ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1314/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 12.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Serviciul Soluționare Contestații și ANAF – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești,

- anularea Deciziei nr. 2136/08.11.2016 prin care DGRFP Ploiești a soluționat contestația fiscală înregistrată la organul fiscal în data de 06.05.2016;

- anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 31.03.2016 și anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x din data de 31.03.2016 emise de către B., în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată în cuantum de 746.709 RON cu titlu de TVA, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, de 1.287.548 RON cu titlu de impozit pe profit, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente;

- exonerarea societății de la plata sumei în cuantum de 1.287.548 RON cu titlu de impozit pe profit, precum și a dobânzilor și penalităților de întârziere aferente;

- exonerarea societății de la plata sumei de 746.709 RON cu titlu de TVA, precum și a dobânzilor și penalităților de întârziere aferente;

- obligarea pârâtelor la restituirea către societate a sumei în cuantum de 1.287.548 RON cu titlu de impozit pe profit, precum și la restituirea sumei de 746.709 RON cu titlu de TVA, sume la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, achitate de către societate;

- și obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 236 din 20 decembrie 2018, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A anulat, în parte, Decizia nr. 2136/08.11.2016. A anulat parțial Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 31.03.2016 și a Raportul de inspecție fiscală nr. x din 31.03.2016 emise de B., în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată, din care impozitul pe profit, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente stabilite prin raportare la sumele de 2.252.535 RON, reprezentând venituri suplimentare aferente ajustării efectuate pe baza Dosarului prețurilor de transfer aferente tranzacțiilor derulate cu persoane afiliate și de 63.796 RON, cu titlu de cheltuieli înregistrate în contul 628 (ambele aferente anului 2011); la suma de 2.669.105 RON, reprezentând venituri suplimentare aferente ajustării efectuate pe baza Dosarului prețurilor de transfer aferente tranzacțiilor derulate cu persoane afiliate (aferentă anului 2012); la suma de 3.564.354 RON, reprezentând venituri suplimentare aferente ajustării efectuate pe baza Dosarului prețurilor de transfer aferente tranzacțiilor derulate cu persoane afiliate (aferentă anului 2013); a sumei de 2.983.834 RON, reprezentând venituri suplimentare aferente ajutării efectuate pe baza Dosarului prețurilor de transfer aferente tranzacțiilor derulate cu persoane afiliate (aferentă anului 2014), precum și în ceea ce privește suma de 15.311 RON, cu titlu de TVA, aferentă cheltuielilor înregistrate în evidența contabilă în contul contabil 623 "cheltuieli cu servicii de marketing" în luna decembrie 2011.

A exonerat parțial de la plata sumelor sus-menționate, cu titlu de impozit pe profit, respectiv TVA, precum și a dobânzilor și penalităților de întârziere aferente acestora. A obligat pârâtele la restituirea către reclamantă a respectivelor sume. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată. A obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 25.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanta C. S.A. (fosta A.) și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Prin Decizia nr. 5401 din 9 noiembrie 2011, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

A admis recursurile declarate de reclamanta C. S.A. (fosta A.) și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a apreciat, în esență, că prima instanță nu a analizat în mod corespunzător susținerile reclamantei și ale pârâtei și nici materialul probator administrat în cauză, creând astfel acestora o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se asigura un proces echitabil tuturor părților litigante.

A mai reținut instanța de recurs că se impunea efectuarea unei expertize prin care să se analizeze dacă, în cazul livrărilor de bunuri către S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L., selectarea ca părți testate a celor trei companii afiliate implicate în tranzacții, a condus la majorarea artificială a cuantumului indicatorului financiar rata rentabilității vânzărilor, în condițiile în care organele de inspecție fiscală au arătat că analiza comparativă privind prețurile de transfer a fost efectuată pe baza indicatorilor financiari ai persoanelor afiliate implicate în tranzacțiile economice, neexistând o schemă de repartiție a profitului pe grup, iar vânzarea-cumpărarea de mărfuri reprezintă activități individuale.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 15.02.2022, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 34 din 15 martie 2023, Curtea a admis în parte cererea formulată de reclamanta F. (fostă C.) în contradictoriu cu pârâtele ANAF-Direcția Generlaă Regională a Finanțelor Publice Ploiești și ANAF-Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

A anulat în parte Decizia nr. 2136 din 08.11.2016 emisă de DGRFP Ploiești, Decizia de impunere x din 31.03.2016, RIF x din 31.03.2016 și Decizia nr. 1500 din 11.04.2016 emise de Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești, în ce privește obligațiile suplimentare de plată în cuantum de 1.287.548 RON impozit pe profit și 715.629 RON TVA, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, exonerând reclamanta de la plata acestora.

