ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 230/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la 9 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR și B., solicitând să se dispună: obligarea pârâtei EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR la plata către reclamantă a sumei de 1.431.602,27 RON, reprezentând prejudiciul produs prin faptele acesteia și stabilit de A.P.I.A. Călărași prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/19.09.2016 în sarcina reclamantei, ca urmare a acțiunilor pârâtei; obligarea pârâtei B., la plata sumei de 3.182.516 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând prejudiciul produs și beneficiul nerealizat pentru anii 2014, 2015 și 2016, ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale prevăzute în contractul de arendare nr. x din data de 10.03.2011.

Reclamanta a renunțat la judecarea capătului de cerere formulat împotriva pârâtei EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR pentru prejudiciul în sumă de 1.431.602,27 RON, acesta fiind recuperat prin anularea procesului-verbal prin care a fost stabilită sancțiunea, ca urmare a pronunțării deciziei nr. x din 7 decembrie 2019, în dosarul nr. x/2017, de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel că instanța a rămas învestită cu capătul de cerere privind răspunderea contractuală pentru suma de 3.182.516 RON.

Prin sentința civilă nr. 312 din 15 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Călărași – secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. și a fost respinsă cererea reclamantei ca prescrisă.

Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2020, pârâta EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR, în conformitate cu prevederile art. 444 C. proc. civ., a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 312/2020, referitor la soluționarea capătului de cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, cu privire la care instanța de judecată a omis să se pronunțe în cursul judecății.

Prin sentința civilă nr. 5 din 12 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Călarași – secția Civilă, a fost respinsă cererea de completare a hotărârii, formulată de pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 312 din 15 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Călărași – secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, reclamanta a declarat apel, iar împotriva sentinței civile nr. 5 din 12 ianuarie 2021, pronunțate de Tribunalul Călarași – secția Civilă, a declarat apel pârâta EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR.

Prin decizia civilă nr. 791 din 17 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 312 din 15 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Călărași – secția Civilă; a fost a anulată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 792 din 17 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta EPISCOIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR împotriva sentinței civile nr. 5 din 12 ianuarie 2021, pronunțate de Tribunalul Călărași – secția Civilă; a fost a anulată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pârâtele EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 791 din 17 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

În susținerea recursului, recurentele-pârâte arată că hotărârea recurată nesocotește faptul că printr-o normă de ordine publică, imperativă și de strictă interpretare, inserată în art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă, s-a statuat că "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Recurentele-pârâte susțin, de asemenea, că hotărârea instanței de apel nesocotește faptul că nici în cuprinsul acțiunii introductive și nici după repunerea cauzei pe rol urmare a soluționării definitive a procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, precum și nici prin cererea de apel, intimata-reclamantă nu a invocat ca motive de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat derivând din hotărârea judecătorească sus indicată.

Mai arată recurentele-pârâre că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul instanței de fond hotărârea respectivă după repunerea cauzei pe rol, fiind o chestiune de logică formală că aceasta nu putea face obiectul judecății în fond și nici în apel, cu respectarea normelor procedurale, în condițiile în care nu a fost comunicată anterior celor două persoane juridice care nu au fost părți în acel litigiu inițial și implicit nu a fost pusă în discuția contradictorie a acestora.

Mai invocă recurentele-pârâte că părțile din litigiul în care s-a pronunțat decizia nr. 720 din 07 decembrie 2019 sunt diferite - Agenția de plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași și S.C. A. S.R.L., față de cele din prezenta cauză - EPISCOPIA SLOBOZIEI Șl CĂLĂRAȘILOR, B. și S.C. A. S.R.L., cauza și obiectul celor două litigii fiind, de asemenea, diferite - acțiune în anularea unui act administrativ, respectiv acțiunea de răspundere contractuală -, pe de o parte, respectiv exonerarea de la plata unei despăgubiri în primul caz și obținerea/încasarea unei despăgubiri, în al doilea caz.

