ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2121/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 21.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată Guvernul României, solicitând instanței să dispună anularea art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2009 privind metodologia pentru stabilirea și plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor, susținând încălcarea următoarelor acte: Regulamentul (CE) nr. 349/2005 de stabilire a normelor privind finanțarea comunitară a intervențiilor de urgență și a combaterii anumitor boli ale animalelor menționate în Decizia 90/424/CEE a Consiliului; Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă; precum și Ordonanța de Guvern nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor.

În motivare a arătat că prin art. 4 alin. (4) din H.G. nr. 1214/2009 sunt excluse de la despăgubire persoanele care au fost sancționate contravențional potrivit art. 9, din această perspectivă textul introducând o condiționalitate la acordarea despăgubirilor, și anume lipsa unei sancțiuni contravenționale. Acest alineat introduce o limitare a aplicabilității principiului despăgubirii instituit de alin. (1)-(3) ale aceluiași text de lege, limitare a cărei nelegalitate o invocă și o susține cu argumentele prezentate pe larg în cerere.

În esență, a menționat că pentru că a fi legală, excluderea nu trebuie să contravină unor prevederi comunitare de rang superior, care au întâietate în aplicare și care nu pot fi contrazise printr-o hotărâre de Guvern.

Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, susținând că metodologia cu privire la stabilirea și plata despăgubirilor se efectuează conform art. 4 din H.G. nr. 1214/2009.

Prin încheierea din 16.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie și a fost respinsă excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 81 din 14 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și cu intervenienta accesorie Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, având ca obiect anulare act administrativ - anularea art. 4 alin. (4) și a art. 8 din H.G. nr. 1214/2009. Totodată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor în favoarea pârâtului Guvernul României.

Împotriva sentinței nr. 81 din 14 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a susținut, sub un prim aspect, că sentința de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005 și ale art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Astfel, în ceea ce privește precizările preliminare din motivarea primei instanțe din paginile 4-6 ale sentinței, a arătat că actele normative comunitare prezentate nu reprezintă temeiuri juridice pentru care acțiunea reclamantei ar fi nefondată, ci doar un context normativ general cu privire la care opinează că nu influențează aspectele de drept invocate prin acțiunea introductivă.

Și în ceea ce privește susținerea conform căreia TFUE nu era în vigoare la data adoptării Regulamentului nr. 349/2005, pentru a se considera că forța obligatorie a acestui regulament poate fi apreciată prin raportare la art. 288 alin. (2) din TFUE, consideră că în mod greșit a reținut-o prima instanță, în condițiile în care nu se pune problema unei neretroactivități a acestor prevederi, ci a unei calificări a forței juridice a regulamentelor, în sensul că acestea au aplicabilitate generală, sunt obligatorii și se aplică direct în fiecare stat membru, în virtutea art. 288. Așadar, Regulamentul nr. 349/2005 intră sub incidența art. 288 alin. (2) TFUE, de la momentul intrării în vigoare a acestuia, întrucât, în ipoteza expusă de prima instanță, ar însemna să se creeze o diferențiere aritificială de forță juridică între regulamentele anterioare TFUE, care nu ar fi obligatorii și direct aplicabile, și cele ulterioare, ceea ce nu se poate accepta din punct de vedere juridic.

Aceasta, întrucât art. 288 alin. (2) nu distinge după cum regulamentele sunt anterioare sau ulterioare TFUE, astfel că a da Regulamentului nr. 349/2005 forța juridică recunoscută de art. 288 alin. (2) TFUE nu înseamnă că retroactivează dispozițiile acestui text, ci se aplică, de la data intrării în vigoare a TFUE, tuturor regulamentelor aflate în vigoare, inclusiv Regulamentului nr. 349/2005.

De altfel, nici instanța, negând aplicabilitatea art. 288 alin. (2) la Regulamentul nr. 349/2005, nu afirmă că acesta nu ar avea forță obligatorie și nu ar fi direct aplicabil, ci se limitează să afirme că "prevederea legală citată nu instituia, în mod expres, caracterul obligatoriu al regulamentelor adoptate de Comisia Comunităților Europene."

Concluzionând, a citat art. 249 alin. (2) din versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C325/33/24.12.2002, în vigoare la data adoptării Regulamentului 349/2005, potrivit căruia: "Regulamentul are aplicabilitate generală. El va fi obligatoriu în integralitatea sa și direct aplicabil în toate Statele Membre" și a arătat că hotărârea primei instanțe este dată atât cu aplicarea greșită a art. 288 TFUE, cât și a art. 249 alin. (2) din TUE, fiind nelegală din această perspectivă.

