ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 37/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 19 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Unitatea Militară 02523 București și Unitatea Militară 02517 Craiova, au solicitat obligarea acestora din urmă, în solidar, la plata sumei de 42.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cauzată prin ocuparea parțială, în mod nelegal, a imobilului situat în municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, la plata dobânzii legale aferente debitului de 42.000 euro, începând din data de 9 octombrie 2020 și până la plata efectivă și integrală a debitului principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11109/PI din data de 5 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Unitatea Militară 02523 București, Unitatea Militară 02517 Craiova.

Prin decizia civilă nr. 154 din data de 14 iunie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de către apelanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1109/PI din data de 5 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Unitatea Militară 02523 București și Unitatea Militară 02517 Craiova.

Împotriva deciziei civile nr. 154 din data de 14 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanții C., A. și B..

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea apelului pe care l-au formulat, modificarea sentinței pronunțate de prima instanță și, în consecință, obligarea intimaților-pârâți, în solidar, la plata sumei de 57.167 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cauzată prin ocuparea parțială, în mod nelegal, a imobilului situat în municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, la plata dobânzii legale aferente debitului de 57.167 euro, începând din data de 9 octombrie 2020 și până la data efectivă și integrală a debitului principal, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deși a reținut faptul că intimații-pârâți nu au un titlu care să justifice folosirea terenului în discuție, așa cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2002 al Judecătoriei Timișoara, titlul invocat nefiindu-le opozabil reclamanților, totuși, a considerat că aceștia nu au ocupat în mod abuziv terenul.

Astfel, făcând trimitere la considerentele deciziei civile nr. 1240 din data de 9 noiembrie 2004 pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2002 și ale deciziei nr. 1763/A din data de 8 decembrie 2003 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în același dosar, recurenții au solicitat să se constate că interpretarea dată de instanța de apel efectului pozitiv al lucrului judecat îl golește de conținut, instanța respectând doar formal statuările din cuprinsul acestor hotărâri cu privire la inexistența titlului pârâților, fără a le da, însă, eficiența prevăzută de lege.

Recurenții-reclamanți au subliniat că, atât timp cât în primul proces, instanțele au stabilit că intimații-pârâți nu au dobândit vreun drept real asupra terenului, este foarte clar că aceștia, cu bună știință, au folosit în continuare imobilul fără drept. Totodată, consideră că, din moment ce art. 431 alin. (2) C. proc. civ. le permite să invoce efectele lucrului judecat, nu era nevoie să formuleze o acțiune în anularea pretinsului titlu de care intimații-pârâți se prevalează pentru a justifica ocuparea terenului.

În raport de aceste considerente, recurenții-reclamanți au solicitat să se constate că statuările instanței de apel în sensul că folosirea terenului de către intimații-pârâți nu constituie o faptă ilicită delictuală încalcă în mod evident puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, ceea ce atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

În măsura în care s-ar considera că aceste critici nu pot fi subsumate cazului de casare menționat, recurenții au solicitat analizarea lor din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că statuările instanței de apel în sensul că ocuparea terenului de către pârâți nu ar reprezenta o folosire abuzivă (chiar și în condițiile în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu au un titlu) încalcă normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 alin. (1) și (2) precum și art. 1.357 C. civ.

În opinia acestora, folosirea terenului de către intimații-pârâți întrunește toate caracteristicile unei fapte ilicite delictuale, fiind lipsit de relevanță faptul că aceștia s-au încrezut în diferite acte emise de alte autorități publice, cât timp aceste acte au fost lăsate fără efect de instanțele judecătorești, începând din anul 2003.

Făcând din nou trimitere la hotărârile judecătorești anterioare care au constatat inexistența titlului pârâților, recurenții consideră că nu se mai poate susține că intimații-pârâți ar fi fost îndreptățiți să creadă că pot să ocupe terenul, ci, din contră, fiind părți în procesul anterior, știau foarte bine că nu au dreptul de a se folosi de imobil, dar, cu toate acestea, au refuzat să pună în executare hotărârea judecătorească și să elibereze terenul, deși au fost somați de mai multe ori în acest sens.

Prin urmare, intimații-pârâți au săvârșit cu bună știință o faptă ilicită de natură delictuală, profitând de poziția de putere pe care se aflau pentru a se folosi timp de zeci de ani de teren, fără drept.

Din această perspectivă, recurenții consideră că instanța de apel a încălcat, deopotrivă, și normele de drept material referitoare la vinovăție, respectiv a încălcat/aplicat greșit prevederile art. 15 și art. 16 C. civ.