A obligat pârâtele la restituirea către reclamantă a sumelor de mai sus, achitate de aceasta, reprezentând impozit pe profit, TVA, precum și dobânzi și penalități de întârziere aferente acestora.

A obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 80.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 453 alin. (2) și 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs reclamanta F. S.A. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Recurenta-reclamantă F. S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate, strict în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în judecată în privința criticilor de nelegalitate aduse de societate cu privire la greșita respingere a deductibilității sumei de 129.500 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de management și marketing prestate de către G. și a deductibilității sumei de 31.080 RON, reprezentând TVA aferent acestor servicii și, rejudecând cauza pe fond, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecă, cu consecința

- anulării în tot a Deciziei nr. 2136/08.11.2016 de soluționare a contestației fiscale,

- anulării pațiale a Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/31.03.2016, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată reprezentând 746.709 RON, cu titlu de TVA, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, și 1.287.548 RON, cu titlu de impozit pe profit, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere aferente, și

- obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate de societate în temeiul actelor administrativ-fiscale astfel anulate, cu cheltuieli de judecată.

Prima critică întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod susține nesocotirea de către prima instanță a deciziei de casare în legătură cu serviciile de management și marketing prestate de G..

Din motivarea deciziei de casare reiese că analiza ce trebuia realizată urma să pornească de la faptul că informațiile și documentația prezentate de societate sunt suficiente pentru a demonstra caracterul deductibil al cheltuielilor angajate în activitatea sa economică.

Cu toate acestea, instanța de fond realizează o analiză care excede limitelor trasate prin decizia de casare.

Cea de-a doua critică subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod are în vedere greșita aplicare a normelor de drept material în privința deductibilității cheltuielilor înregistrate în legătură cu serviciile prestate de G. în sumă de 129.500 RON și TVA aferent acestor servicii în cuantum de 31.080 RON.

Cheltuielile înregistrate ca urmare a serviciilor de management și marketing prestate de G. sunt deductibile de la calculul impozitului pe profit, susține recurenta-reclamantă, invocând disp. art. 21 alin. (2) lit. i) și alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 precum și pct. 23 și 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Serviciile prestate se încadrează, în primul rând, în categoria cheltuielilor pentru marketing, deoarece au avut în vedere elaborarea de strategii de promovare a restaurantului și H., ce au cuprins propuneri pentru optimizarea serviciilor la acțiuni de protocol și mese festive, strategii de marketing și promovare a I. și, în al doilea rând, în categoria cheltuielilor de management și consultanță, având în vedere că planul cuprinde informații valoroase pentru optimizarea activității restaurantului și pensiunii.

Decizia societății de a se continua colaborarea cu dl. G. a venit prin prisma experienței acestuia în domeniul hotelier și a poziției pe care a ocupat-o anterior, iar strategia pentru operarea pensiunii nu făcea parte din fișa postului.

Recurenta-reclamantă consideră că a justificat necesitatea prestării acestor servicii, a prezentat documente justificative, respectiv contractul încheiat, facturile emise în temeiul contractului și proiectul de strategii de promovare a restaurantului și pensiunii, în conformitate cu prevederile legale incidente, pe care instanța de fond le-a aplicat greșit.

Autoritatea fiscală nu poate să se subroge în atributul exclusiv al societății și să cenzureze deciziile de afaceri ale acesteia.

