ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 442/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța – secția civilă, în data de 21 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanții Orașul Năvodari, prin primar și Primarul Orașului Năvodari au solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A., la plata sumei de 28.560 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în dosarele x/2019 și y/2019

Prin sentința civilă nr. 5477 din 06 iunie 2023, Judecătoria Constanța – secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Ploiești.

În motivare, această instanță a reținut că sunt incidente, în ceea ce privește competența teritorială a instanței, prevederile art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care este competentă teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, instanța a reținut că sediul pârâtului, așa cum este indicat în cuprinsul cererii introductive, este în localitatea Ploiești, strada x nr. 25, jud. Prahova, iar din analiza înscrisurilor existente la dosar, nu rezultă incidența dispozițiilor referitoare la competența teritorială alternativă, raportat la prevederile art. 107 C. proc. civ., motiv pentru care a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Judecătoriei Constanța și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Învestită prin declinare, Judecătoria Ploiești, secția civilă, prin sentința civilă nr. 6813 din 07 noiembrie 2023, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Judecătoriei Constanța, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut, în esență, că, față de caracterul de ordine privată al normelor de competență incidente în speță și față de faptul că pârâta nu a invocat, prin întâmpinare, excepția de necompetență, prima instanță sesizată nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale de ordine privată, astfel că Judecătoria Constanța ar fi trebuit să constate că este competentă în cauză.

A mai apreciat că sunt incidente aspectele care au făcut obiectul unui recurs în interesul legii (Decizia nr. 31/2019 din 11.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii) care este aplicabil în cauză pentru identitate de rațiune, fiind vorba despre nerespectarea condițiilor de invocare a excepției de necompetență (invocarea din oficiu a excepției necompetenței teritoriale de ordine privată) și consecințele acestui fapt.

În consecință, Judecătoria Ploiești a apreciat că nu este competentă din punct de vedere teritorial să judece prezenta cauză, astfel încât a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare, în favoarea Judecătoriei Constanța.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte reține că Judecătoria Constanța și Judecătoria Ploiești și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, cea dintâi instanță reținând că, în speță, este incidentă regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ., în timp ce a doua instanță a apreciat că norma de competență incidentă în cauză este de ordine privată și nu putea fi invocată de instanța de judecată, din oficiu, raportat la prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Obiectul demersului judiciar dedus judecății îl reprezintă soluționarea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019 ale Tribunalului Constanța.

Înalta Curte reține că recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării de principiu din Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt "cereri principale supuse taxei judiciare de timbru", cu "caracter autonom față de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă (decurgând din culpa procesuală și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare) și c) împrejurarea că rațiunea prorogării competenței instanței în temeiul dispozițiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecința aplicării regulilor de competență de drept comun."

De asemenea, prin Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală, decurgând din pierderea procesului. Totodată, s-a reținut că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă, etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, în care vor fi urmate regulile de competență de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competență, să fie în căderea instanței învestite cu judecata litigiului principal.

Raportat la cele anterior reținute, având în vedere considerentele deciziilor evocate, se constată că, în speță, față de natura cauzei, este aplicabilă norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care: "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, se reține că art. 129 C. proc. civ. reglementează excepțiile de necompetență, pe care le califică ca fiind de ordine publică sau privată, iar la alin. (2) pct. 3 stipulează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În speță, Înalta Curte constată că pentru soluționarea cererii cu care a fost învestită instanța de judecată, C. proc. civ. nu instituie o competență teritorială exclusivă, întrucât obiectul cauzei nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de dispozițiile art. 117-121 C. proc. civ., ci, în temeiul dispozițiilor art. 107 din C. proc. civ., este stabilită o competență de ordine privată, așa cum rezultă din interpretarea art. 129 C. proc. civ.

În atare condiții, fiind vorba despre o normă de competență teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Înalta Curte reține că, în cauză, pârâtul nu a depus întâmpinare, în termenul legal, deși a fost citat cu această mențiune de către prima instanță sesizată.

Astfel, se observă că excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Constanța a fost invocată de instanța de judecată, la primul termen de judecată acordat în cauză, iar nu de pârât, în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, cum pârâtul nu a depus întâmpinare prin care să invoce excepția necompetenței teritoriale, iar la prima zi de înfățișare la care a fost legal citat, acesta nu s-a prezentat, Înalta Curte reține că o eventuală necompetență teritorială a instanței învestite inițial s-a acoperit, instanța de judecată sesizată inițial nefiind în măsură să invoce din oficiu excepția.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.