În susținerea aplicării greșite a prevederilor art. 7 alin. (3) lit. a) și b) din Regulamentul nr. 349/2005, a arătat că sunt nerelevate referirile primei instanțe la "neregulă", prin trimitere la art. 7 alin. (3) lit. a) și b) din Regulamentul nr. 1848/2006 și Regulamentul nr. 2988/1995, întrucât "neregula" la care se referă instanța are în vedere încălcarea normelor comunitare, ceea ce nu este cazul în situația H.G. nr. 1214/2009.

De asemenea, prin considerentul reținut în pagina 6 a sentinței atacate în analiza motivului de nulitate a art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2009 prin raportare la art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005, conform căruia restricțiile instituite de aceste articole din H.G. nr. 1214/2009 pentru acordarea de despăgubiri sunt măsuri menite să asigure aplicarea la nivel național a art. 3 și art. 7 alin. (3) lit. a) și b) din Regulamentul nr. 349/2005, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a acestor din urmă prevederi legale.

În opinia sa, aceste texte nu justifică existența în conținutul normativ al H.G. nr. 1214/2009 a art. 4 alin. (4) și art. 8, fiind aplicate în mod greșit întrucât nu sunt măsuri legislative menite să confirme corectitudinea și regularitatea operațiunilor finanțate în sensul radicării bolii și nici măsuri menite să prevină și să urmărească neregulile, având în vedere definiția neregulii extrasă din prevederile comunitare citate chiar de către instanță.

Dimpotrivă, corectitudinea și regularitatea operațiunilor finanțate în sensul eradicării bolii au în vedere cu totul alte aspecte decât cele reglementate de art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1204/2009, aceste operațiuni finanțate fiind cele prevăzute la art. 3 din Regulamentul nr. 349/2005. Susține recurtenta că aceste operațiuni finanțate trebuie să aibă caracter de corectitudine și regularitate, ceea ce reprezintă o chestiune total diferită de sfera de reglementare a art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2009, criticate pentru nelegalitate.

În concluzie, a apreciat că introducerea în textul legal al H.G. nr. 1214/2009 a art. 4 alin. (4) și art. 8 au fost făcute în mod arbitrar, prin exces de putere și fără niciun criteriu legal de ordin superior, cu încălcarea inclusiv a prevederilor art. 7 alin. (3) lit. a) și b) din Regulamentul nr. 349/2005, text aplicat, de asemenea, în mod greșit de prima instanță.

Contrar susținerilor instanței de fond, recurenta a considerat că este incident principiul priorității dreptului comunitar consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția României, întrucât art. 4 alin. (4) și art. 8 în integralitatea lor contravin art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005, articol cu privire la care prima instanță nu a reținut niciun argument, limitându-se să invoce doar art. 7 alin. (3) lit. a) și b), care nu funcționează ca o limitare de la aplicabilitatea principiului instituit de art. 7 alin. (3) lit. d).

Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost susținută sub aspectul invocării nelegalității art. 8 lit. f) din H.G. nr. 1214/2009 pentru încălcarea prevederilor art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005 și nu pentru încălcarea principiului securității juridice, cum în mod greșit a reținut prima instanță. Astfel, aceasta trebuia să argumenteze de ce art. 8 lit. f) din H.G. nr. 1214/2009 este legal în raport de prevederile art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005 și nu în raport de principiul securității juridice.

De aceea, a apreciat că sentința de fond este casabilă și din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cuprinzând motive străine de natura cauzei. Însă, dacă se va aprecia că prin invocarea lipsei de predictibilitate a art. 8 lit. f) a fost invocată, în realitate, și o încălcare a principiului securității juridice, a solicitat să se constate nelegalitatea opiniei instanței, în sensul că nu este încălcat acest principiu de art. 8 lit. f).

Aceasta deoarece din jurisprudența citată de prima instanță în explicitarea conținutului principiului securității juridice nu rezultă cu certitudine că art. 8 lit. f) respectă acest principiu, în contextul în care reclamanta nu a înțeles să critice inexistența unei detalieri a ipotezelor în care să se aplice art. 8 lit. f), ci caracterul lipsit de predictibilitate și caracterul abuziv al acestei excluderi, care poate include orice situație, fără nicio legătură cu domeniul de reglementare al H.G. nr. 1214/2009, astfel că art. 8 lit. f) este și rezultatul unui exces de putere din partea autorității.

Raportat la conținutul principiului securității juridice, astfel cum a fost nuanțat în jurisprudența CJUE, consideră că nu se poate afirma că textul art. 8 lit. f) este predictibil pentru destinatarii săi, care, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de H.G. nr. 1214/2009, trebuie să-și ajusteze comportamentul juridic într-o manieră aproape imposibilă, în sensul de a nu încălca nicio prevedere legală în vigoare, din orice domeniu socio-economic și juridic, lipsa de predictibilitate a art. 8 lit. f) rezultând inclusiv din împrejurarea potrivit căreia nu există o marjă de timp în care este necesar să nu fie încălcată legislația în vigoare, autoritatea putând să rețină orice încălcări ale legislației, oricât de vechi ar fi. În concluzie, reglementarea criticată este nelegală întrucât introduce un criteriu imprevizibil, o imprescriptibilitate totală a oricăror astfel de încălcări ale legislației în vigoare, indiferent de perioada de timp care s-a scurs de la aceste încălcări.

