CtEDO 05.07.2007 Auto

HENDRIKS v. THE NETHERLANDS

RESPONDENT
NLD
HOTĂRÂRE
05.07.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
HENDRIKS v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Johannes Joseph Marie Elise Hendriks, este un național olandez născut în 1949 și locuiește în Vaals. El este reprezentat în fața Curții de către dl J.W. Heemskerk, un avocat practicant la Maastricht. La 16 martie 2004, reclamantul a fost arestat și arestat în custodie de poliție (inverzekeringstelling) pentru suspiciune de a fi comis viol, tentată de asasinare și/sau de infligere intenționată a prejudiciilor corporale grave în sensul că el – a răsturnat brațul victimei în spatele spatei acesteia și a restrâns victima – a introdus forțat o linie de lemn în anusul victimei, ceea ce a determinat o perforare a colonului. La timp material și timp de aproximativ 12 ani, victima, reclamantul și soția acesteia au fost implicate într-o relație tripartită de lungă durată. La 19 martie 2004, după ce a auzit reclamantul, judecătorul de investigare (rechter-commissaris) a ordonat detenția reclamantului la o perioadă de zece zile. Motivele declarate de judecătorul de investigare au fost: „Se pare din dosarul că există indicații serioase împotriva suspectului (există mai mult decât o simplă suspiciune). Există motive importante de siguranță publică care justifică reținerea în reținere, și anume: detenția în reținere este necesară deoarece se referă la un act care, în conformitate cu definiția juridică, atrage o condamnare la închisoare de cel puțin 12 ani, în timp ce, în plus, acest act a afectat în mod grav ordinul juridic (actul este de o natură extrem de gravă);” La 25 martie 2004, după ce a auzit reclamantul, Curtea regională de Maastricht (arrondissementsrechtbank) a ordonat ulterioră detenție a reclamantului în reținere (gevangenhouring) pentru o perioadă de treizeci de zile, hotărând: „Curtea regională consideră că, după examinare, a apărut că, după suspectul, indicațiile și motivul, care au condus la detenția în reținere (bevel tot bewaring), încă există”. Reclamantul nu a contestat existența unor indicații serioase împotriva lui, ci a susținut că, având în vedere contextul în care s-au întâmplat faptele, eliberarea sa nu va da naștere la nelegiuire socială care să justifice păstrarea în detenție preventivă. În opinia sa, nimeni nu ar fi fost șocat dacă el a fost eliberat din detenție înainte de judecată, deoarece puțină publicitate a fost acordată ancheta penală și arestarea sa. Procurorul a susținut că eliberarea unui suspect de viol a provocat întotdeauna tulburări în societate și cu siguranță în cazul în care victima a suferit un prejudiciu considerabil. Apelul reclamantului a fost respins la 10 iunie 2004 de către „Curtea de Apel s-Hertogenbosch (gerechtshof). Între timp, la 22 aprilie și, respectiv, 19 mai 2004, au fost ordonate două prelungiri suplimentare – de treizeci de zile fiecare – din detenția reclamantului la retragere. De ambele ori, Curtea regională și-a bazat decizia pe motivele prezentate în decizia sa din 25 martie 2004. Prin hotărârea din 14 septembrie 2004, în urma audierii din 22 iunie 2004 și 31 august 2004, Curtea Regională de la Maastricht a condamnat reclamantul de viol. Pe baza rapoartelor elaborate de un psihiatru și de un psiholog care a examinat reclamantul, Curtea Regională a constatat că reclamantul suferă de un deficit de atenție (ADHD), o dependență de alcool și o tulburare de personalitate antisocială și a concluzionat că, la momentul comisiei infracțiunii, reclamantul a fost capabil să înțeleagă natura ilegală a actelor sale, dar că facultățile sale mentale sunt atât de slabe dezvoltate încât el ar putea fi responsabil numai pentru aceste infracțiuni într-un grad limitat. În acest sens, Curtea Regională a hotărât să condamne reclamantul la 12 luni de închisoare, din care trei luni au fost suspendate în așteptare unei perioade de probă de doi ani, mai puțin timp petrecut în detenție preliminară. În plus, aceasta a impus o condiție specială (bijzondere voorwaarde) în sensul articolului 14c din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht) în sensul că reclamantul trebuie să respecte – în timpul perioadei de probă – directivele furnizate de partea locală a serviciului de probă și reabilitare socială Țărilor de Jos (reclasare), de asemenea, dacă acest lucru ar implica tratarea abuzului de substanțe. În sfârșit, acesta a ordonat reclamantului să plătească victimei, care s-a aderat la procedura ca partidă civilă rănită, în compensare de 3.500 de euro. Deși reclamantul ar fi putut depune un recurs împotriva acestei hotărâri, el nu a făcut acest lucru. art. 133 din Codul de Procedință Penală (Wetboek van Strafvoiring; „CCP”) definește detenția preliminară (voorlopige hechtenis) ca privație de libertate în conformitate cu o ordonanță de detenție privind reținerea (incompatibilitatea), un mandat pentru luarea în detenție preliminară (gevangenenming) sau o ordonanță de detenție suplimentară privind reținerea (gevangenhoulping). Regulile legale privind detenția preventivă sunt stabilite în articolele 63-88 din CCP. art. 67 din CCP se reține după cum urmează: „1. (a) o infracțiune care, în conformitate cu legea, are pedeapsa de patru ani sau mai mult; (b) una dintre infracțiunile definite în art. 132, 137c § 2, 137e § 2, 137g § 2, 285 § 1, 285b, 