Totodată, recurentele-pârâte arată că în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea invocată ca intrată în puterea lucrului judecat în privința existenței valide a contractului de arendă generator al celor două litigii nu s-a administrat niciuna din probele în baza cărora instanța de contencios administrativ și fiscal ar fi putut să constate încetarea acelei convenții prin acordul explicit al părților, respectiv faptul că Episcopia Sloboziei și Călărașilor nu a acționat ca "autoritate publică", cum s-a reținut în considerentele primei hotărâri, ci în calitate de "subiect de drept privat", membru asociat proprietar de terenuri, al cărei conducător - Episcopul Sloboziei și Călărașilor - este și președintele B., iar consilierul economic este administratorul aceleiași asociații, astfel cum rezultă din simpla lecturare a Statutului acestei persoanei juridice depus la dosarul prezentei cauze, dar nu și în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 720/07.12.2019. Menționează recurentele-pârâte că documentația primită în anul 2013 de către A. S.R.L. a fost transmisă și semnată de către consilierul economic din cadrul Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, ce are calitatea statutară de administrator al asociației.

În același sens, recurentele-pârâte arată că instanța de contencios administrativ și fiscal nu era competentă material și nici nu a fost învestită în dosarul nr. x/2016 să analizeze și să se pronunțe asupra condițiilor de încetare a contractului de arendă nr. x/10.03.2011, în condițiile în care una dintre părțile semnatare nu a fost parte în acel litigiu, ci doar asupra împrejurării că acesta a continuat să producă efecte juridice numai și exclusiv până la sfârșitul anului agricol 2013, respectiv anterior predării posesiei și folosinței către arendator/proprietarul terenurilor generatoare ale prezentului litigiu.

În aceeași ordine de idei, potrivit recurentelor-pârâte, contractul de arendă - varietate a contractului de închiriere bunuri imobile cu afectațiune specială/terenuri agricole - își încetase ope legis existența, fiind golit de conținut, la data predării terenului de către arendaș- A. S.R.L.- către Episcopia Sloboziei și Călărașilor, în calitate de proprietar de terenuri agricole și respectiv conducător statutar al B., fapt de necontestat în condițiile înregistrării procesului-verbal de predare-primire sub nr. x/24.09.2013 la registratura generală a reclamantei.

Mai susțin recurentele-pârâte că înregistrarea unui act juridic la registratura generală a unei persoane juridice de drept privat sau public, după caz, devine opozabil ope legis acesteia, fiind prezumat a fi adus la cunoștința reprezentantului său legal.

Un alt aspect ce nu a fost avut în vedere de instanța de contencios este, potrivit recurentelor-pârâte acela că, în acord cu prevederile Legii nr. 16/1994 (sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de arendare), înregistrarea sub nr. x/17.10.2013, la Registratura Primăriei Dragalina - autoritate a administrației publice locale a terenului pe raza căruia se află situat terenul generator al litigiului - a notificării de încetare a efectelor/existenței contractului de arendă nr. x/10.03.2011 a conferit acesteia caracter de opozabilitate de necontestat față de orice terță persoană și cu atât mai mult față de reclamantă.

Un alt argument invocat de recurentele-pârâte vizează faptul că pasivitatea reclamantei manifestată prin lipsa oricărui demers legal de reintrare în posesia și folosința terenului, respectiv de la finalizarea anului agricol 2013 până la data de 09.12.2016, când s-a introdus cererea de chemare în judecată în prezenta cauză, dovedește prin ea însăși fără putință de tăgadă acordul expres al reclamantei la încetarea contractului de arendă prin acordul părților, în condițiile în care informațiile referitoare la situația juridică, dar și cea a cultivării terenurilor în cauză puteau fi obținute în cel mai facil mod la Registrul agricol al Primăriei Dragalina, dar și efectiv în teren.