Intimații-pârâți au acționat cu vinovăție, sub forma intenției, refuzând să elibereze terenul chiar și după ce au primit somația care a precedat procesul de evacuare, ceea ce demonstrează fără echivoc că au fost de rea-credință, împiedicând cu bună știință restituirea terenului.

Este irelevant dacă ei, reclamanții, au făcut sau nu demersuri pentru restituirea terenului după ce sentința nr. 1039 din data de 10 februarie 2003 a rămas definitivă, din moment ce prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit că ei sunt proprietarii terenului, iar intimații-pârâți nu au un titlu locativ. Practic, de la acel moment, intimații-pârâți știau că au obligația să le restituie imobilul, or, câtă vreme nu și-au îndeplinit această obligație, singura concluzie ce se impune este aceea că au fost de rea-credință și, deci, că se fac vinovați pentru întârzierea în predare.

În opinia recurenților-reclamanți, dacă s-ar valida raționamentul instanței de apel, ar însemna să se ignore efectele acestei hotărâri judecătorești.

În plus au precizat și că, așa cum reține și instanța de apel, au făcut demersuri pentru restituirea terenului, printre care și inițierea unui proces de evacuare a intimaților-pârâți din imobil, cerere care le-a și fost admisă în primă instanță, dar respinsă în apel.

Au menționat că soluția de respingere a fost motivată pe considerentul că amplasamentul exact al suprafeței care trebuia să le fie restituită nu putea fi determinat decât printr-o expertiză, probă care era incompatibilă cu procedura specială a evacuării (acest fapt a fost recunoscut inclusiv prin întâmpinarea la apel) și nu pe considerentul că nu ar avea dreptul la restituire; prin hotărârile pronunțate în acest dosar s-a reținut că au dreptul la restituire și că ocuparea terenului a fost nelegală.

Recurenții consideră că, prin decizia pronunțată în apel, instanța a legitimat săvârșirea unui abuz de drept împotriva lor, și că, deși li se reproșează că nu ar fi solicitat pentru o perioadă lungă de timp restituirea terenului, acest fapt demonstrează, în realitate, o dată în plus, reaua-credință a intimaților-pârâți.

Folosirea de către intimați a terenului timp de circa 20 de ani, de când s-a stabilit prin hotărâre judecătorească faptul că nu au vreun drept asupra acestuia, este un abuz de drept, concretizat prin aceea că știau foarte bine că dreptul de care se prevalează este unul pur formal și că pretinsul titlu nu le este opozabil reclamanților, dar, cu toate acestea, au refuzat să restituie terenul și au refuzat să facă demersurile ce erau necesare pentru a putea restitui terenul.

Deși intimații-pârâți se prevalează de faptul că nu ar fi putut să restituie terenul fără să fi demolat construcțiile care se aflau pe el și că pentru această operațiune au avut nevoie de o autorizație de demolare, nu se poate susține în mod rezonabil că au avut nevoie de aproape 20 de ani pentru a obține o astfel de autorizație.

Subsumat unei alte critici de nelegalitate, recurenții reclamanți susțin că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material referitoare la cauzele de exonerare de răspundere în materie delictuală, respectiv, dispozițiile art. 1364 C. civ., atunci când a reținut că intimații-pârâți, prin însăși activitatea pe care o desfășurau, nu ar fi putut să le pună la dispoziție terenul în lipsa unei aprobări din partea organismelor superioare ierarhic.

Recurenții consideră că acest argument contravine dispozițiilor art. 1364 C. civ., care prevăd în mod expres faptul că nici exercitarea unei activități prevăzute de lege și nici ordinul superiorului ierarhic nu sunt cauze exoneratoare de răspundere, pentru cel care putea să-și dea seama de caracterul ilicit al faptei sale. Or, câtă vreme intimații-pârâți știau foarte bine că ocuparea terenului este o faptă ilicită, având cunoștință despre hotărârile judecătorești prin care s-a reținut că nu au vreun drept asupra acestuia, nu se pot prevala de faptul că exercită o anumită activitate prevăzută de lege sau că ar fi avut nevoie de un ordin al superiorului ierarhic, după cum nici instanța nu poate justifica faptele intimaților-pârâți pe aceste temeiuri, cu atât mai mult cu cât ocuparea terenului dura de aproape 20 de ani.

