, implicit, al dreptului la apărare, art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Potrivit art. 78 din același C. proc. civ.:"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond."

Similar, art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 prevede următoarele: "Când raportul juridic dedus judecății o impune, instanța de contencios administrativ va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului și instanța apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunța pe fond."

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate supra, forma în vigoare în perioada de referință, ce reprezintă norma generală procesual-civilă și respectiv norma specială, care a preluat ca atare prevederea corespunzătoare din norma generală, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanțelor de judecată o soluție legislativă clară în interpretarea principiului disponibilității și în stabilirea cadrului procesual.

Astfel, în măsura în care natura juridică a litigiului o impune, este necesară participarea terților (ale căror drepturi și obligații ar putea fi lezate de efectele pe care o eventuală declarare a nelegalității actului atacat le-ar produce) pentru respectarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât și a principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 din același cod, iar stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet este sancționată cu inadmisibilitatea acțiunii.

Pe de altă parte, este de reținut că o atare sancțiune nu este aplicabilă în mod automat, prin simpla constatare a viciului actului de sesizare, ci le este conferită părților posibilitatea de a solicita complinirea unei astfel de carențe prin extinderea cadrului procesual.

Ca atare, este evident că în materie contencioasă legea conferă instanței un drept de apreciere numai în ceea ce privește posibilitatea judecării procesului fără participarea terțului, care nu poate fi cenzurat, aceasta punând în discuția părților,din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecății impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar să fie întrunite condițiile privind invocarea de către instanță, din oficiu, precum și punerea în discuția părților a introducerii altor persoane în proces atunci când apreciază necesar și raportul juridic dedus judecății o impune. Pentru situația în care niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, legiuitorul a oferit soluția respingerii cererii fără a se pronunța pe fondul cauzei.

În concluzie, Înalta Curte reține că, deși specificul raporturilor de drept administrativ impune, în anumite cazuri, prezența în proces a unor terți, dispozițiile art. 78 din C. proc. civ. și cele cuprinse la art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 obligă instanța de judecată doar la punerea în discuția părților a necesității introducerii în cauză a altor persoane, însă nu îi conferă dreptul de a dispune cu privire la cadrul procesual pasiv în contra dreptului de dispoziție al părților, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Aceasta, deoarece, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat o soluție de compromis între principiul disponibilității și imposibilitatea obiectivă a instanței de a soluționa cauza fără participarea terțului. Or, în temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Cum instanța a fost chemată să se pronunțe asupra legalității soluției adoptate prin Hotărârea CNCD nr. 230/17.02.2021, prin care s-a concluzionat că a existat o discriminare a titularei sesizării în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sub aspectul nerespectării recunoașterii vechimii în muncă pe perioada maternității, cu alte cuvinte, a fost chemată să stabilească în ce măsură faptele reclamate de petenta A. au caracter discriminatoriu, este evident că această analiză nu putea fi făcută în lipsa persoanei ce a sesizat faptele de discriminare, fiind parte a raportului de drept administrativ supus examinării realizate de pârât, astfel cum în mod legal a reținut și instanța de fond.

În același sens se reține și faptul că, în faza administrativ-jurisdicțională desfășurată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000, actul dedus judecății în prezenta cauză a fost adoptat în scopul soluționării memoriului petentei A., constatându-se discriminarea pe care a sesizat-o din perspectiva reliefată, fiind evidentă calitatea sa activă în cadrul acestei proceduri și, implicit, necesară prezența sa în proces pentru a beneficia de posibilitatea efectivă de a-și prezenta apărările în raport de pretențiile recurentului-reclamant. Aceasta, mai ales în contextul în care o eventuală declarare a nelegalității hotărârii contestate ar fi de natură să producă efecte cu privire la drepturile și obligațiile sale.

Respectând spiritul și litera normelor procedurale reglementate de art. 78 din C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, prima instanță a pus în discuția contradictorie a părților necesitatea introducerii în cauză a petentei A., beneficiara actului administrativ atacat, soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă fiind determinată de lipsa unei poziții exprese a ambelor părți față de chestiunea pusă în discuție.

În aceste condiții, apreciind că este întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a aplicării art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, a reținut cauza spre soluționare pe excepția invocată din oficiu și în mod corect nu a mai procedat la analizarea excepției tardivității cererii de chemare în judecată, aceasta nevizând cadrul procesual ce se impunea a fi stabilit cu prioritate.

În considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte respinge ca nefondate toate criticile recurentului-reclamant formulate în susținerea celui de-al treilea motiv de recurs referitor la citarea în cauză a petentei A., critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu o corectă îndeplinire de către instanța de fond a obligațiilor de a examina și soluționa cauza conform obiectului acesteia, astfel cum este determinat de manifestarea de voință a părților și cu o corectă aplicare a normelor procedurale citate, neputând fi reținută o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

Întrucât aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că este inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurent și subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt acestea vizând fondul cauzei.

Pentru considerentele arătate la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului) împotriva sentinței nr. 877 din 10 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.