ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 10/2024

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași cu nr. x/2021, reclamanta Fundația "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, anularea Deciziei nr. 1357/29.09.2021 și, constatând calitatea Fundației "A." de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 pentru imobilul situat în Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român, obligarea pârâtei să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul menționat, solicitând și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 48/2022 din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, și, în consecință: a anulat Decizia nr. 1357/29.09.2021 și a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România să emită o decizie privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul situat în municipiul Iași, str. x, jud. Iași.

Totodată, a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România să îi plătească reclamantei A. suma de 10012,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

în motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susținut că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 și art. 4 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, cu privire la adresa nr. x/27.08.2014, a arătat că temeiul respingerii cererii menționate anterior, prin Decizia nr. 1357/29.09.2021, emisă de Comisia specială de retrocedare, îl constituie nedepunerea în termen a înscrisurilor cu privire la dreptul de proprietate și la preluarea abuzivă a imobilului de către statul român, în perioada de referință a legii.

În egală măsură, cultele religioase sau minorităților naționale care au depus cereri în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, nu sunt condiționate în vreun fel, în procesul de completare al dosarului, de adresa pe care o formulează C.S.R.. De la momentul depunerii cererii până în anul 2014 - momentul formulării adresei pe termen în speța dată - solicitanții își pot completa dosarele cu înscrisurile necesare dovedirii dreptului lor asupra imobilului, cu tot ceea ce incumbă această sintagmă.

Termenul instituit de legea specială în procedura administrativă este un termen de decădere, o sancțiune a impasibilității cultului/minorității.

Cu privire la preluarea abuzivă a imobilului solicitat de către statul român, Comisia specială de retrocedare a apreciat faptul că înscrisurile aflate la dosarul administrativ aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 nu sunt suficiente pentru a determina dacă imobilul a fost preluat integral la nivelul anului 1942 de către statul român sau dacă o parte din imobilul în cauză a reintrat în proprietatea comunității și a fost preluată ulterior prin Decret/Decizie etc.

Cu privire la dreptul de proprietate al A. asupra imobilului solicitat, Curtea de Apel a constatat că reclamanta a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra terenului mai sus menționat și a faptului că terenul a fost preluat abuziv.

Deși argumentele privind dispozițiile art. 4 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și conținutul Deciziunii nr. 39.686/08.07.1943 a Consiliului de Miniștri sunt suficiente pentru a susține teza conform căreia reclamanta a făcut dovada existenței dreptului de proprietate, instanța de contencios administrativ a reținut că în sprijinul tezei evocate sunt și aspectele ce rezultă din corespondența administrativă purtată în anul 1943 între autoritățile statului din acea perioadă și între aceste autorități și Comunitatea Evreiască din Iași cu ocazia întreprinderii măsurilor necesare în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor actului normativ evocat, în acest sens, fiind relevante: adresa nr. x/08.09.1943, rapoartele nr. x/31.08.1943 și nr. y/05.09.1943, prin care se recunoaște că, anterior preluării, Comunitatea Israelită Iași era titulara dreptului de proprietate asupra terenului.

Cu privire la prevederile art. 5 alin. (4): "în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive", recurenta a arătat că, deși în repetate rânduri s-a făcut vorbire despre proprietatea comunității evreiești, la dosarul administrativ a fost depusă adresa nr. x/08.08.1943, care se adresează B..

Or, acest aspect trebuia clarificat la momentul depunerii înscrisurilor. Mai mult decât atât, adresa x a fost formulată în data de 27.08.2014, iar cererea a fost respinsă în data de 29.09.2021, vorbindu-se astfel despre o perioadă de 7 ani, nu despre un termen de 120 de zile, în fapt.

Cu privire la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat de către A., recurenta a susținut că nici la dosarul administrativ, nici la dosarul aflat pe rolul instanței de judecată, nu se regăsesc înscrisuri din care să reiasă dacă suprafața de teren de 8 ha 3.000 m.p. se află în intravilanul sau extravilanul municipiului Iași.

În situația în care terenul în cauză se află în extravilanul municipiului Iași, la momentul actual, sau s-a aflat în extravilanul municipiului Iași, la momentul preluării abuzive, Comisia specială de retrocedare va înainta dosarul aferent cererii de retrocedare sus-menționate, spre competentă soluționare, Comisiilor locale pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.

Cu privire la situația juridică a imobilului solicitat, nici în procedură judecătorească, nici în procedură administrativă, intimata-reclamantă nu a depus la dosar situația juridică a imobilului solicitat, necunoscându-se situația juridică actuală a terenului în cauză.

Cu privire la obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.012,23 de RON, a solicitat exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată și, în subsidiar, diminuarea cheltuielilor de judecată la un cuantum minim.