Pe de altă parte, împrejurarea că intimații-pârâți ar fi cheltuit bani pentru demolarea construcțiilor ridicate fără drept pe terenul în discuție (aspect care oricum nu a fost dovedit) nu este un fapt care să poată fi încadrat în categoria cauzelor exoneratoare de răspundere civilă, după cum nici obținerea autorizației de demolare nu poate fi considerată ca atare, fiind reținute în mod greșit de către instanța de apel ca reprezentând cauze justificative.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a încălcat normele referitoare la dovada dreptului de proprietate în materie de imobile înscrise în cartea funciară, respectiv, dispozițiile art. 565 și de art. 900 C. civ., considerentul reținut în motivarea soluției de respingere a apelului, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că terenul în litigiu a fost scos din domeniul public, fiind nelegal și neîntemeiat pentru că ignoră prevederile legale menționate mai sus.

Astfel, au susținut că delimitarea dintre domeniul public și domeniul privat nu poate fi făcută pe baza unor liste de inventar întocmite în baza unor hotărâri de guvern, ci, din contră, delimitarea se face conform regulilor prevăzute de C. civ.. mai mult, în materie de imobile înscrise în cartea funciară, apartenența unui bun la domeniul public sau privat trebuie să reiasă din mențiunile înscrise în cartea funciară și în extrasul aferent.

Au precizat că, în speță, se poate observa foarte clar faptul că terenul nu a fost niciodată în domeniul public al statului sau al unei unități administrativ teritoriale, ci, din extrasul de carte funciară aflat la dosar, rezultă foarte clar că terenul a fost întotdeauna în proprietatea lor, fapt care a fost confirmat și de instanțele judecătorești; or, persoanele fizice nu pot avea, potrivit legii române, bunuri care să aparțină domeniului public.

Recurenții-reclamanți consideră că și acest aspect este doar un alt pretext pur formal prin care instanța de apel a încercat să justifice o ocupare abuzivă a terenului de către o autoritate publică, care nu a făcut, timp de circa 20 de ani de când s-a stabilit că nu are drepturi asupra acestui teren, demersuri pentru a-l restitui.

În termen legal, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, invocând și excepția nulității, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În susținerea excepției nulității recursului, în esență, a invocat faptul că partea adversă a formulat critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, motivul prin care recurenții-reclamanți au afirmat că s-ar fi încălcat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă doar dezacordul acestora în raport cu motivarea instanței de apel prin care s-a reținut că din considerentele deciziei civile nr. 602/A din data de 8 mai 2019 dată în dosar nr. x/2018, rezultă cu putere de lucru judecat că nu era clarificată situația de fapt, acesta fiind și motivul pentru care a fost respinsă cererea de evacuare.

În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează încălcarea normelor de drept material a arătat că acesta reproduce întocmai motivele de apel, motive care și-au găsit o rezolvare jurisdicțională prin hotărârea recurată, fără însă a se indica în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel.

Pe fondul cauzei, a apreciat că sunt pertinente considerentele instanțelor de fond referitoare la lipsa demersurilor recurenților-reclamanți de a intra în posesia terenului și a arătat că motivul principal pentru care ambele instanțe au respins cererea părților adverse constă în reținerea bunei-credințe în ceea ce îl privește, prin prisma încercărilor de soluționare pe cale amiabilă a diferendului, ceea ce contravine interpretării că Ministerul ar fi acționat cu vinovăție sau rea-credință.

Ca atare, a susținut că nu sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) C. civ. și a menționat că a inițiat demersuri, în sensul punerii în executare de bună-voie a sentinței civile nr. 1039/2003, ceea ce contravine conceptului de "ocupare abuzivă"; în acest sens, instituția militară a cheltuit suma de 264.923 RON pentru a demola construcțiile existente pe terenul care urma să fie predat, deși nu a fost obligată în acest sens de nicio instanță, suma depășind cu mult cuantumul pretențiilor.

A mai arătat și că, fiind respinsă cererea de evacuare, nu a fost stabilită culpa Ministerului, astfel că, nu poate fi admisă ipoteza obligării sale la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, așa cum solicită, în mod injust, recurenții-reclamanți.

Mai mult, a invocat faptul că, prin sentința civilă nr. 12111 pronunțată la data de 28 octombrie 2018 de către Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca inadmisibil, capătul de cerere formulat de reclamanți, având ca obiect obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului, iar, prin decizia nr. 602A din data de 8 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș în același dosar, aceasta a rămas definitivă.

Ca atare, a apreciat că soluția trebuie să țină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecății, dându-se eficiență prezumției de lucru judecat, în sensul că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă – în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Totodată, a susținut că sunt lipsite de relevanță referirile recurenților-reclamanți la demersurile efectuate sau la împrejurarea că au solicitat daune numai pentru ultimii 3 ani, anteriori punerii în posesie, și nu pe întreaga durată de timp în care terenul a fost ocupat, întrucât condițiile expres prevăzute pentru reținerea răspunderii civile delictuale în sarcina ministerului, respectiv existența unei fapte ilicite și a vinovăției, nu au fost dovedite.