Mai arată recurentele-pârâte că susținerile intimatei-reclamante potrivit cărora prin adresa nr. x/17.12.2013 s-ar fi întrerupt cursul prescripției extinctive sunt lipsite de orice fundament legal în condițiile în care legiuitorul a condiționat, printr-o normă juridică de asemenea imperativă, inclusă în art. 2.540 C. civ., aplicarea unei asemenea consecințe juridice de introducerea de către persoana interesată - A. S.R.L.- a unei cereri de chemare în judecată a pârâtelor din prezenta cauză într-un termen de decădere de 6 (șase) luni de la data punerii în întârziere, condiție neîndeplinită de aceasta.

Un alt argument este reprezentat de faptul că în litigiile de contencios administrativ și fiscal de natura celui ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunțat decizia nr. 720/07.12.2019 un factor esențial și determinant pentru acordarea legală a subvenției/ajutorului de stat pe unitatea de suprafață erau folosirea/exploatarea/cultivarea și recoltarea efectivă/reală a producției agricole de pe terenurile în cauză.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte vizează faptul că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât invocarea din oficiu a puterii lucrului judecat derivând din decizia nr. 720/07.12.2019 și admiterea apelului numai pe acest considerent excedează normelor indicate.

În susținerea acestei critici, recurentele-pârâte arată că însăși intimata-reclamantă recunoaște în mod expres și neechivoc că prejudiciul pretins i-ar fi fost cauzat ca urmare a deposedării nelegale de posesia și folosința terenului arendat de către reprezentanții recurentelor la data de 24.09.2013, fiind astfel pusă în imposibilitatea exploatării și culegerii fructelor/producțiilor agricole aferente.

Totodată, potrivit recurentelor-pârâte, contractul de arendă, având prin definiție natura juridică a unui contract de închiriere a unor bunuri imobile cu afectațiune specială -terenuri agricole - exercitarea efectivă a posesiei, folosinței și exploatării nemijlocite/netulburate a acelor terenuri este de esența existenței valide a convenției și producerii de efecte juridice depline.

Recurentele-pârâte susțin că data de 24.09.2013 reprezintă momentul de la care societatea A. S.R.L. era îndreptățită să promoveze o acțiune în justiție pentru a putea obține dreptul la exploatare/cultivare și culegerea roadelor acelor terenuri și implicit să curgă termenul general de prescripție de 3 ani.

Sub un alt aspect, recurentele-pârâte susțin că instanța de contencios administrativ și fiscal care a pronunțat decizia nr. 720/07.12.2019, a cărei putere de lucru judecat a fost invocată în prezenta cauză, a analizat, prin raportare la normele de drept material prin care se reglementau condițiile și procedura de acordare a ajutorului/subvenției pe unitatea de suprafață de teren agricol efectiv exploatat, numai existența validă a contractului de închiriere nr. x/10.03.2011 la data depunerii cererii de către A. S.R.L. (martie 2013), precum și dacă societatea solicitantă îl exploatase efectiv în cursul acelui an agricol.

Un ultim argument expus de recurentele-pârâte vizează faptul că soluția dată în procesul inițial nu poate avea nicio relevanță în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune invocată în prezenta cauză, nefiind îndeplinită astfel condiția esențială instituită prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., și anume aceea a existenței unei legături determinante cu soluția ce s-ar putea pronunța în această cauză.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurentele-pârâte nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 20 septembrie 2023, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 15 noiembrie 2023, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 7 februarie 2024, cu citarea părților.

Prioritar, se impune a se arăta că, deși cererea de recurs este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, acestea fiind invocate formal. Ca atare, instanța de recurs va proceda la analiza incidenței în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurentele-pârâte este nefondat, pentru considerentele care urmează:

O primă critică de nelegalitate a deciziei instanței de apel vizează încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în raport de care recurentele-pârâte arată că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În acest sens, recurentele-pârâte susțin că nici în cuprinsul acțiunii introductive și nici după repunerea cauzei pe rol ca urmare a soluționării definitive a dosarului nr. x/2017 și nici prin cererea de apel, reclamanta nu a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017. Mai mult decât atât, această hotărâre nu a fost depusă la dosarul cauzei, nu a fost comunicată anterior celor două persoane juridice care nu au fost părți în acel litigiu și nu a fost pusă în discuția contradictorie a acestora.