A criticat recurenta și considerentele în baza cărora i-au fost respinse argumentele de nelegalitate a H.G. nr. 1214/2009 întemeiate pe încălcarea prevederilor Legii nr. 24/2000, considerându-le nelegale pentru motivele dezvoltate în paginile 8-16 ale cererii de recurs. În esență, a susținut că invocarea de către prima instanță a H.G. nr. 561/2009 drept temei al articolelor din H.G. nr. 1214/2009, este nelegală, întrucât împejurarea că art. 4 alin. (4) și art. 8 respectă un act normativ de forță egală, respectiv H.G. nr. 561/2009, nu înseamnă că sunt legale și prin raportare la actul normativ de nivel superior, anume Legea nr. 24/2000.

De asemenea, a susținut că sunt confuze considerentele reținute de prima instanță în paragraful de la pagina 8 a sentinței, în care a făcut trimitere la art. 81 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care nu are nicio legătură cu hotărârile de Guvern, iar față de considerentul în care instanța a făcut trimitere la art. 1 alin. (5) din Constituția României a arătat că art. 4 alin. (4) și art. 18 din Legea nr. 554/2004 dau dreptul instanțelor de contencios administrativ să se pronunțe asupra legalității actelor administrative, chiar dacă au caracter normativ, cum este situația H.G. nr. 1214/2009 contestată în prezenta cauză.

De altfel, legalitatea oricărui act administrativ normativ se analizează nu doar din perspectiva actului normativ superior în baza căruia a fost emis, în speță O.G. nr. 42/2004, cum susține prima instanță, ci și în baza Legii nr. 24/2000, care reglementează procedura și condițiile de adoptare a actelor administrative normative, acesta fiind un act normativ cu caracter special, iar nu general. Dacă s-ar accepta opinia primei instanțe, ar însemna că Legea nr. 24/2000 este transformată într-un act nornativ fără forță juridică, care prezintă cel mult un caracter de recomandare pentru Guvernul României atunci când emite hotărâri.

Această lege specială privind legiferarea trebuie respectată de toate hotărârile de Guvern, inclusiv de H.G. nr. 1214/2009, care cuprinde norme privind elaborarea acestora. Or, prima instanță a invocat H.G. nr. 561/2009 în apărarea legalității H.G. nr. 1214/2009, însă a negat incidența Legii nr. 24/2000, ceea ce nu poate fi admis.

Similar speței ce a făcut obiectul cauzei soluționate prin decizia nr. 2215/17.04.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de prima instanță, în care a fost reținută incidența Legii nr. 24/2000, a susținut recurenta că și în prezenta cauză orice hotărâre de Guvern trebuie să respecte Legea nr. 24/2000 ca act normativ superior și special în materia elaborării actelor normative, astfel încât raționamentul instanței pe acest aspect este greșit.

Prin urmare, reținând că în procesul de reglementare a art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2009 nu au fost încălcate regulile prevăzute de art. 3, art. 6 și art. 6

1

din Legea nr. 24/2000, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu încălcarea acestor norme.

Și în referire la cerința studiului de impact a considerat recurenta că în mod greșit a reținut instanța că la momentul adoptării H.G. nr. 1214/2009 acest studiu era necesar doar în cadrul proiectelor de legi, astfel cum rezultă din art. 31

1

și urm. din Legea nr. 24/2000, introduse prin Legea nr. 49/2007. În art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, versiunea ulterioară modificării prin Legea nr. 49/2007, textul se referă la toate proiectele de acte normative, nu doar despre proiectele de legi, această concluzie reieșind din interpretarea sistematică a celor două alineate ale art. 31

1

din Legea nr. 24/2000.

Cât privește invocarea Deciziei nr. 69/2021 a Curții Constituționale, arată că această decizie analizează prevederile Legii nr. 24/2000 în vigoare la data pronunțării deciziei respective și nu prevederile Legii nr. 24/2000 în vigoare la data modificării prin Legea nr. 49/2007, adică versiunea în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1214/2009, arătând că există o diferență de conținut juridic esențială între cele două versiuni, iar instanța în mod nelegal s-a raportat la versiunea actuală a Legii nr. 24/2000 și nu la cea în vigoare la nivelul anului 2007, când textul art. 30 era diferit de cel analizat de instanța de contencios constituțional.