În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA, recurenta-reclamantă consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, au fost prezentate facturile emise de furnizor, iar utilizarea serviciilor achiziționate s-a făcut în scopul operațiunilor taxabile ale societății.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și menținerea actelor administrativ-fiscale emise, ca legale și temeinice.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond nu a analizat, în mod corespunzător susținerile sale și nici materialul probator administrat în cauză, iar hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor ce reprezintă contravaloarea serviciilor de consultanță prestate de către J. și deductibilitatea sumei de 49.755 RON TVA aferentă, instanța de fond a aplicat greșit disp. art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. m) Codul fiscal și pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În cuprinsul facturilor emise de J. este înscrisă explicația "consultanță oenologică", însă nu au fost prezentate documente prin care să se justifice efectuarea serviciilor specifice, ci au fost prezentate exclusiv rapoarte lunare pentru activități diverse.

Simpla enumerare a unor activități, fără să se arate în ce au constat acestea nu reprezintă dovada prestării efective.

Instanța de fond a ignorat faptul că pentru efectuarea lucrărilor manuale în plantațiile de viță de vie, S.C. A. S.A. a încheiat cu S.C. K. S.R.L., contractul de prestări servicii nr. x/07.05.2007, iar devizele de lucrări sunt anexate facturilor emise.

În realitate, în perioada verificată, lucrările în discuție au fost prestate de S.C. K. S.R.L., iar această concluzie se desprinde din analiza comportamentului fiscal al J., iar din anul 2014, când nu mai sunt înregistrate servicii facturate de PFA, S.C. K. S.R.L. nu facturează servicii suplimentare față de perioada anterioară.

În ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor și TVA aferentă privind costurile cu serviciile de marketing de către L., instanța de fond a concluzionat greșit, pe baza unor documente justificative ce nu au fost depuse cu ocazia efectuării inspecției fiscale, ci în faza procesuală, că sunt îndeplinite prevederile legale.

Întrucât documentele au fost prezentate ulterior emiterii actului administrativ-fiscal, recurenta-pârâtă consideră că legalitatea acestuia nu poate fi afectată.

Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor și TVA aferentă achizițiilor de servicii de management și marketing prestate de M., instanța de fond a apreciat greșit îndeplinirea condițiilor impuse de disp. art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) lit. m) din Codul fiscal și de pct. 48 din Normele metodologice, întrucât acestea nu prevăd o enumerare limitativă, astfel încât reclamanta are drept de deducere, iar pentru deducerea TVA, nu este necesară prezentarea niciunui alt document în afară de factura fiscală.

Instanța de fond a analizat superficial materialul probator care dovedește că serviciile refacturate în perioada verificată de către M. (între părți existând o relație de afiliere) nu au fost efectuate în scopul obținerii de venituri, iar reclamanta nu a înregistrat livrări de bunuri/servicii și nici venituri din vânzarea de produse/servicii către firmele înscrise în foile de lucru, ci numai către M..

Societatea nu a prezentat în justificarea serviciilor achiziționate, documente din care să rezulte prestarea efectivă a serviciilor refacturate, respectiv: studii de piață, rapoarte de activitate.

Simpla existență a unui contract de prestări servicii și deținerea unei facturi nu sunt suficiente pentru deductibilitatea cheltuielilor, în lipsa documentelor justificative.

Pretinsele documente justificative nu fac dovada prestării serviciilor, care nu trebuie să figureze numai generic înscrise în facturile fiscale, ci trebuie dovedită realitatea și efectivitatea prestării, prin documente legal încheiate.

În mod similar, în privința TVA, recurenta-pârâtă consideră că nu este îndeplinită condiția de fond pentru deductibilitatea acesteia.

În ceea ce privește ajustarea prețului tranzacțiilor efectuate cu societatea afiliată – M., instanța de fond a înlăturat analiza întreprinsă de organele fiscale, ignorând faptul că substanța economică prevalează formei, în sensul că aceasta se bazează pe înțelegerea activității/afacerii desfășurate de contribuabil și mai puțin pe cadrul juridic, dat fiind că părțile semnatare ale contractelor sunt persoane afiliate cu interes economic comun.

Din informațiile prezentate de societate a rezultat că structura costurilor luate în calcul pentru stabilirea marjei la M., nu coincide cu structura costurilor companiilor independente selectate pentru comparabilitate.