Prin urmare, a apreciat că în mod corect instanța de apel a stabilit, față de probele administrate și prin raportare la obiectul litigiului, că reprezentanții ministerului nu sunt cei care i-au deposedat pe antecesorii recurenților-reclamanți de posesia terenului, iar fapta de ocupare a acestuia nu este una ilicită, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

Recurenții-reclamanți, cu depășirea termenului legal, au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, solicitând respingerea excepției nulității recursului și a celorlalte apărări formulate de către partea adversă.

În combaterea excepției nulității recursului, recurenții-reclamanți au invocat faptul că, prin cererea de recurs, au indicat în mod expres cazurile de casare pe care și-au întemeiat calea de atac, respectiv cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., precum și că, pentru fiecare motiv de casare, au arătat care sunt normele de drept procesual și material încălcate ori aplicate greșit de către instanța de apel – efectul pozitiv al lucrului judecat reglementat de art. 431 C. proc. civ., respectiv art. 1349, art. 1357, art. 15, art. 16, art. 1364, art. 565 și art. 900 C. civ.

Au subliniat că, pentru fiecare text de lege, au precizat în ce constă încălcarea ori aplicarea greșită, prin raportare la circumstanțele speței.

Totodată, au arătat că nu au solicitat instanței de recurs o reanalizare a stării de fapt sau a probatoriului, ci să verifice dacă, pe baza stării de fapt care rezultă din probele administrate deja, instanța de apel a aplicat în mod corect sau nu textele de lege la care au făcut referire.

Apreciind neîntemeiate apărările părții adverse pe fondul căii de atac, în esență, au susținut că, în cauză, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate în dosarul nr. x/2018, precum și că împrejurarea că intimatul-pârât a trebuit să suporte costurile lucrărilor de demolare nu este și nu poate fi considerată o dovadă de bună-credință în ceea ce privește ocuparea terenului.

A subliniat că reaua-credință a intimatului-pârât rezultă și din faptul că predarea terenului s-a făcut la aproximativ 15 ani după finalizarea litigiului în care instanțele au constatat că intimatul-pârât nu are un drept de folosință a terenului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatele pârâte prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamanți, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului pârât, că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenții reclamanți au invocat, pe de o parte, încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, încălcarea puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigii anterioare ce au privit aceleași părți și care au statuat cu caracter definitiv asupra unor chestiuni ce au relevanță și în prezentul litigiu, critica astfel formulată putând fi subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.. Este adevărat că recurenții reclamanți au apreciat că, din perspectiva acestor critici, în cauză ar fi incident motivul de casare reglementat de punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, acest aspect nu este de natură a atrage incidența sancțiunii nulității recursului câtă vreme instanța are posibilitatea de a da ea însăși criticilor cu a căror analiză a fost învestită încadrarea juridică corespunzătoare.

Pe de altă parte, susținând că în mod greșit s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților (fapta ilicită și vinovăția), recurenții au invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1349, 1357, 1364, 15, 16 C. civ., precum și a celor din cuprinsul dispozițiilor art. 565 și 900 C. civ., cu referire la dovada dreptului de proprietate în materie de imobile înscrise în cartea funciară. Or, aceste chestiuni pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenții s-au raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceștia tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor reclamanților cu privire la aceste aspecte de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamanți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții reclamanți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recursul pune în discuție, sub un prim aspect, nesocotirea efectelor autorității de lucru judecat atașate sentinței civile nr. 1039 din 10.02.2003, pronunțate de Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă prin decizia nr. 1763A/08.12.2003 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia nr. 1240/09.11.2004 a Curții de Apel Timișoara, care a tranșat chestiunea inexistenței titlului pârâților asupra terenului în litigiu, astfel că, pentru verificarea legalității deciziei atacate din perspectiva susținerilor formulate de recurenții reclamanți, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esențiale ale prezentului proces, precum și ale celui soluționat prin hotărârile a căror putere de lucru judecat este invocată, întrucât acestea relevă toate reperele necesare pentru verificarea aplicării legii procesual civile de către instanța de apel și, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase în discuție.

În acest sens, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cauzată prin ocuparea abuzivă a terenului în suprafață de 2110 mp, situat în municipiul Timișoara, județ Timiș, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara.