318, 323a, 326a, 326c, 395c și 417bis și 420quater al Codului Penal; (c) una dintre infracțiunile definite în art. 175 § 2, partea b, din Legea privind traficul rutier din 1994 (Wegenverkerswet); (Art. 30 § 2 din Actul privind puterea specială a Autorității Civile (Wetweeweisweiswone bevodegden burgerijk gezag); (Art. Ordinul poate fi eliberat în continuare în cazul în care nu se poate stabili nici o adresă permanentă sau un loc de reședință al suspectului în Țările de Jos și este suspectat de o infracțiune în cadrul jurisdicției regionale și care, în conformitate cu legea, este pedepsit de închisoare. Alineatele anterioare sunt aplicate numai atunci când se constată din faptele sau circumstanțele că există indicații serioase împotriva suspectului.” art. 67a din CCP spune: „1. Un ordin bazat pe art. 67 poate fi eliberat numai: a. în cazul în care este evidențiat din comportamentul specific arătat de suspect sau din circumstanțe particulare care îl privesc personal, că există un pericol grav de abscondare; b. în cazul în care este evident din circumstanțe particulare că există un motiv serios de siguranță publică care necesită privarea imediată a libertății. Pentru aplicarea alineatului precedent, numai următoarele pot fi considerate drept un motiv serios de siguranță publică: - 1o. dacă este vorba de suspiciune de comisie a unui act care, în conformitate cu legea, transportă o pedeapsă de încarcerare de cel puțin 12 ani și ordinul juridic a fost grav afectat de actul respectiv; - 2o. în cazul în care există un risc grav, suspectul va comite o infracțiune care, în conformitate cu legea, are o condamnare la închisoare de șase ani sau mai mult sau prin care securitatea statului sau sănătatea sau siguranța persoanelor pot fi în pericol sau ar putea duce la un pericol general pentru bunuri; - 3o. în cazul în care este vorba de suspiciuni privind una dintre infracțiunile definite la articolele 310, 311, 321, 322, 323a, 326a, 416, 417bis, 420bis sau 420quater din Codul Penal, în timp ce mai puțin de cinci ani au trecut de la ziua în care, din cauza unei dintre aceste infracțiuni, suspectul a fost condamnat irevocabil la o pedeapsă sau o măsură care implică privarea libertății, o măsură care implică restricții de libertate sau serviciul comunitar, și există în continuare un risc grav că suspectul va comite din nou una dintre aceste infracțiuni; - 4o. în cazul în care detenția preliminară este rezonabil necesară pentru a descoperi adevărul altfel decât prin declarații suspectului. Nu se eliberează o ordine de detenție anterioară dacă există perspective serioase că, în caz de condamnare, nu se impune o condamnare irevocabilă, nici o măsură care implică privarea de libertate, sau că acesta, prin executarea ordinului, ar fi privat de libertate pentru o perioadă mai lungă decât durata condamnării sau a măsurii de detenție anterioară.” Ordinele de detenție anterioară sunt aplicabile imediat (art. 73 § 1 din CCP). În temeiul articolului 65 din CCP, Curtea regională poate ordona o prelungire ulterioară a detenției anterioare pentru o perioadă maximă de zece zile (articole 63 și 64 din CCP). În cazul în care procedura de procedură nu a început în termen de treizeci de zile de valabilitate a unei hotărâri de reținere suplimentară la reținere, Curtea Regională poate prelungi aceasta de două ori, de fiecare dată pentru un maxim de treizeci de zile (art. 66 § din CCP). art. 69 § 1 din CCP reține: „O hotărâre de reținere preliminară poate fi respinsă de către Curtea Regională. Acesta poate face acest lucru de propunere sau la cererea suspectului, sau – în măsura în care se referă la o ordonanță de detenție suplimentară pe cale de încarcerare – la propunerea judecătorului de investigare sau la o cerere a procurorului public.” art. 71 din Codul de Procedură Penală, în măsura în care este relevant, prevede: „1. În termen de cel mult trei zile de la executarea sa, suspectul poate depune apel la Curtea de Apel împotriva unei hotărâri a Curții Regionale care ordonă în continuare detenția în ... În același termen, suspectul poate depune un recurs împotriva prelungirii unei ordine de detenție suplimentară pe cale de reținere, dar numai dacă nu a fost depus niciun recurs împotriva ordinului de detenție suplimentară pe cale de reținere anterioară sau împotriva unei ordine de prelungire anterioare ...” art. 87 §§ 2 și 3 din CCP, în măsura în care este cazul, prevede: „2. Suspectul, care a solicitat pentru prima dată să suspende (schorsing) sau să ridice (ofefing) un ordin de detenție preliminară, poate depune apel la Curtea de Apel împotriva unei hotărâri negative cu privire la această cerere. Suspectul, care a depus recurs împotriva unei decizii negative cu privire la o cerere de suspendare, nu poate depune ulterior recurs împotriva unei decizii negative cu privire la o cerere de ridicare a unei hotărâri de detenție anterioară. Suspectul, care a depus un recurs împotriva unei decizii negative privind o cerere de ridicare a unei ordine de detenție anterioară, nu poate ulterior depune un apel împotriva unei decizii negative privind o cerere de suspendare a detenției anterioare.” Infracția de viol, astfel cum se definește la art. 242 din Codul Penal (Wetboek van Strafrecht), atrage o condamnare la închisoare de cel mult 12 ani sau o amendă grea.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă