ÎCCJ, Decizia nr. 79/2023

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2023

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 569 din data de 17 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală a dispus:

În temeiul art. 65 din C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), g) și k) din C. pen. pe durata pedepsei închisorii conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În temeiul art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) și art. 76 din C. pen. a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția în scopul obținerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

În temeiul art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010 a condamnat pe același inculpat la 12.000 RON amendă (corespunzătoare pentru 120 zile-amendă a câte 100 RON pe fiecare zi), pentru infracțiunea de fals în declarații.

În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 din C. pen. a aplicat inculpatului A. pedeapsa de 2 ani și 11 luni închisoare și 12.000 RON amendă (corespunzătoare pentru 120 zile-amendă a câte 100 RON pe fiecare zi).

În temeiul art. 45 din C. pen. a aplicat pe o durată de 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), g) și k) din C. pen.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), g) și k) din C. pen., în condițiile și pe durata prevăzute de art. 45 alin. (5).

În baza art. 91 din C. pen. a suspendat executarea sub supraveghere a pedepsei de 2 ani și 11 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 92 din C. pen.

Potrivit art. 93 din C. pen. a obligat inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Iași, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea;

- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de locuință și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor de existență.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. a obligat pe inculpat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 zile în condițiile art. 93 alin. (5) din același cod, în cadrul Consiliului Local Iași - Direcția de Asistență Comunitară sau în cadrul Consiliului Local Iași - Direcția Exploatare Patrimoniu.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, precum și asupra dispozițiilor art. 63 din C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea.

În temeiul art. 72 din C. pen. și art. 399 alin. (9) din C. proc. pen., a dedus din pedeapsa închisorii aplicate inculpatului A. durata reținerii, arestării preventive și a arestului la domiciliu de la 09.07.2015 până la data de 04.12.2015, inclusiv.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. a achitat pe același inculpat pentru infracțiunea de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

A confiscat de la inculpatul A. echivalentul în RON la cursul BNR al sumei de 18.400 euro, 2700 RON, tabloul x semnat D. aflat în custodie la Muzeul Național de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 133), tabloul x semnat E. aflat în custodie la Muzeul Național de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 131) și tabloul x semnat F. aflat în posesia inculpatului A. potrivit procesului-verbal din 19.09.2016 întocmit la Muzeul Național de Artă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției (pct. 1).

A restituit inculpatei C. tablourile aflate în custodia Muzeului Național de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11290 din 03.08.2015, respectiv x semnat G. (pct. 83), x semnat H. (pct. 72), x semnat I. (pct. 76), x semnat J. (pct. 77), x semnat K. (pct. 82), x semnat L. (pct. 73), precum și statueta x semnată M. (pct. 85).

A restituit numitei N. următoarele tablouri aflate în custodia Muzeului Național de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11290 din 03.08.2015, respectiv x semnat O. (pct. 61), x nesemnat (pct. 62), x semnătură indescifrabilă (pct. 66), x semnătură indescifrabilă (pct. 67), x semnătură indescifrabilă (pct. 79), x semnătură indescifrabilă (pct. 84), precum și următoarele tablouri aflate în custodia Muzeului Național de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/i/1296 din 04.08.2015, respectiv x nesemnat (pct. 86), x semnat P. (pct. 89), x nesemnat (pct. 90).

A restituit numitului Q. , tabloul x semnat R. aflat în custodie la Muzeul Național de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 140).

A restituit numitului S. tabloul x semnat de T. aflat în custodie la Muzeul Național de Artă al României conform procesului-verbal nr. i/11296 din 04.08.2015 (pct. 139).

A restituit numitului U. tablourile ridicate de la acesta, enumerate la pct. 34-57 din procesul-verbal nr. i/11290 din 03.08.2015 prin care au fost lăsate în custodie la Muzeul National de Artă al României.

A restituit inculpatului A. tablourile lăsate în custodie la Muzeul National de Artă al României, enumerate în procesele-verbale nr. i/11290 din 03.08.2015 și nr. i/11296 din 04.08.2015, cu excepția celor cu privire la care, prin prezenta hotărâre, s-a dispus confiscarea de la inculpatul A., restituirea către inculpata C. și numiții N., Q., S. și U., precum și cu excepția celor care au fost ridicate de la numitul V. în cursul urmăririi penale.

A menținut măsura sechestrului asigurator instituit prin ordonanța nr. 70/P/2015 din 18.09.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, asupra imobilului, constând în teren intravilan și construcție, situat în municipiul Iași, județul Iași având număr cadastral și număr topografic x respectiv 135108 - C1, înscris în cartea funciară nr. x UAT Iași, aflat în proprietatea inculpatului A., până la concurența sumelor de 18.400 euro și 2.700 RON.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatul A. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea inculpaților B. și C. au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală coroborat cu art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. a dispus ca onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpații A., C. și B. în sumă de 1500 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva sentinței penale nr. 569 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală la data de 17 octombrie 2017 în dosarul nr. x/2015, au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și inculpatul A..

II. Prin decizia penală nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018, s-au dispus următoarele:

În unanimitate,

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de repunere pe rol formulată de apelantul inculpat A..

A fost admis apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 569, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală la data de 17 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2015.

A fost desființată, în parte, sentința apelată numai cu privire la dispoziția de restituire către inculpatul A. a tablourilor lăsate în custodie la Muzeul Național de Artă al României, și rejudecând:

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen., a confiscat de la inculpatul A. tablourile lăsate în custodie la Muzeul Național de Artă al României, enumerate în procesele-verbale nr. i/11290 din 03.08.2015 și nr. i/11296 din 04.08.2015, cu excepția celor cu privire la care s-a dispus restituirea către inculpata C. și numiții N., Q., S. și U., precum și cu excepția celor care au fost ridicate de la numitul V. în cursul urmăririi penale .

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru apelantul intimat inculpat A. și intimații inculpați B. și C., în sumă de câte 942 RON, au rămas în sarcina statului și s-au plătit din fondul Ministerului Justiției.

Cu majoritate,

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe penale.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul intimat inculpat A. la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului formulat de inculpatul A., numai în ceea ce privește imposibilitatea folosirii în procesul penal a interceptării convorbirilor telefonice obținute în baza mandatelor de supraveghere nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.02.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.03.2015, nr. x din 04.05.2015, nr. x din 04.05.2015 și nr. x din 04.05.2015, emise de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

III. Împotriva deciziei penale nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018, inculpatul A. a declarat recurs în casație.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În argumentarea căii de atac, recurentul inculpat a susținut, în esență, următoarele:

Recurentul a arătat că activitatea incriminată se referă punctual la efectuarea de operațiunii financiare incompatibile cu funcția deținută - operațiuni ce ar putea fi calificate din punct de vedere legal ca acte de comerț. Pe cale de consecință, analiza ce se impunea a fi efectuată de către instanțele de fond și apel (în raport de dispozițiile legale în vigoare) ar fi trebuit să stabilească ca și premisă, dacă activitățile de intermediere/vânzare-cumpărare/schimb de obiecte de artă, ce au fost reținute în sarcina inculpatului, puteau (sau nu) să fie calificate ca și acte de comerț (dacă întruneau condițiile comercialității) din perspectiva Noului C. civ. și a Legii de aplicare a acestuia (art. 3 din Noul C. civ., art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ., art. 230 din Legea nr. 71/2011, art. 1 din Legea nr. 26/1990).

A apreciat că legiuitorul român, prin adoptarea Noului C. civ. și abrogarea Codului comercial, a renunțat la concepția obiectivă de stabilire a comercialității unui raport juridic prin raportarea la natura intrinsecă a raportului juridic (faptele de comerț erau enumerate/descrise în art. 3 pct. 1-20 Codul comercial în baza naturii lor obiective: vânzare-cumpărare, schimb ș.a.m.d.) și a adoptat concepția subiectivă conform căreia comercialitatea unui raport juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant, astfel: dacă raportul juridic se concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o persoană care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial; calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercită permanent o activitate comercială cu titlu de profesie sau care au numele ori firma înmatriculată în Registrul Comerțului (aspect ce rezultă explicit din dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. - conform căruia noțiunea de profesionist reglementată de art. 3 din Noul C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice, profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Noului C. civ.).

Astfel, în actuala reglementare, calificarea unui act juridic ca fiind act de comerț nu se mai poate face prin raportare la natura sa obiectivă (ex: operațiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale - erau acte de comerț, întrucât erau astfel indicate de art. 3 alin. (1) pct. 12 din Codul comercial), ci exclusiv prin raportare la calitatea de comerciant (profesionist) pe care trebuie să aibă autorul/subiectul acestuia - calitate recunoscută exclusiv persoanelor fizice sau juridice autorizate și înregistrate (și nu doar supuse înregistrării) în Registrul Comerțului în conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 26/1990.

S-a susținut că în cauză, o asemenea condiție nu este întrunită, situație în care, neavând calitatea de comerciant în accepțiunea Noului C. civ., activitățile ce i s-au reținut în sarcină (vânzare-cumpărare, intermediere, schimb - efectuate în nume propriu și nu în contul unui comerciant regulat), nu pot fi calificate ca acte de comerț, ci doar ca acte civile, fără conotații penale.

De asemenea, a arătat că, în mod eronat, fără a efectua o analiză obiectivă a modificărilor legislative aduse sferei noțiunilor de comerciant și acte de comerț prin intrarea în vigoare a Noului C. civ. la data de 01.10.2011 și abrogarea prevederilor Codului comercial în vigoare la acel moment, instanțele de fond și apel au calificat activitățile de intermediere, vânzare - cumpărare și schimb pe care le-au reținut în sarcina inculpatului, ca fiind acte de comerț, raportându-se strict la natura intrinsecă a acesteia în baza unor dispoziții normative abrogate, fără să țină cont de faptul că nu are calitatea de comerciant regulat potrivit legii în vigoare și nici nu a acționat ca interpus/administrator de fapt a unei astfel de entități.

Tot sub aspectul tipicității, a susținut că nu este întrunită nici cerința legală referitoare la existența unei legături intrinseci între faptele de intermediere/schimb/vânzare-cumpărare a unor obiecte de artă și funcția deținută/atribuțiunile de serviciu.

Deși o astfel de legătură este indicată explicit doar în cuprinsul tezei a II-a a textului de incriminare, fiind vorba de o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție, efectuarea de operațiuni financiare ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană are ca obiect juridic principal relațiile sociale referitoare la cinstea si onestitatea persoanelor în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu, a căror bună desfășurare este incompatibilă cu îndeplinirea acestora în scopul obținerii unor foloase ilicite (având ca finalitate evidentă respectarea principiilor economiei de piață și a libertății economice) și pe cale de consecință, incidența acesteia poate surveni doar în ipoteza în care activitatea pretins infracțională a subiectului activ lezează/pune în pericol valorile sociale protejate - urmare ce poate fi atinsă doar în ipoteza în care acesta, fie se prevalează de funcția deținută, fie desfășoară activitatea incriminată în timpul serviciului, afectând în acest mod buna derulare a acestuia.

Din dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. e) din Legea nr. 78/2000 rezultă explicit existența unei legături cauzale între operațiunile financiare ca acte de comerț (vizate de sintagma "tranzacții comerciale") și atribuțiile de serviciu/funcția deținută de subiectul activ ce:

"realizează, controlează sau acordă asistență specializată" în derularea operațiunilor/tranzacțiilor menționate, însă doar "în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența."

În concluzie, recurentul a susținut că nu s-a aflat în niciuna din aceste ipoteze, întrucât activitățile în care a fost implicat nu au fost derulate niciodată în timpul programului (deplasările la București sau Cluj fiind făcute în zilele libere sau în week-end), nu au nici o legătură cu atribuțiile sale de serviciu [în niciuna din tezele vizate de art. 1 lit. e) din Legea nr. 78/2000] și nu s-a folosit de calitatea de procuror în realizarea acestora.

Din perspectiva tipicității infracțiunii, recurentul a susținut că în cauză, nu este întrunită nici cerința vizată de norma de incriminare referitoare la obținerea unui folos necuvenit urmare a operațiunilor financiare derulate, întrucât nu a obținut niciun folos, cuvenit sau necuvenit (a achiziționat tablouri pentru el/fetițele lui și pentru martorul S., nu a vândut nici măcar o singură lucrare, a schimbat, ca simplu colecționar, un tablou cu martorul Q., căruia i-a achitat o sultă de 2.000 RON), s-a comportat ca un colecționar și nu intenționa să revândă lucrările, aspect ce rezultă din faptul că le-a lăsat la galeria de artă W. pentru restaurare și nu pentru introducerea în licitații (așa cum fără niciun fundament a considerat instanța de fond).

Preliminar, a arătat că reținerea în sarcina sa a infracțiunii de fals în declarații (în legătură punctuală cu omisiunea menționării celor 85 de lucrări de artă) a fost făcută cu încălcarea dreptului procesual de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare) în vederea producerii de probe, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., art. 99 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în contextul în care aceste lucrări erau vizate integral, parte de infracțiunea de luare de mită, iar diferența - de infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare, ca acte de comerț incompatibile cu funcția, astfel încât indicarea lor de către inculpat în declarația de avere ar fi fost de natură să contribuie la propria incriminare sub cele două aspecte.

Conform opiniei experților Muzeului Național de Artă al României (exprimată în cuprinsul proceselor-verbale în baza cărora tablourile ce fac obiectul sechestrului au fost predate acestei instituții), cu excepția unui singur tablou, semnat X., toate celelalte tablourile reprezintă falsuri. Or, dispozițiile normative incidente stabileau în sarcina inculpatului obligația de a menționa în declarația de avere obiectele de artă a căror valoare de piață depășea 5.000 Euro - condiție care nu este întrunită în speță, întrucât unicul tablou autentic are o valoare de piață de cca. 1.200-1.500 Euro.

Referitor la sumele de bani primite de la martorul S., recurentul a susținut că banii nu i-au fost remiși cu titlu de împrumut, ci pentru a-i cumpăra obiecte de artă cu titlu de investiție personală (lucru pe care l-a făcut fără comisioane/condiționări). Chiar și în ipoteza în care, astfel cum a susținut martorul S., la un moment dat acesta s-a răzgândit și i-a cerut să înstrăinez tablourile și să îi restitui banii, operațiunea ca atare nu poate fi asimilată situației unui împrumut, întrucât până la momentul eventualei vânzări a lucrărilor, acestea îi aparțineau (prin urmare nu avea obligația de a le menționa în declarația de avere); în ipoteza în care ar fi acceptat să le păstreze, inculpatul ar fi devenit proprietarul tablourilor abia după ce i-ar fi dat banii înapoi - situație în care ar fi avut obligația de a le menționa în declarația de avere. Însă, o astfel de înțelegere nu a existat între cei doi.

În acest context, recurentul a menționat în cuprinsul declarației anuale de avere doar lucrările de artă ce îi aparțineau, omițând (cu bună-credință) să menționeze atât sumele de bani primite de la martorul S. cu titlul arătat mai sus, lucrările de artă cumpărate pentru acesta, cât și lucrările făcute cadou fiicei sale majore C. (cumpărate din surse proprii), pe considerentul că nu se mai aflau la acel moment în proprietatea sa.

Referitor la aspectul pretinderii, a arătat că instanțele de fond au reținut, ca premisă, împrejurarea că relația sa cu martorul denunțător U. s-ar fi desfășurat sub spectrul datoriei izvorâte din recunoștința pe care matorul a înțeles să i-o poarte inculpatului A. pentru modul în care a soluționat dosarul penal în care acesta din urmă era cercetat, opinând că aspectul pretinderii s-ar deduce din împrejurările cauzei.

În acest context, a susținut că teza "recunoștinței" acestuia față de inculpat în considerarea soluției dispuse, nu are nici o susținere reală, întrucât i-a achitat suma totală de 18.500 Euro (și nu 13.500 Euro cum susține) pentru care martorul i-a dat doar tablouri false, fără nici o valoare, fiind pe deplin conștient de această situație (a se vedea în acest sens declarația dată de martorul Y. în fața primei instanțe, din care rezultă că martorul denunțător i-a cerut să îi întocmească expertize pentru trei lucrări false din colecția sa pe care intenționa să le vândă).