În contextul redării acestui text de lege în ambele variante precizate, a arătat că versiunea Legii nr. 24/2000, în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1214/2009, nu limita necesitatea studiului de impact doar la proiectele de legi de importanță și complexitate deosebită și al proiectelor de legi de aprobare a ordonanțelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare și supuse aprobării Parlamentului și a concluzionat în sensul că, prin trimiterea la Decizia Curții Constituționale nr. 69/2021, prima instanță a încălcat principiul tempus regit actum săvârșind și o încălcare a art. 6 alin. (3) și art. 31

1

din Legea nr. 24/2000, forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1214/2009.

A mai criticat recurenta argumentul instanței de fond prin care i-a înlăturat susținerea potrivit căreia erau obligatorii documentele de politici publice pentru emiterea actului contestat, considerându-l nelegal, deoarece nu se poate reține obligativitatea acestora doar atunci când se realizează transpunerea legislației comunitare în conformitate cu art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000. Altfel spus, acest considerent încalcă art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, în contextul în care instanța a dat relevanță art. 6 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 561/2009 în detrimentul art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

Ca urmare, a solicitat ca în efectuarea controlului de legalitate al art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2009 din perspectiva încălcării art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, să se analizeze în ce măsură H.G. nr. 561/2009 putea deroga de la art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 în condițiile în care a făcut-o, constatând că însăși H.G. nr. 561/2009 nu putea efectua o asemenea derogare în art. 6 alin. (2) lit. c), să facă abstracție de acest text și să aplice art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

În lipsa documentelor de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern, textele legale atacate din H.G. nr. 1214/2009 sunt nelegale, iar hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 și a art. 1 alin. (5) din Constituția României, respectiv a art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

În final, a criticat considerentul primei instanțe prin care a reținut că aspectele invocate în legătură cu necesitatea existenței în Nota de fundamentare a H.G. nr. 1214/2009, a mențiunilor care să justifice necesitatea instituirii art. 4 alin. (4) și art. 8, exced controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, fiind chestiuni care țin de oportunitatea adoptării actului normativ contestat, considerând recurenta că este nelegal, dat cu încălcarea art. 5 din C. proc. civ., fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, a apreciat că instanța a refuzat să judece acest motiv de nelegalitate, considerându-l de oportunitate deși era bazat pe art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, fiind o cerință legală și nu de oportunitate.

Pe acest din urmă aspect a considerat că hotărârea de fond este lovită de nulitate absolută potrivit art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., dat fiind faptul că art. 5 din același act normativ ocrotește un interes public. În subsidiar, a apreciat că hotărârea este nelegală prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Pentru toate motivele arătate, expuse pe larg în cererea de recurs, în finalul căreia a criticat și considerentele instanței prin care i-au fost respinse argumentele de nelegalitate referitoare la împrejurarea că la adoptarea H.G. nr. 1214/2009 nu s-a realizat evaluarea preliminară a impactului economic și social și motivul de nulitate bazat pe art. 26 alin. (6) și alin. (6

1

) din O.G. nr. 42/2004, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței de fond, pentru argumentele expuse punctual față de fiecare dintre criticile invocate de recurenta-reclamantă.

Intimata-intervenientă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat, la rândul său, întâmpinare față de recursul exercitat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală, raportat la argumentele invocate și la faptul că anularea acestor dispoziții legale ar conduce la crearea unui vid legislativ cu consecințe deosebit de grave asupra aplicării procedurii de acordare a despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate, în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursului.

Analizând sentința atacată în raport de criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., de apărările formulate de intimați prin întâmpinările formulate în cauză, și de normele legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul promovat în cauză este nefondat și îl va respinge pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În fapt, demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze vizează solicitarea reclamantei A. S.R.L. de anulare a art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2019 privind metodologia pentru stabilirea și plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor.

În esență, reclamanta a susținut încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 349/2005 de stabilire a normelor privind finanțarea comunitară a intervențiilor de urgență și a combaterii anumitor boli ale animalelor menționate în Decizia 90/424/CEE, a prevederilor din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, precum și a dispozițiilor O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor.

Astfel, a arătat că prin art. 4 alin. (4) din H.G. nr. 1214/2009 sunt excluse de la despăgubire persoanele care au fost sancționate contravențional potrivit art. 9, din această perspectivă textul menționat introducând o condiționalitate la acordarea despăgubirilor, și anume lipsa unei sancțiuni contravenționale, care reprezintă o limitare considerată nelegală a aplicabilității principiului despăgubirii instituit de art. 4 alin. (1)-(3).

Soluționând acțiunea, prima instanță a respins-o ca nefondată, apreciind că actul atacat a fost adoptat cu respectarea cerințelor legale.