Pretențiile astfel formulate au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamanții, în calitate de proprietari ai imobilului, considerând că ocuparea fără drept a acestuia de către pârâți constituie o faptă ilicită, ce a fost săvârșită cu vinovăție, în sensul dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Prin sentința pronunțată în primă instanță, Tribunalul a respins acțiunea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv, condiția referitoare la caracterul ilicit al faptei și condiția vinovăției.

Pe baza susținerilor părților și a materialului probator administrat, instanța de fond a reținut, în fapt, că terenul în litigiu face parte dintr-o suprafață mai mare, de 4020 mp, înscrisă în CF vechi Timișoara nr. 2195, nr. top. x și y, care, în anul 1981, a trecut în proprietatea Statului, ca urmare a vânzării construcțiilor existente, în temeiul Legii nr. 58/1974, fără ca dreptul de proprietate al Statului să fie înscris în cartea funciară.

Prin Decizia nr. 2914/09.11.1983 a Consiliului Popular al Județului Timiș, o parte a acestui teren a fost dată în administrarea operativă a Ministerului Apărării Naționale, iar, în anul 1994, prin Ordinul Prefectului nr. 1808/1994, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, terenul a fost restituit lui D. și soției A., precum și lui E. și soției F..

Încă din 1994, pe aceste teren funcționa o unitate militară.

Prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei Timișoara, Ministerul Apărării Naționale a încercat să obțină constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului ce constituie titlul de proprietate exhibat de reclamanți, aceasta fiind, însă, respinsă, prin sentința civilă nr. 1039/10.02.2003, definitivă prin decizia civilă nr. 1763 din 08.12.2003 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1240/09.11.2004 a Curții de Apel Timișoara, instanțele reținând că Ministerul nu are un titlu cu privire la teren pe care să îl poată opune pârâților (reclamanții din prezenta cauză).

După soluționarea irevocabilă a acestui dosar, părțile au încercat rezolvarea pe cale amiabilă a conflictului, însă reclamanții nu au acceptat variantele de soluționare propuse de minister.

Prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Timișoara, reclamanții au solicitat evacuarea pârâților din imobilul în litigiu precum și obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 12111 din 24.10.2018, Judecătoria Timișoara a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor și a admis cererea de evacuare.

Prin decizia civilă nr. 602 din 08.05.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș în aceeași cauză, a fost admis apelul pârâților și a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect evacuarea.

După pronunțarea acestei decizii, pârâții, de bună voie, au predat reclamanților suprafața de 2110 mp din terenul în suprafață de 4020 mp înscris în CF nr. x Timișoara, nr. cadastral x, fiind încheiat în acest sens procesul-verbal de predare – primire parțială a imobilului din data de 03.11.2020.

În contextul celor mai sus reținute, Tribunalul a apreciat că susținerile reclamanților referitoare la ocuparea abuzivă de către pârâți a suprafeței de 2110 mp din terenul aflat în proprietatea lor sunt neîntemeiate, probele administrate demonstrând că, de fapt, terenul a fost ocupat de unitatea militară ca urmare a deciziei Consiliului Popular al Județului Timiș care a dat în administrare acest teren Ministerului Apărării Naționale, în urma trecerii terenului în proprietatea Statului, astfel că nu pârâții sunt cei care i-au deposedat pe antecesorii reclamanților de acest teren.

Tribunalul a mai reținut că nu s-a dovedit de către reclamanți că, după pronunțarea sentinței civile nr. 1039/10.02.2003 de către Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2002, prin care s-a recunoscut validitatea ordinului prefectului prin care terenul a fost restituit antecesorilor lor, aceștia au încercat să intre posesia terenului. De asemenea, reclamanții nu au oferit nicio explicație pentru faptul că, din anul 1994, când a fost emis ordinul prefectului, până în anul 2018, antecesorii lor nu au încercat să intre în posesia acestui teren. Din considerentele sentinței civile nr. 12111/24.10.2018 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2020 rezultă, însă, că pârâții au încercat soluționarea pe cale amiabilă a acestui conflict, dar fără rezultat, întrucât reclamanții nu au acceptat variantele propuse de minister, ceea ce înseamnă că pârâții au fost de bună credință și au sperat într-o soluționare amiabilă a acestui litigiu.