Pentru M. costurile totale luate în calcul la determinarea marjei brute din vânzări cuprind costurile cu bunurile achiziționate, reducerile de preț și rabaturile, iar în cazul companiilor selectate pentru comparare, costurile totale cuprind costurile cu achiziția bunurilor.

În realitate, vânzarea de bunuri către societatea reprezintă un mecanism de transfer al profitului din România, iar instanța de fond a dat o valoare absolută concluziilor raportului de expertiză.

Recurenta-reclamantă F. S.A. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtei, solicitând respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a sentinței recurate sub aspectele criticate prin recursul pârâtei.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analiza motivelor de casare 1. Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă F. SA

Recurenta-reclamantă solicită casarea sentinței recurate în legătură cu greșita respingere a deductibilității sumei de 129.500 RON, c/valoarea serviciilor de management și marketing prestate de G. și a deductibilității sumei de 31.080 RON, TVA aferentă acestor servicii.

Prima critică, întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează nesocotirea disp. art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., respectiv a Deciziei de casare nr. 5401/09.11.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-reclamantă consideră că decizia de casare a stabilit în mod clar faptul că, în rejudecare trebuie să se aibă în vedere informațiile și documentația prezentate de societate, acestea fiind suficiente pentru a se demonstra caracterul deductibil al cheltuielilor angajate de societate.

Înalta Curte reține că Decizia de casare nr. 5401/09.11.2021 a dispus rejudecarea cauzei, constatând întrunite motivele de nelegalitate ale sentinței de fond, întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., observând că prima instanță nu a analizat în mod corespunzător susținerile reclamantei și ale pârâtei și nici materialul probator administrat în cauză, creând acestora o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se asigura un proces echitabil părților litigante.

Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor ce reprezintă c/valoarea serviciilor de management și marketing prestate de către G. și a TVA aferentă facturilor, decizia de casare a reținut că în cuprinsul sentinței atacate nu se regăsește o analiză suficientă, din care să se deducă raționamentul judecătorului fondului, în condițiile prezentate de reclamantă, care a apreciat că deține facturi conform prevederilor art. 155 Codul fiscal, iar achizițiile au fost efectuate în scopul operațiunilor taxabile.

Prin urmare, decizia de casare nu a dezlegat problema în discuție, ci doar a arătat că instanța nu a motivat sentința și cu referire la cele invocate de reclamantă, respectiv, deținerea unei facturi și efectuarea achizițiilor în scopul operațiunilor taxabile ale societății, astfel că este nefondată critica întemeiată de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că judecătorul fondului a considerat că reclamanta nu a dovedit necesitatea prestării serviciilor în scopul activităților desfășurate, având în vedere că la data încheierii contractului, aceeași persoană avea calitatea de angajat al societății, iar contractul de muncă a încetat ulterior încheierii contractului de prestări servicii și emiterii primei facturi.

S-a mai reținut că aceleași activități erau prestate de aceeași persoană în virtutea atribuțiilor de serviciu, fișei postului, în calitate de director comerical, funcție pe care a deținut-o timp de aproximativ 12 ani și că nu au fost efectuate activități suplimentare față de cele care-i reveneau angajatului în baza contractului de muncă.

Nici conținutul proiectului depus în temeiul contractului de prestări servicii nu face dovada unor activități noi, din care să reiasă că obiectivele contractului au fost îndeplinite, chiar dacă societatea are libertate de gestiune și dreptul de a decide asupra raporturilor comerciale în care este parte, deoarece, în vederea exercitării dreptului de deducere a cheltuielilor cu serviciile și a TVA aferente, se impune ca respectivele achiziții să fie necesare pentru activitățile desfășurate de societate.

Recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a disp. art. 21 alin. (2) lit. i) și art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și pct. 48 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 44/2004.

Astfel, sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri, așadar deductibile, cheltuielile pentru marketing, studiul pieței, promovarea pe piețele existente sau noi și cheltuielile cu serviciile de management, consultanță sau alte prestări de servicii, numai dacă contribuabilii justifică necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și sunt încheiate contracte (art. 21 din Codul fiscal).

Serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie exercitate în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege, justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață, sau orice alte materiale corespunzătoare, iar contribuabilii trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate (pct. 48 din Normele metodologice).

Înalta Curte reține că între recurenta-reclamantă și G. a fost încheiat un contract de servicii de consultanță de management și marketing, în luna iunie 2012, pentru care s-au emis două facturi – nr. x/07.06.2012 și nr. x/11.07.2012.

S-a depus la dosar înscrisul intitulat "Proiect Strategic de Promovare a Restaurantului și H.", întocmit de G., ce conține o descriere a Pensiunii și N., fără să se elaboreze o strategie și un plan de marketing pentru acestea, în afară de cele pe care prestatorul le presta deja în virtutea contractului de muncă, ce conținea atribuțiile de organizare, coordonare și supervizare.

În plus, se constată că abia în data de 01.07.2012 a încetat contractul de muncă al dlui G..

Recurenta-reclamantă, fără a aduce argumente contrare celor reținute de prima instanță, susține că serviciile au fost prestate și se încadrează în categoria celor de marketing, pentru care nu este nevoie a se dovedi necesitatea prestării serviciilor.

Dispozițiile art. 21 din Codul fiscal, contrazic afirmațiile recurentei-reclamante, deoarece potrivit acestora, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, iar pct. 48 din Normele metodologice impune ca serviciile să fie efectiv prestate și necesare prin specificul activităților desfășurate.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă, deși invocă dispozițiile legale incidente și afirmă că acestea au fost aplicate greșit de prima instanță, nu a reușit să dovedească cele afirmate, și nici să contrazică faptul că nu era necesară cheltuiala cu aceste servicii, ce nu au fost efectiv prestate, nu s-au adus la îndeplinire obiectivele contractului încheiat între părți, prin urmare, în mod corect, prima instanță a apreciat că suma în cuantum de 129.500 RON este nedeductibilă la calculul impozitului pe profit, în acest sens fiind și concluziile raportului de expertiză.

Cu privire la deductibilitatea sumei de 31.080 RON reprezentând TVA aferentă celor două facturi, Înalta Curte constată neîndeplinirea condițiilor legale de fond, impune de disp. art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, TVA devine deductibilă dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile pentru aceleași argumente deja expuse anterior, cu ocazia analizării deductibilității cheltuielilor, deși condiția de formă a existenței unei facturi este îndeplinită.

În concluzie, recursul formulat de recurenta-reclamantă va fi respins ca nefondat.

Întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul formulat de recurenta-pârâtă DGRFP Ploiești invocă aplicarea greșită a disp. art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 48 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 44/2004, precum și art. 134, art. 145 alin. (1) și (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a), art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă susține că în facturile emise de J. este înscrisă explicație "consultanță oenologică", însă nu au fost prezentate documente prin care să se justifice efectuarea serviciilor specifice, ci exclusiv rapoarte lunare pentru activități diverse, cu atât mai mult cu cât, pentru efectuarea lucrărilor manuale în plantațiile de viță de vie, s-a încheiat un contract de prestări servicii cu S.C. K. S.R.L., iar serviciile sunt prestate în detaliu.

Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanțe din perspectiva justificării efectuării serviciilor de consultanță prestate de J., în contextul în care s-a încheiat în anul 2007 un Contract de prestări servicii specifice podgoriilor cu nr. 104 din 07.05.2007 cu K., astfel că în realitate, serviciile au fost prestate de această societate și nu de J..

Înalta Curte constată că reclamanta a încheiat Contractul de prestări servicii în domeniul viticulturii și vinificației nr. 1/01.09.2008, prelungit până la data de 01.01.2014 cu J., iar acesta, conform documentelor de la dosar a realizat lucrări precum: pregătire rețete pentru stropit via, verificare plivit lăstari pe tulpină, pregătire plan acțiune cârnit, realizarea plan erbicidare, îngrășăminte, lucrările de arat.