Soluția pronunțată a fost atacată cu recurs de către reclamantă, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

II.1.1. Subsumat primului motiv de casare invocat, partea a susținut că prima instanță a refuzat să judece critica sa de nelegalitate referitoare la necesitatea existenței în Nota de fundamentare a H.G. nr. 1214/2009, a mențiunilor care să justifice necesitatea instituirii dispozițiilor art. 4 alin. (4) și art. 8, considerând în mod greșit că această susținere vizează oportunitatea, deși era bazată pe art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

În concret, a arătat că prin această critică adusă textelor de lege contestate, în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, a înțeles să învestească instanța cu analiza împrejurării dacă aceste texte respectă cerința legală precizată, iar nu cu aspecte de oportunitate.

Instanța de fond a reținut, cu privire la critica antereferită, că sunt susțineri ce excedează controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, fiind chestiuni ce țin de oportunitatea adoptării actului normativ contestat.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de acest text de lege se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost nelegal îndeplinit. Demn de menționat este și faptul că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate sau nefondate apărări, respectiv critici ale părților asupra chestiunilor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

Așa cum s-a precizat, recurenta a reproșat primei instanțe faptul că a refuzat să-i analizeze o critică pretins de nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, considerând că susținerile părții vizează oportunitatea și nu nelegalitatea actului administrativ contestat, chestiuni ce excedează controlului de legalitate pe care îl poate exercita o instanță de contencios administrativ.

Este adevărat că partea reclamantă este cea care precizează motivele de fapt și de drept pentru care consideră nelegal actul administrativ contestat, conturând astfel limitele sesizării, instanța pronunțându-se, potrivit dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ., în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Însă, în toate cazurile, această pronunțare a instanței va avea loc în limitele competenței sale stabilite de lege, în raport de: natura pricinii, valoarea obiectului cererii, organul emitent (în materia contenciosului administrativ).

Ca atare, învestită fiind cu acțiunea formulată de reclamantă, instanța de contencios administrativ verifică legalitatea hotărârii de Guvern contestate, o atare analiză presupunând luarea în considerare a limitelor învestirii și a competenței sale materiale, neexistând niciun argument de natură a se concluziona în sensul arătat de recurenta-reclamantă, instanța de contencios administrativ nefiind îndrituită să examineze cauza din perspectiva altor motive decât cele permise de lege și invocate de parte în condiții procedurale.

Faptul că susținerea părții recurente-reclamante a fost apreciată de instanța de fond a viza, în realitate, aspecte ce țin de oportunitatea adoptării hotărârii de Guvern contestate, și nu aspecte de nelegalitate asupra cărora este îndrituită a-și exercita controlul judecătoresc, nu poate avea semnificația unui refuz de soluționare, cum pretinde recurenta, ci o calificare a criticii prin prisma argumentelor invocate raportat la situația de fapt stabilită și la normele de drept aplicabile, fiind, prin urmare, o chestiune ce ține de interpretarea și aplicarea legii, și nu o încălcare a vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare să conducă la aplicarea sancțiunii nulității hotărârii, din perspectiva dispozițiilor art. 174 alin. (2) cu referire la art. 5 din C. proc. civ., invocate în speță.

De altfel, deși a invocat dispozițiile legale sus-menționate, recurenta nu a detaliat această critică corespunzător motivului de casare clamat, în sensul că nu a învederat care sunt normele procedurale concret încălcate, care este vătămarea efectiv generată și nici nu a specificat elementele aferente rolului activ al judecătorului pe care acesta nu le-ar fi exercitat în cauză, argumentația cererii de recurs subsumându-se, în realitate, doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente (ce intră în sfera de aplicare a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

II.1.2. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este susținută de recurenta-reclamantă în referire la considerentele primei instanțe de la pagina 7 a sentinței atacate, prin care a analizat critica privind lipsa de previzibilitate a art. 8 lit. f) din H.G. nr. 1214/2009 raportat la încălcarea principiului securității juridice și nu prin prisma încălcării prevederilor art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005, cum a susținut prin cererea de chemare în judecată.

Concret, recurenta a considerat că hotărârea instanței de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanța trebuia să argumenteze de ce art. 8 lit. f) din H.G. nr. 1214/2009 este legal în raport de art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005, astfel cum a invocat în cadrul criticii de nelegalitate arătate, și nu prin raportare la principiul securității juridice.

Principiul securității raporturilor juridice se referă, în esență, la faptul că cetățenii trebuie protejați "contra unui pericol care vine chiar din partea statului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze." În acest sens, legiuitorul trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu Constituția și, totodată, să asigure calitatea legislației. Altfel spus, legea trebuie să fie cunoscută și înțeleasă, să fie suficient de precisă și previzibilă, astfel încât să ofere securitate juridică destinatarilor săi.

Or, faptul că instanța de fond a analizat critica reclamantei prin prisma principiului securității raporturilor juridice nu este de natură a justifica argumentul părții conform căruia și-a fundamentat soluția pe motive străine de natura cauzei, întrucât, a invoca lipsa de previzibilitate a legii, înseamnă a pretinde implicit că a fost încălcat principiul securității juridice, astfel cum a fost circumstanțiat prin considerentele expuse în precedent.