Contrar argumentelor recurentelor-pârâte, Înalta Curte reține că în ședința publică din 25 ianuarie 2022, astfel cum reiese din încheierea curții de apel, apărătorul reclamantei a depus la dosar decizia nr. x din 7 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2017, aceasta aflându-se la dosar.

De asemenea, la 22 martie 2022, prin serviciul Registratură, reclamanta a depus la dosar un set de hotărâri, astfel cum i-a pus în vedere instanța de apel, printre care se regăsește și această decizie, cu mențiunea "definitivă".

Înalta Curte observă și faptul că prin concluziile scrise depuse la dosar în apel, pârâtele au combătut autoritatea de lucru judecat a deciziei menționate mai sus.

Sub un ultim aspect, astfel cum reiese din încheierea de ședință din 19 aprilie 2022, în fața instanței de apel, atât reclamanta, cât și pârâtele, toate prin apărători avocați, au susținut, respectiv au combătut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2017.

Reiese, așadar, că nu pot fi reținute aspectele invocate de către recurentele-pârâte, în sensul că hotărârea nu a fost depusă la dosarul cauzei, nu a fost comunicată anterior celor două persoane juridice care nu au fost părți în acel litigiu și nu a fost pusă în discuția contradictorie a acestora.

De asemenea, recurentele-pârâte invocă faptul că părțile din litigiul în care s-a pronunțat decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, sunt diferite - Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași și S.C. A. S.R.L., față de cele din prezenta cauză - EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR, B. și S.C. A. S.R.L., cauza și obiectul celor două litigii fiind, de asemenea, diferite - acțiune în anularea unui act administrativ, respectiv acțiunea de răspundere contractuală, pe de o parte, respectiv exonerarea de la plata unei despăgubiri în primul caz și obținerea/încasarea unei despăgubiri, în al doilea caz.

În raport de această critică, Înalta Curte arăta că, potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Se impune a se sublinia că, în raport de art. 432 C. proc. civ., "Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

Articolul 431 alin. (2) Cod procedură civilă instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care, ca în cauză, are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, nici judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat. De altfel, regimul juridic al puterii de lucru judecat se manifestă în plan probator, partea ce a câștigat un proces putându-se prevala de dezlegările date prin hotărârea anterioară, fără ca instanța de judecată să mai poată supune dezbaterii veridicitatea acestora, așa cum s-a procedat în etapele devolutive ale acestui litigiu.

Așadar, nu poate fi reținută critica de nelegalitate în sensul invocat de recurentele-pârâte, câtă vreme nu s-a invocat și nu s-a reținut în cauză efectul negativ al autorității de lucru judecat, ce împiedică o a doua judecată între aceleași părți, cu același obiect și cu aceeași cauză, în sensul art. 431 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel reținând latura pozitivă a puterii de lucru judecat.

Or, dându-se eficiență puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv (întrucât nu există între cele două litigii tripla identitate de obiect, părți și cauză, pentru a se vorbi despre efectul negativ), în raport cu decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, curtea de apel a apreciat corect că instanța de fond a pornit de la o premisă greșită, respectiv o situație de fapt și de drept care, la data pronunțării hotărârii, era deja soluționată printr-o hotărâre definitivă, reținând greșit încetarea contractului de arendă la data de 24.09.2013.