În concluzie, Tribunalul a considerat că fapta de ocupare a terenului de către pârâți nu este una ilicită întrucât ocuparea terenului s-a făcut și s-a menținut în baza unor dispoziții emise de autoritățile publice cu competențe în domeniu, în cauză nefiind îndeplinită nici condiția vinovăției întrucât pârâții au depus eforturi pentru rezolvarea situației litigioase, care nu a fost creată din culpa lor, iar reclamanții au avut o atitudine pasivă, mai bine de 25 de ani, în sensul că nu au încercat să intre în posesia terenului, astfel că nu li se poate imputa pârâților faptul că au avut speranța legitimă că vor reuși soluționarea acestui litigiu pe cale amiabilă.

Soluția instanței de fond a fost menținută în apel, instanța devolutivă reținând, în esență, că, deși este real că pârâtul-intimat Ministerul Apărării Naționale a pierdut litigiul în care a solicitat anularea titlului reclamanților, acesta fiind considerat preferabil, la fel de real este și faptul că titlul pârâtului nu a fost niciodată anulat (chiar dacă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu poate fi opus cu succes reclamanților), după cum nici nu s-a făcut dovada că terenul litigios ar fi fost scos din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 1740/2006 sub nr. MF 106619.

De asemenea, Curtea de Apel a constatat că, din anul 2005, până în anul 2019, reclamanții nu au întreprins niciun demers în justiție pentru a intra în posesia terenului ocupat de către pârâți, cu toate că aveau o hotărâre judecătorească care stabilea că titlul lor este preferabil celui exhibat de pârât, fără a se dispune, însă, și obligarea acestora din urmă la a-l preda celor dintâi. Intimații pârâți, însă, și-au manifestat toată disponibilitatea de a le pune la dispoziție o porțiune de 2110 m.p. din incinta cazărmii 2960 Timișoara, cu toate că nu fuseseră condamnați în acest sens prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior, oferta nefiind agreată de reclamanți.

Pe de altă parte, cererea de evacuare a pârâților, formulată de reclamanți în cadrul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Timiș, a fost respinsă tocmai pentru că nu era clarificată situația de fapt, de vreme ce pârâtul-intimat primise în administrare numai suprafața de 2458 m.p., pretins a corespunde unui număr topografic x și a fi înscrisă în cartea funciară - din totalul de 4.020 mp. înscris în C.F. nr. x Timișoara (nr. CF vechi x), nr. top. x cu privire la care s-a emis Ordinul Prefectului în favoarea reclamanților. Cu toate acestea, după pronunțarea deciziei nr. 602/A/8.05.2019, tot pârâții au fost cei care au inițiat demersurile administrative pentru demolarea cazărmii militare, eliberarea terenului folosit pentru funcționarea acesteia și predarea lui liber de orice sarcini reclamanților un an mai târziu, fără să fi fost condamnați prin vreo hotărâre judecătorească să procedeze astfel și anterior notificării pe care reclamanții le-au transmis-o (înregistrată sub nr. x/12.10.2020).

Instanța de apel a apreciat că, dat fiind specificul activității prestate de către pârâți, respectiv faptul că pe teren funcționa o unitate militară care folosea construcțiile, aceasta nu putea pur și simplu să le abandoneze în favoarea reclamanților, fără a obține, în prealabil, autorizările necesare demolării (inclusiv pe cale ierarhică) sau în absența unei hotărâri judecătorești care să o oblige în acest sens.

În raport de aceste aspecte, Curtea de Apel a constatat, în acord cu judecătorul fondului, că nu se poate reține în sarcina pârâtului săvârșirea cu rea-credință a vreunei fapte ilicite, în sensul că ar fi ocupat abuziv terenul atribuit reclamanților în proprietate în anul 1994 și ar fi refuzat să îl predea la cererea celor din urmă.

De vreme ce terenul era folosit de către intimați în temeiul unui titlu neanulat încă (chiar dacă s-a constatat că nu era opozabil reclamanților în absența înscrierii în cartea funciară) anterior anului 1989, iar după pronunțarea primei hotărâri au încercat să se înțeleagă cu reclamanții pe cale amiabilă și chiar să le predea o parte din teren - cu toate că nu fuseseră obligați jurisdicțional în acest sens, iar după finalizarea celui de-al doilea litigiu, deși s-a respins definitiv cererea de evacuare, pârâții au întreprins toate demersurile administrative (ce au implicat mai multe etape - solicitare și obținere autorizație de desființare, executare efectivă a operațiunilor de demolare, recepția lucrărilor și finalmente protocolul perfectat cu reclamanții la data de 3 noiembrie 2020) pentru a-l elibera și a-l preda liber de orice construcții, cheltuind aproximativ 53.000 de euro (echivalentul a 264 923 RON), fără a fi condamnați prin vreo hotărâre judecătorească definitivă, este evident că nu se poate reține vreo faptă ilicită săvârșită cu vinovăție în sarcina intimaților.