Dimpotrivă, faptul că s-a raportat la principiul securității juridice, demonstrează că prima instanță a analizat critica de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă, prin prisma art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 349/2005, reținând sub acest aspect că textul de lege contestat a fost adoptat tocmai în aplicarea Regulamentului amintit, care permite statelor membre, în cadrul marjei de apreciere de care beneficiază în implementarea măsurilor de protecție solicitate, să realizeze o interpretare a ipotezelor în care se aplică norma legală instituită.

Lecturând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, față de obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată, inclusiv din perspectiva reliefată de recurentă în cadrul criticii ce vizează, în esență, nemotivarea hotărârii.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textele reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor sau apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concluzie, nu poate fi reținută incidența cazului de casare invocat, sentința de fond atacată respectând rigorile impuse de lege. De altfel, acest aspect de nelegalitate circumscris de parte încălcării principiului securității juridice din perspectiva lipsei de predictibilitate a art. 8 lit. f) din H.G. nr. 1214/2009, va fi analizat în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă ipoteza nemotivării hotărârii ca urmare a întemeierii pe considerente străine de natura pricinii nu poate fi reținută.

II.1.3. Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Referitor la critica adusă de recurenta-reclamantă textelor de lege contestate, potrivit căreia a înțeles să învestească instanța cu verificarea legalității acestor texte prin prisma art. 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, și nu cu aspecte ce țin de oportunitatea adoptării acestora, instanța de control judiciar constată că este nefondată, urmând să o înlăture.

În primul rând, sub acest aspect se impune a se reține că, așa cum rezultă din definiția dată acestei sintagme, oportunitatea reprezintă o caracteristică a ceea ce este potrivit, favorabil adoptării unei decizii, în speță, a textelor cuprinse la art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2009 privind metodologia pentru stabilirea și plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor.

Așadar, oportunitatea actului administrativ se manifestă prin posibilitatea emitentului de a alege în mod subiectiv și conjunctural momentul și amploarea intervenției, soluția sa corespunzând interesului concret pe care își propune să îl asigure. Apreciind oportunitatea față de anumite circumstanțe,emitentul trebuie să respecte limitele legale și constituționale.

Articolul 6 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pretins a fi fost greșit aplicat de către instanța de fond, prevede că "Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și de la insuficiențele legislației în vigoare."

Din prevederile legale sus-menționate reiese în mod indubitabil că aceasă cerință ce stă la baza adoptării unui act normativ vizează chestiuni de oportunitate, de necesitate, și nu de legalitate, pentru a putea fi supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, fiind exclusiv atribuția organului legislativ. A supune examinării instanței de judecată o atare chestiune înseamnă a se produce o imixtiune a puterii judecătorești în sfera puterii legislative, respectiv a celei executive, ceea ce nu poate fi acceptat, întrucât ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat, principiu de rang constituțional.

Legalitatea este văzută ca principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemului organizării politice, care presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispozițiilor din actele normative emise de organele statului care, indiferent de categoria din care fac parte, ocupă o poziție superioară celor emitente în sistemul respectiv.

Fiind un principiu fundamental, legalitatea se va reflecta și asupra activității administrației publice, dimensiune a puterii executive, componentă a sistemului de organizare și funcționare a unui stat, în virtutea principiului separației și echilibrului puterilor în stat. Legalitatea exprimând, în sensul larg al termenului, ideea conformității cu legea, principiul legalității aplicat administrației reprezintă regula potrivit căreia administrația trebuie să acționeze conform dreptului, dar având totdeauna în vedere interesul public. Ca atare, activitatea administrației publice trebuie să fie caracterizată de legalitate, prin care se înțelege obligativitatea conformării întregii acestei activități dispozițiilor constituționale, legilor adoptate de Parlament, tuturor actelor normative având o forță juridică superioară.

Așadar, noțiunea de legalitate se referă la conformitatea actului administrativ cu dispozițiile actelor juridice cu forță juridică superioară, iar oportunitatea vizează conformitatea actului administrativ cu necesitățile în continuă transformare ale societății.

Principiul legalității nu interzice și nici nu limitează dreptul administrației publice de a-și exercita, în activitatea sa, puterea discreționară, prin care se înțelege acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la un mijloc de acțiune în limitele competenței sale.

Cu toate acestea, în principiu, această putere discreționară sau drept de apreciere, de oportunitate, nu ar trebui considerată ca fiind ea însăși o condiție distinctă de valabilitate a actului administrativ, ci este subsumată condiției de legalitate. Oportunitatea văzută ca posibilitate de apreciere permisă unei structuri administrative ține, într-adevăr, de legalitatea actului, fiind o componentă a acesteia și atributul exclusiv al intimatului-pârât Guvernul României, ca emitent al actului contestat .