Referitor la mesajul telefonic "(...) după cât te-am ajutat (...)" pe care l-a trimis martorului la data de 09.02.2015, ora 22:23:01, recurentul a arătat că soluția pe care a dispus-o în cauză a fost legală, circumstanță în care nu îl putea percepe subiectiv ca pe un bine făcut denunțătorului, mai ales în contextul în care a discutat anterior în legătură cu acest aspect și i-a spus textual că nu are pentru ce să îi mulțumească.

În ceea ce privește faptul că fiica inculpatului, C. și-a declinat o altă identitate cu ocazia întâlnirii cu martorul Y. din luna noiembrie 2014, în fata Z. din București, recurentul a arătat că la solicitarea sa, fiica nu și-a declinat identitatea față de martorul Y., motivat de faptul că voia să afle dacă martorul denunțător îi vinde propriile lucrări prezentându-i-le ca fiind ale altora (deși înțelegerea dintre cei doi era să i le vândă la prețul de achiziție, iar ca prieteni declarați, un astfel de demers i se părea mercantil), precum și pentru faptul că, fiind foarte expus mediatic, nu voia să fie cunoscută public pasiunea sa pentru achiziția de obiecte de artă tocmai pentru a nu da naștere la interpretări.

Cu privire la obiectele de artă ce fac obiectul mitei, a susținut că martorul denunțător U. s-a oferit să îl ajute, negociind pentru el prețul lucrărilor și garantându-i că acestea sunt autentice și au valoare artistică, el fiind cel care, având legături cu alți colecționari de artă, îl anunța ce lucrări sunt de vânzare, trimițându-i pe email fotografii ale acestora, cu indicarea dimensiunilor, a tehnicii picturale, a autorului și a prețului pentru fiecare.

A susținut că de fiecare dată a plătit prețul cerut de martorul U. pentru fiecare lucrare achiziționată, nu a primit nicio lucrare cadou de la acesta și i-a restituit, prin intermediul nepotului său, B., toate lucrările pe care martora AA. nu le valida ca fiind autentice, fără nicio excepție.

Recurentul inculpat A. a susținut că afirmațiile martorului denunțător legate de neplata integrală a prețului cerut ori de nereturnarea unora dintre lucrările ce i-au fost încredințate spre expertizare, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză si nici nu au un suport ca instrumentum probationis, având valoarea unor simple afirmații ale unei persoane care se află în relații conflictuale cu inculpatul.

Referitor la suma de 3.900 euro reținută în hotărârile de condamnare ca obiect material al mitei, recurentul a susținut că nu a împrumutat niciodată sume de bani de la martorul denunțător U. și nici nu a avut vreodată discuții legate de acest aspect, afirmațiile martorului denunțător neputând fi coroborate cu nicio altă probă administrată în cauză și nici nu au un suport ca instrumentum probationis.

În raport de probatoriu administrat în cauză, se impunea ca instanțele să analizeze și să evidențieze în ce măsură acțiunile materiale reținute ca având relevanță penală se pliază pe actul de conduită prohibit prin norma de incriminare, pentru a stabili dacă acestea realizează sau nu tipicitatea faptei și dacă acestea satisfac standardul raportului juridic de conflict statuat prin dispozițiile art. 289 din C. pen., în modalitatea pretinderii.

Prin urmare, recurentul a susținut că se impunea ca instanțele să procedeze la analiza întregului material probatoriu, prin reconsiderarea valorii probatorii acordate declarațiilor date în cauză de către martorul denunțător U..

În concluzie, recurentul inculpat A. a susținut că întregul eșafodaj ce a stat la baza trimiterii sale în judecată și a condamnării a avut la bază exclusiv denunțul și declarațiile contradictorii ale martorului denunțător U., persoană interesată să denatureze adevărul pentru a nu fi la rândul său acuzată pentru implicarea sa în traficul de obiecte de artă falsificate și complicitate la infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția, alegațiile martorului denunțător nefiind reale și neputând fi coroborate cu nicio altă probă administrată în cauză.

Pentru toate aceste motive, recurentul inculpat a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2. lit. a) teza I din C. proc. pen., să se dispună achitarea sa pentru săvârșirea tuturor infracțiunilor enumerate anterior.