Așadar, contractul a vizat consultanța în domeniul viticulturii și vinificației și nu lucrări manuale, pentru care s-a încheiat un contract cu K. S.R.L., prin intermediul căruia să se realizeze efectiv lucrările.

După încetarea contractului cu J., serviciile de consultanță au fost preluate de K. S.R.L. și ulterior, a fost angajată o persoană cu contract de muncă.

Argumentele aduse de recurenta-pârâtă sunt, în realitate simple speculații, astfel cum a arătat și judecătorul fondului.

La dosar s-au depus documentele justificative, contractul încheiat între părți, rapoartele de activitate lunare, dar în care sunt detaliate serviciile prestate, planuri de lucru și corespondență, precum și facturile ce conțin toate elementele prevăzute de lege.

Prin urmare, dispozițiile legale invocate de către recurenta-reclamantă în susținerea recursului au fost interpretate și aplicate corect de prima instanță, nefiind întrunit motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor și TVA aferentă referitoare la costurile cu serviciile de marketing prestate de L., recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a ignorat împrejurarea că documentele justificative prezentate în fața instanței de fond nu au fost depuse și cu ocazia inspecției fiscale și nici la data soluționării contestației administrativ-fiscale.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a susținut încălcarea vreunei dispoziții legale de către prima instanță, critica reprezentând, în realitate, o cerere de reapreciere a probelor administrate în fața instanței de fond.

Cu privire la deductibilitatea cheltuielilor și a TVA aferentă achizițiilor de servicii de management și marketing prestate de M., recurenta-pârâtă susține faptul că prima instanță a analizat superficial materialul probator care dovedește, în opinia sa, că serviciile refacturate, în perioada refacturată, de către M., nu au fost efectuate în scopul obținerii de venituri, întrucât reclamanta nu a înregistrat livrări de bunuri/servicii și nici venituri din vânzarea de produse/servicii către firmele înscrise în foile de lucru.

Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă insistă în calea de atac a recursului asupra greșitei interpretări a probelor și a analizei superficiale a acestora de către prima instanță, motiv ce nu se subsumează criticilor prevăzute de disp. art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei de ajustare a prețului tranzacțiilor efectuate cu societatea afiliată M., recurenta-pârâtă critică hotărârea sentinței de fond în privința metodei alese, respectiv metoda prețului de revânzare și faptul că soluția a fost motivată prin indicarea și menționarea concluziilor raportului de expertiză.

Principalul argument adus de recurenta-pârâtă prin recursul formulat, este acela că structura costurilor totale luate în calul pentru stabilirea marjei brute la M. cuprinde costurile cu bunurile achiziționate, reducerile de preț și rabaturile, în timp ce în cazul companiilor selectate ca fiind comparabile, costurile totale cuprind doar costurile cu achiziția bunurilor.

De asemenea, se mai arată că în cazul părții testate, M. nu au fost furnizate documentele care conțin informațiile din dosarul prețurilor de transfer cu privire la indicatorii financiari obținuți din relația cu A. S.A..

Înalta Curte constată că aceleași motive au fost invocate cu titlu de obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat de expertul judiciar O., acesta arătând că toate informațiile au fost prezentate de către această societate și permiteau revizuirea de către organele fiscale a modului în care metoda prețului de revânzare a fost aplicată părții testate M..

În legătură cu modul de selectare a acestei societăți, Înalta Curte remarcă faptul că liniile directoare privind prețurile de transfer emise de OCDE, Cap. III – Analiza de comparabilitate, pct. A 3.3., par. 3.18, nu prevăd instrucțiuni cu privire la modul de selectare a părții testate, fiind necesar ca profilul funcțional al acesteia să fie mai puțin complet decât profilul funcțional al reclamantei, aspect îndeplinit în cauză, prima societate este distribuitor cu funcții și riscuri limitate, iar cea de-a doua societate este producător cu funcții și riscuri depline.

În concluzie, prima instanță a realizat o amplă motivare a chestiunii analizate, întemeiată pe dispozițiile legale incidente și pe probele administrate în cauză, critica fiind nefondată.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta F. S.A. și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței nr. 34 din 15 martie 2023 a Curții de Apel Ploiești – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.