Or, chiar dacă acesta beneficiază de o marjă largă de apreciere, puterea sa decizională nu s-a manifestat, așa cum rezultă, la nivel de aparență, din probatoriul administrat în cauză, independent de criteriile obiective sau de oportunitate ce privesc, așa cum a indicat doctrina juridică cu titlu de exemplu, momentul în care se adoptă actul administrativ, locul și condițiile concrete în care urmează să se aplice, conformitatea cu scopul legii, mijloacele, durata, calitatea vieții și interesul public, pentru a se reține că actul contestat are un caracter arbitrar.

Demn de menționat din această perspectivă este și faptul că motivele ce vizează oportunitatea adoptării actului administrativ contestat în cauză sunt explicate în Nota de fundamentare ce a stat la baza acestuia, în acord cu dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, fiind circumstanțiate motivele situației descrise, iar verificarea în concret a acestor aspecte, precum și a celorlalte susțineri ce vizează necesitatea adoptării art. 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2009 și a dezideratelor sociale și de perspectivă țin, într-adevăr, de oportunitatea adoptării actului normativ contestat, neputând face obiectul controlului instanței de contencios administrativ, cum în mod corect a reținut instanța de fond.

A mai susținut recurenta că prin adoptarea textelor contestate din H.G. nr. 1214/2009 nu s-au respectat cerințele impuse de prevederile Legii nr. 24/2000, arătând, sub un prim aspect, că împrejurarea potrivit căreia art. 4 alin. (4) din art. 8 din H.G. nr. 1214/2009 respectă un act normativ de forță egală, respectiv H.G. nr. 561/2009, nu înseamnă că sunt legale și prin raportare la actul normativ de nivel superior hotărârii de Guvern contestate, care este Legea nr. 24/2000. Cu alte cuvinte, a pretins că soluția a fost pronunțată cu încălcarea principiului ierarhiei actelor normative.

În conformitate cu art. 20 alin. (7) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării sau aprobării din 10.05.2009, aprobat prin H.G. nr. 561/2009, "Proiectele de acte normative se transmit Ministerului Justiției, în original, împreună cu o copie, numai după obținerea tuturor avizelor autorităților publice interesate în aplicare. Ministerul Justiției avizează proiectele exclusiv din punctul de vedere al legalității, încheind operațiunile din etapa de avizare."

Este adevărat că Legea nr. 24/2000 reglementează forța juridică a actelor normative centrale și locale și că este obligatoriu a fi respectată de toate actele normative emise, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 din lege. Însă, în acord cu raționamentul expus de judecătorul fondului, pe care îl împărtășește, Înalta Curte reține că aplicarea acestor dispoziții nu poate lipsi de efecte un act administrativ în alte condiții decât cele prevăzute de lege, atât timp cât legalitatea textelor contestate se analizează, în primul rând, prin raportare la actul normativ în executarea căruia au fost emise.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000: "Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă."

La art. 108 alin. (2) din Constituție se prevede, în mod expres, că hotărârile de guvern "se emit pentru organizarea executării legilor", stabilindu-se astfel caracterul de act subsecvent, secundum legem, al acestora în raport cu legea, precum și cu ordonanța guvernului, fie emisă în baza unei legi de abilitare, fie de urgență având în vedere că sunt expresie a delegării legislative în condițiile prevăzute de art. 108 alin. (1) și (3) coroborate cu cele ale art. 115 din Constituție. Astfel, legiuitorul constituțional a subliniat necesitatea respectării principiului legalității în emiterea unei hotărâri de guvern, cât și cu privire la conținutul acesteia în raport cu legea a cărei organizare este executată.

În speță, actul normativ contestat a fost emis în vederea punerii în aplicare a art. 26 alin. (6

1

) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, care prevede că "Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc bolile, efectele directe și indirecte, precum și efectele colaterale rezultate din măsurile întreprinse pentru combaterea acestora, condițiile, precum și modalitățile de acordare a despăgubirilor", act normativ adoptat, la rândul său, în vederea realizării transpunerii legislației comunitare în domeniul reglementat, prin prisma competenței delegate statelor membre prin art. 7 alin. (3) lit. a) și b) din Regulamentul (CE) nr. 349/2005.

Așadar, raportat la domeniul reglementat, se reține că actul normativ de rang superior în executarea căruia au fost emise textele de lege contestate nu este Legea nr. 24/2000, întrucât aceasta reprezintă un act normativ cu caracter general, și nu special cum pretinde recurenta, iar verificarea legalității normelor legale contestate se impune a se realiza în mod evident prin prisma necorelării acestora cu prevederile legii speciale în aplicarea cărora au fost emise și implicit a procedurii de adoptare a actelor de către Guvernul României, stabilită prin H.G. nr. 561/2009.