IV. Prin încheierea din data de 11 septembrie 2023, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - judecătorul de filtru a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 50 din data de 31 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2018 și s-a dispus trimiterea cauzei Completului de 5 Judecători - Penal 1 - 2023, în vederea judecării pe fond a căii de atac. Totodată, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 9 octombrie 2023, termen la care judecarea cauzei a fost amânată la cererea recurentului inculpat A., în vederea angajării unui apărător ales.

La termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2023 au avut loc dezbaterile, susținerile apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., precum și ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

V. Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reține că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, prin care se asigură verificarea legalității unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege - ca o garanție a respectării principiului legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt.

Prin Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021, Curtea Constituțională a reținut că "recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. C. proc. pen. a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii." (în același sens, Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 12 mai 2020 și Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019).

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare. Potrivit art. 438 alin. (2) din C. proc. pen., cazurile de casare pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din perspectiva art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conținută în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator ori stabilirea unei alte baze factuale pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate, acestea fiind considerate intrate în puterea lucrului judecat și excedând controlului de legalitate.

În același sens, prin Decizia nr. 540 din data de 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 841 din 24 octombrie 2016, Curtea Constituțională a reținut că "… recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile."

Raportând aceste considerente teoretice la actele dosarului, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, examinând cauza prin raportare la dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., poate stabili doar dacă baza factuală reținută în mod definitiv de instanțele de fond și apel, corespunde tiparului de incriminare al infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A..

Se constată că aspectele legate de lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunilor de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) raportat la art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, efectuarea de operațiuni financiare ca acte de comerț incompatibile cu funcția prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 și fals în declarații, prevăzută de art. 326 din C. pen. cu referire la art. 28 din Legea nr. 176/2010, au mai fost invocate și susținute de către recurentul inculpat A. în cadrul criticilor formulate în calea de atac a apelului declarat împotriva hotărârii instanței de fond.

Sub un prim aspect, recurentul inculpat A. a susținut că analiza ce se impunea a fi efectuată de către instanțele de fond și apel (în raport de dispozițiile legale în vigoare) ar fi trebuit să stabilească ca premisă, dacă activitățile de intermediere/vânzare-cumpărare/schimb de obiecte de artă puteau fi calificate ca acte de comerț din perspectiva Noului C. civ. și a Legii de aplicare a acestuia, respectiv art. 3 din Noul C. civ. (Legea nr. 287/2009), art. 8 alin. (1) și (2), art. 230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ. și art. 1 din Legea nr. 26/1990r.

Invocând jurisprudența națională existentă până momentul condamnării inculpatului, cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, recurentul a susținut că aceasta nu se referă la situații identice/asemănătoare cu situația sa, deoarece acesta a acționat în nume propriu, ca persoană fizică neînregistrată/neautorizată, în timpul liber și fără a se prevala sau se folosi de funcția deținută.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți constată că instanța de fond și de apel, analizând probele administrate în cauză, au reținut aceeași situație de fapt, respectiv că în perioada octombrie, noiembrie 2014 - iunie 2015, inculpatul A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, a intrat în posesia unor tablouri, în principal prin cumpărare, în vederea vânzării în scopul obținerii de profit, sens în care, în mod direct sau indirect prin intermediul fiicei sale, inculpata C., a nepotului său, inculpatul B. sau a prietenului fiicei sale, martorul BB., le-a lăsat în custodie la galeria de artă W. pentru evaluare, igienizare, restaurare, le-a introdus în licitație la case de licitație din București, ori le-a oferit spre vânzare unor persoane fizice, unele dintre acestea fiind vândute.

De asemenea, inculpatul A. a postat, în perioada ianuarie - februarie 2015, pe site-ul specializat în vânzare olx.ro sub numele de utilizator cu contul "x" un număr de 34 de tablouri (cu mențiunea "tablouri originale/expertizate"), în scop de vânzare, prețul total solicitat fiind de 51.800 euro, în anexa ofertelor existând înscrisuri constând în certificate sau rapoarte de expertiză. În urma verificărilor efectuate, s-a stabilit că numărul de telefon afișat pentru utilizatorul contului x era înregistrat pe numele CC., mama inculpatului B., nepotul inculpatului A..