Prin decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ Fiscal a reținut: "(…) în ceea ce privește adresa de la dosarul de fond din primul ciclu procesual, prin care recurenta-reclamantă SC A. S.R.L. este notificată cu privire la încetarea de drept a unui contract încheiat cu Episcopia Sloboziei și Călărașilor, aceasta este datată 01.04.2013, dar a fost transmisă pe e-mail recurentei-reclamante la data de 24.09.2013, ulterior depunerii cererii de plată, iar în al doilea rând, aceasta nu emană de la arendatorul B., ci de la Episcopia Sloboziei și Călărașilor, care nu este parte în contractul de arenda nr. x/10.03.2011.

Prin urmare, în condițiile în care nu provine de la arendator, ci de la un terț față de contract, adresa în discuție nu face dovada încetării, la data de 24.09.2013 a contractului de arendă nr. x/10.03.2011 în temeiul clauzei art. 10 alin. (1) – denunțare unilaterală".

Așadar, nicio altă situație contrară celei reținute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanței de judecată în litigiul pendinte reținerea chestiunii litigioase tranșate definitiv, argumentele și probele contrare ale părții rămânând fără efect în cadrul celui de-al doilea proces.

Recurentele-pârâte apreciază că hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva faptului că în dosarul nr. x/2017, în care a fost pronunțată decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, a cărei putere de lucru judecat a fost reținută, nu s-a administrat niciuna din probele în baza cărora instanța de contencios adminstrativ și fiscal ar fi putut să constate încetarea contractului de arendă prin acordul părților, fiind expuse argumente în acest sens.

Înalta Curte arată că, prin această critică, recurentele-pârâte urmăresc să contrazică aspectele reținute cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 720 din 7 decembrie 2019, respectiv că "Pe de altă parte, Curtea observă că nu există nici dovada că acest contract ar fi încetat în alt mod – prin acordul părților, în condițiile în care nu există vreun act adițional de încetare a contractului de arendă, încheiat între recurenta-reclamantă și B.. Or, lucrul judecat trebuie considerat adevărat - res judicata pro veritate accipitur - pentru că exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

Ultimele argumente în susținerea criticii referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., vizează faptul că intimata-reclamantă recunoaște că prejudiciul i-a fost cauzat ca urmare a deposedării nelegale de terenul arendat, că exercitarea efectivă a posesiei, folosinței și exploatării nemijlocite/netulburate a terenurilor este de esența însăși a existenței valide a convenției și producerii de efecte juridice depline, că începând cu data de 24.09.2013 reclamanta era îndreptățită să promoveze acțiunea în justiție.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Nu poate fi reținut nici argumentul recurentelor-pârâte în sensul că instanța de contencios administrativ și fiscal care a pronunțat decizia nr. 720/07.12.2019, a cărei putere de lucru judecat a fost invocată în prezenta cauză, a analizat, prin raportare la normele de drept material prin care se reglementau condițiile și procedura de acordare a ajutorului/subvenției pe unitatea de suprafață de teren agricol efectiv exploatat, numai existența validă a contractului de închiriere nr. x/10.03.2011 la data depunerii cererii de către A. S.R.L. (martie 2013), precum și dacă societatea solicitantă îl exploatase efectiv în cursul acelui an agricol.

Sub acest aspect, Înalta Curte nu va relua considerentele expuse anterior cu privire la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019.

Va fi înlăturat și ultimul argument al recurentelor-pârâte, care vizează faptul că soluția dată în procesul inițial nu poate avea nicio relevanță în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., anume aceea a existenței unei legături determinante cu soluția ce s-ar putea pronunța în această cauză.

Contrar opiniei recurentelor-pârâte, Înalta Curte arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată de prima instanță în raport de data de 24.09.2013, dată reținută ca fiind cea a încetării contractului de arendă, cu încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 720 din 7 decembrie 2019, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel.

În pofida obiectului diferit al celor două acțiuni, drepturile pretinse au același fundament, același izvor juridic al pretențiilor, contractual, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, interzicând readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie rațiunea și fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar și principiul securității juridice.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR și B. împotriva deciziei civile nr. 791 din 17 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR și B. împotriva deciziei civile nr. 791 din 17 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.