Instanța de apel a apreciat că, dimpotrivă, în tot acest interval temporar, pârâții au acționat cu bună-credință, încercând să rezolve pe cale amiabilă o situație ce nu le era imputabilă și în care s-au regăsit prin jocul combinat al preluărilor de imobile de către fostul stat comunist, în temeiul unor acte normative speciale, și al retrocedărilor acestora, dispuse în temeiul altor legi speciale după căderea regimului totalitar, ei fiind titularii unui drept de administrare conferit de același stat și confirmat ulterior anului 1989 prin includerea terenului în domeniul public.

Pe calea prezentului recurs, reclamanții susțin că, atât timp cât prin hotărârile pronunțate în litigiul anterior s-a reținut cu putere de lucru judecat că pârâții nu au un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, statuările instanței de apel în sensul că ocuparea și folosirea de către pârâți în continuare a acestuia nu ar constitui o faptă ilicită, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală, sunt nelegale, încălcând dispozițiile de drept procesual cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel nu a reținut caracterul ilicit al ocupării de către pârâți a terenului în litigiu, încălcând puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care s-a stabilit că pârâții nu au niciun drept asupra acestuia.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenții reclamanți și-au întemeiat acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, criticile subsumate acestuia se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., rezultată din nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, încălcarea de către instanță a autorității de lucru judecat, în oricare dintre cele două forme de manifestare ale acesteia (efectul negativ sau efectul pozitiv) reprezentând un motiv distinct de casare a unei hotărâri judecătorești, reglementat, ca atare, în cuprinsul textului legal mai sus menționat.

În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aceste aspecte, se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ.

Reglementată prin dispozițiile art. 430 – 431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale, și anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, respectiv, soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Art. 431 C. proc. civ. consacră formele de manifestare a autorității lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv, care este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicție între dispozitivele hotărârilor judecătorești, și efectul pozitiv sau normativ, în înțelesul de normă particulară, în relația dintre părți, aplicabilă cauzei concrete, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară, oricare dintre părți putând opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Deci, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat se manifestă nu doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, în virtutea căreia drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

În raport de aceste aspecte teoretice, Înalta Curtea constată că, în speță, ceea ce se invocă de către recurenții reclamanți, este efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în litigiul ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului nr. 1808/1994, ce constituie titlul de proprietate exhibat de reclamanți, recurenții considerând că, atât timp cât prin aceste hotărâri s-a reținut că Ministerul Apărării Naționale nu are niciun drept real asupra terenului în litigiu, fapta acestuia de a ocupa în continuare terenul are caracter ilicit, o apreciere în sens contrar încălcând puterea de lucru judecat a acestor statuări.

Criticile astfel formulate sunt, însă, nefondate, ele pornind de la o premisă greșită și anume aceea că lipsa titlului este de natură să imprime în mod automat caracter ilicit faptei pârâților de a ocupa în continuare terenul.

Contrar acestei opinii, Înalta Curte reține că ocuparea și folosirea de către pârâți a terenului reclamanților, chiar și în lipsa unui drept real, a unui titlu asupra imobilului, nu echivalează eo ipso cu săvârșirea unei fapte ilicite, care să atragă în mod automat răspunderea civilă delictuală, exclusiv prin aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, cu valoarea unei prezumții juris et de jure.

Împrejurarea că pârâții au ocupat și au folosit în continuare terenul, chiar și după ce, prin hotărâre irevocabilă, s-a stabilit că nu au un titlu valabil care să poată fi opus reclamanților, nu se suprapune cu ilicitul delictual dedus prezentei judecăți, analiza faptei imputate în cauză, din perspectiva dispozițiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, invocate ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății, impunând verificarea unor elemente distincte, suplimentare, din care să rezulte modalitatea concretă în care pârâții au acționat, pentru că doar astfel se poate stabili dacă au săvârșit cu vinovăție o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 1357 C. civ.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară dovedirea unui comportament interzis sau contrar legii și ordinii sociale. Or, împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că pârâții nu au un drept real asupra terenului în litigiu, un titlu pe care să îl poată opune reclamanților, nu este de natură a atrage, în mod automat, această formă de răspundere, ocuparea și folosirea imobilului în aceste condiții neputând fi considerată ilicită doar în virtutea acestei constatări.

Fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, care trebuie să se concretizeze într-o conduită deficitară a pârâților, o conduită ce încalcă normele dreptului obiectiv și care, prin modalitatea concretă de manifestare, conduce la producerea prejudiciului invocat de reclamanți. Prin urmare, analiza și stabilirea răspunderii delictuale impune verificarea elementelor care conturează săvârșirea faptei ilicite, comportamentul și acțiunile concrete imputate pârâților, care au avut drept consecință vătămarea patrimonială ce este reclamată în cadrul prezentului litigiu.

Caracterul ilicit al conduitei se apreciază în raport de regulile generale instituite prin dispoziții legale. Or, în vederea realizării acestui deziderat, în cadrul analizei efectuate, instanța de apel era obligată să ia considerare toate elementele factuale ale cauzei, atât cele rezultate din cuprinsul hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, ce a avut ca obiect anularea titlului de proprietate al reclamanților, referitoare la inexistența unui titlu pe care pârâții să îl poată opune reclamanților cu privire la terenul în litigiu, care au constituit, de altfel, premisa de la care s-a pornit, cât și aspectele rezultate din materialul probator administrat, referitor la comportamentul manifestat de pârâți în raporturile cu reclamanții, la modul în care pârâții au intrat în posesia terenului și în care l-au folosit, adică exact a acelor elemente care conturează săvârșirea faptei ilicite ce li se impută.

Considerând că în sarcina pârâților nu poate fi reținută săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite, nu înseamnă, astfel cum susțin recurenții, că instanța de apel a nesocotit statuările anterioare ale instanțelor judecătorești cu privire la inexistența titlului, legitimând abuzul de drept comis de pârâți împotriva lor, respectiv, validând comportamentul acestora. Dimpotrivă, luând în considerare întocmai cele reținute cu putere de lucru judecat în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2002 al Judecătoriei Timișoara, instanța de apel a demonstrat, corespunzător criteriilor de analiză ce operează în materia răspunderii civile delictuale, de ce folosirea terenului reclamanților de către pârâți, chiar în lipsa unui titlu, nu are valențele unei fapte ilicite de natură a justifica antrenarea răspunderii delictuale, cu indicarea tuturor elementelor factuale ce i-au permis să statueze în acest sens.

Inexistența titlului, stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate anterior, este o chestiune distinctă de fapta de a ocupa și de a folosi terenul fără titlu, iar caracterul licit sau ilicit al acestei fapte nu rezultă din lipsa titlului, ci trebuie stabilit pe baza unor verificări jurisdicționale specifice, diferite de cele efectuate în litigiul anterior.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța de apel a reanalizat titlul pârâților sau că ar fi ignorat statuările din hotărârile anterioare cu privire la acesta. Dimpotrivă, Curtea a reținut efectul lucrului judecat sub aspectul inexistenței titlului, dar, distinct de aceasta, a constatat existența unor împrejurări de natură a înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii imputate prin cererea de chemare în judecată, apreciind că, în raport de acestea, ocuparea terenului nu are caracter abuziv, simpla împrejurare că pârâții nu dețin un drept real tabular asupra acestuia nefiind de natură a conduce, prin ea însăși, la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite.

În consecință, reținând că simpla constatare în cuprinsul unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat a împrejurării că pârâții nu dețin niciun drept real asupra terenului în litigiu nu conduce prin ea însăși la concluzia exercitării abuzive a dreptului de folosință, fiind necesară verificarea, în raport de împrejurările cauzei, a îndeplinirii cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că susținerile recurenților referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. nefiind incident.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate.

În concret, recurenții-reclamanți consideră că statuările instanței de apel în sensul că ocuparea terenului de către pârâți nu ar avea caracter abuziv, chiar și în condițiile în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că aceștia nu au un titlu, încalcă normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 alin. (1) și (2) precum și art. 1.357 C. civ., precum și pe cele referitoare la vinovăție, respectiv, art. 15 și 16 C. civ.

Astfel, făcând din nou trimitere la hotărârile judecătorești anterioare care au constatat inexistența titlului pârâților, recurenții consideră că aceștia au săvârșit cu bună știință o faptă ilicită de natură delictuală, în sensul că, profitând de poziția de putere pe care se aflau, au ocupat și au folosit terenul timp de zeci de ani, deși știau că nu au niciun drept și au refuzat să pună în executare hotărârea judecătorească și să elibereze terenul, deși au fost somați de mai multe ori în acest sens.

Intimații-pârâți au acționat cu vinovăție, sub forma intenției, refuzul de a elibera terenul demonstrând fără echivoc că au fost de rea-credință, împiedicând cu bună știință restituirea terenului și săvârșind, astfel, un abuz de drept.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei leg