În plus, față de aceleași prevederi legale cuprinse în art. 26 din O.G. nr. 42/2004, reiese că textele art. 4 alin. (4) și art. 8, contestate în cauză, stabilesc în detaliu condițiile de acordare a despăgubirilor prevăzute în alin. (6) al aceluiași articol, și din această perspectivă rezultând că au fost emise cu respectarea legii în aplicarea cărora au fost adoptate, chiar din titlul Hotărârii de Guvern nr. 1214/2009 reieșind că acest act vizează metodologia pentru stabilirea și plata despăgubirilor ce se cuvin proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor.

Cât privește critica referitoare la încălcarea art. 6 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 din perspectiva inexistenței unor documente de politici publice, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că în situația în care prin actul normativ adoptat se realizează transpunerea legislației comunitare, așa cum este cazul H.G. nr. 1214/2009 ce reprezintă punerea în aplicare a Regulamentului nr. 349/2005, aceste documente nu sunt obligatorii.

Acest aspect este confirmat de art. 6 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 561/10.05.2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării sau aprobării, hotărâre ce a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României, precum și al art. 82 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În concluzie, raționamentul logico-juridic al instanței de fond este corect, iar criticile formulate de recurentă sub aspectele reliefate sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Nu pot fi primite nici criticile conform cărora hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea art. 7 alin. (3) lit. a), b) și d) din Regulamentul nr. 349/2005 și art. 148 alin. (2) din Constituția României, raportat la considerentele expuse în paginile 4-6 ale sentinței.

Textele articolelor 4 alin. (4) și art. 8 din H.G. nr. 1214/2019, contestate în cauză, sunt justificate, contrar alegațiilor recurentei, de prevederile art. 7 alin. (3) din Regulamentul nr. 349/2005, care stipulează că statele membre sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a pune în aplicare despăgubirea rapidă și adecvată a proprietarilor de animale, iar prin actul normativ contestat s-au stabilit condițiile în care acești proprietari de animale tăiate, ucise sau altfel afectate, beneficiază de despăgubiri în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor.

În egală măsură, art. 7 alin. (3) lit. b) din Regulament prevede că statele membre sunt obligate să ia măsuri pentru a preveni și a urmări neregulile.

Așadar, Regulamentul menționat nu stabilește condițiile în care se vor acorda despăgubirile, ci impune doar obligativitatea adoptării legislației în acest domeniu, statele membre beneficiind, prin urmare, de o marjă de apreciere în stabilirea condițiilor respective, inclusiv a sancțiunilor pentru destinatari, ținând cont de faptul că în sarcina acestora stă responsabilitatea repartizării resurselor financiare.

Ca atare, prevederea inexistenței în persoana beneficiarului a vreunei sancțiuni contravenționale, ca o condiție pentru acordarea de despăgubiri, ține de marja de apreciere a statului membru, iar această măsură dispusă nu contravine dispozițiilor art. 7 alin. (3) lit. d) din Regulamentul nr. 345/2009, adoptarea textelor contestate din H.G. nr. 1214/2009 fiind generată tocmai de necesitatea implementării măsurilor de prevenție solicitate.

Cât privește criticile referitoare la pretinsa nerespectare de către textul art. 8 lit. f) din H.G. nr. 1214/2009 a cerinței imperative de previzibilitate, instanța de control judiciar constată că nu pot fi validate în contextul factual și normativ incidente în speță.

Conceptul de predictibilitate este definit în Dicționarul Explicativ al limbii române, ca fiind ceva ce poate fi prevăzut sau prezis. Transpus în plan juridic, această cerință de previzibilitate are semnificația potrivit căreia efectele legii trebuie să fie previzibile, în măsura în care să permită subiectelor de drept să-și gândească conduita în conformitate cu reglementările sale.

De asemenea, în doctrină s-a reținut că valoarea vizată este aceea a securității raporturilor juridice, iar în filosofia dreptului previzibilitatea normativă este baza securității juridice, definită, la rândul ei, ca principiu și exigență a ordinii juridice, condiție a stabilității economice și sociale.

Și în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța asigurării respectării cerinței de previzibilitate a legii, instituind în acest sens o serie de repere pe care legiuitorul național trebuie să le aibă în vedere pentru respectarea acestor exigențe. Astfel, a subliniat că nu poate fi considerată ca lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-și regleze conduita, acesta trebuind să fie în măsură să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat.

În acest sens, o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane care, la nevoie poate apela la consultanță de specialitate, să își corecteze conduita, și atunci când oferă o anume garanție contra atingerilor arbitrare ale puterii publice.

De asemenea, întinderea noțiunii de previzibilitate depinde, într-o largă măsură, de conținutul textului respectiv, de domeniul la care se referă și, totodată, de numărul și de calitatea destinatarilor săi.

Pornind de la aceste considerente, se rețin