În opinia recurentei, nu i se poate reține nicio culpă la momentul emiterii deciziei contestate întrucât, din analiza actelor aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004. C.S.R. doar a constatat că la dosar nu au fost depuse înscrisuri relevante cu privire la dreptul de proprietate și preluarea abuzivă a imobilului solicitat.

Mai mult decât atât, nu se poate impune vreo culpă în instrumentarea dosarului, aceasta întemeindu-și decizia pe înscrisurile aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare la momentul soluționării acestuia de către comisie.

Totodată, este mai mult decât evident faptul că se impune, cel puțin diminuarea cheltuielilor pe care recurenta ar fi obligată să le plătească, proporțional cu randamentul acțiunii de chemare în judecată.

Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând anularea acestuia ca nemotivat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Excepția nulității recursului a fost respinsă de către instanță, ca nefondată, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate. Conform acestei dispoziții legale, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Cu titlu prealabil, în ceea ce privește critica referitoare la greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție –Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Înalta Curte reține că, în mod corect și legal, instanța de fond a reținut, având în vedere dispozițiile legale incidente și probele administrate, că reclamanta a făcut, în termenul prevăzut de lege, dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Iași, str. x, fostă proprietate evreiască, la data preluării abuzive de Statul Român în baza Deciziunei nr. 39.686 din 08.07.1943 a Secretariatului de Stat al Românizării; astfel, constatând nelegalitatea Deciziei nr. 1357/29.09.2021, a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România să emită o decizie privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul situat în municipiul Iași, str. x, jud. Iași.

În privința întinderii dreptului de proprietate, instanța de fond a constatat că, deși Deciziunea Președinției Consiliului de Miniștri nr. 39686/08.07.1943 nu conține informații relevante, totuși rapoartele nr. x/31.08.1943 și nr. y/05.09.1943, întocmite de primarul Municipiului Iași, și adresa nr. x/29.10.1943 emisă de Oficiul Județean Iași al Centralei Evreilor din România, conțin date insuficient de precise, fiindcă rapoartele se referă la "aproximativ 10 ha", iar adresa la "o suprafață de mai multe hectare", aceste înscrisuri coroborându-le cu adresa nr. x/11.01.1944 emisă de Administrația financiară de constatare și control Iași, și certificatul nr. x/19.03.1997 emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului, în care se arată expres și explicit că "suprafața Cimitirului evreesc din Str. x trecut în Patrimoniul Primăriei Municipiului Iași, are suprafața de 8 ha 3000 mp."

Ori, Înalta Curte reține că, deși este de necontestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în municipiul Iași, str. x, jud. Iași, acesta nu poate fi stabilit generic și abstract așa cum a făcut-o prima instanță, fiind necesară stabilirea în concret a dreptului de proprietate și a întinderii suprafeței acestui imobil.

Înscrisurile la care face referire instanța de fond nu sunt suficiente pentru a se putea afirma în mod cert că imobilul situat în municipiul Iași, str. x, jud. Iași, ce face obiectul cererii de retrocedare, este în suprafață de 8 ha 3000 mp, iar alte înscrisuri din care să reiasă această suprafață nu se găsesc nici în dosarul administrativ și nici în dosarul instanței.

Totodată, nu au fost administrate alte probe (în afara înscrisurilor) din care să reiasă identificarea clară a imobilului și suprafața exactă a acestuia.

Stabilirea întinderii suprafeței acestui imobil este esențială cu atât mai mult cu cât, în privința măsurilor reparatorii, pentru terenurile ce nu pot fi restituite în natură sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2001, unde se arată următoarele: "Pentru situațiile prevăzute la art. 1 alin. (4) în care nu se poate dispune retrocedarea în natură, se vor acorda măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de legea specială sau compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea deținătoare prevăzută la alin. (1), cu acordul persoanei îndreptățite."

La art. 1 alin. (4) se arată: "În cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile."

Situația juridică actuală a terenului rezultă din Inventarul domeniului public al Municipiului Iași, fiind confirmată și de către Municipiul Iași prin Adresa nr. x/16.12.2021, respectiv că terenul este afectat astfel: parc și loc de joacă pentru copii și blocuri de locuințe.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a fi lămurite aspecte esențiale ale cauzei, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

În acest context, instanța de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece judecătorul fondului nu a lămurit în mod corespunzător situația de fapt și de drept existentă în speța dedusă judecății.

Pentru considerentele arătate, respectând principiul disponibilității și cel al dublului grad de jurisdicție, precum și în vederea asigurării tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea stabilirii în concret a dreptului de proprietate și a întinderii suprafeței imobilului ce a făcut obiectul cererii de retrocedare și în privința căruia instanța de fond a dispus în favoarea reclamantei acordarea de măsuri compensatorii.

În consecință, constatând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței nr. 48/2022 din 12 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.