S-a constatat că inculpatul A. a fost în posesia unui număr impresionant de opere de artă, deținerea acestora având drept scop valorificarea lor, iar nu colecționarea, prin raportare la numărul lucrărilor găsite cu prilejul perchezițiilor efectuate la domiciliul și biroul său profesional de la parchet și la locuințele numitelor C. și N. sau predate de DD., cele lăsate în custodie la Galeria de artă W., dar și cele oferite spre vânzare online și supuse evaluărilor și restaurărilor, având în vedere și ofertele concrete de vânzare postate online sau efectuate direct către diverse persoane, precum și operațiunile de intermediere în circulația operelor de artă în relație cu martorul EE..

O primă categorie de operațiuni de intermediere în circulația de bunuri a constat în postarea de oferte de vânzare, în intervalul noiembrie 2014 - februarie 2015, pe site-ul www.x.ro, a unui lot de 34 de tablouri primite de inculpatul A. de la numitul U., sub numele unui utilizator nou cu contul "x", care din datele înscrise pe site a rezultat că aparține inculpatului B., suma totală solicitată de ofertant pentru lucrările scoase la vânzare fiind de 51.800 de euro.

A doua categorie de operațiuni de intermediere în circulația de bunuri au fost cele derulate în intervalul ianuarie 2015 - iunie/ iulie 2015 cu lucrări de artă provenite din colecția martorului EE. din Cluj.

Inculpatul A. a cumpărat de la acest martor un număr de 60-70 de tablouri în schimbul a 45.000-50.000 de euro, dar a și remis mai multe tablouri, fără ca inculpatul să achite prețul integral, iar unele lucrări îi erau restituite, astfel că numărul lucrărilor manipulate de inculpatul A. a fost, în fapt, mai mare.

De altfel, în intervalul ianuarie - iulie 2015 au fost purtate numeroase convorbiri telefonice între inculpatul A. și martorul EE., în care se face referire la prețurile tablourilor și ofertele de vânzare.

Instanța de apel a reținut că probatoriul administrat a atestat că s-a încercat valorificarea tablourilor prin contactarea directă a diferiți colecționari pentru a le oferi spre vânzare diverse picturi, inculpatul A. determinându-l pe B. să contacteze respectivii colecționari, fiind ținut la curent cu privire la demersuri, pentru a-și exprima acordul în ce privește prețul de vânzare sau îl instruia pe B. în legătură cu modalitatea de negociere sau de amânare, cu perfectarea unor tranzacții.

Totodată, s-a reținut că activitatea de intermediere s-a realizat și prin ofertarea de lucrări artistice spre vânzare către alte persoane, fiind purtate convorbiri telefonice între inculpatul A. și numiții FF., GG., HH. și Q., dar și prin intermediul caselor de licitații Galeria de artă sau W., potrivit corespondenței electronice purtate cu casa de licitații de pe mailul x, folosit de fiica inculpatului, C. și din multitudinea contractelor încheiate între casa de licitație și inculpat personal sau prin interpuși - B. (nepot), C. (fiică) și BB. (prietenul fiicei sale).

Instanța de apel a constatat că inculpatul A. a acționat organizat, coordonând întreaga activitate și verificând autenticitatea, a suportat costurile de igienizare și restaurare în scopul de a crește valoarea lucrărilor și a solicitat evaluarea acestora. Activitatea desfășurată de inculpatul A. a vizat vânzarea de lucrări de artă cu scopul obținerii de profit. Această finalitate este recunoscută indirect de inculpat în convorbirea purtată cu martora AA., la sediul W., iar din procesele-verbale de redare a discuțiilor purtate rezultă preocuparea constantă a acestuia pentru comercializarea cu scopul obținerii de profit, redate in extenso de prima instanță.

În plus, inculpatul, având nevoie de capital, a apelat la împrumuturi atât de la martorul U., între cei doi existând un flux de capital pe perioada operațiunilor de tranzacționare a lucrărilor provenind de la acesta, cât și de la martora DD. care l-a împrumutat cu suma de 19.000 RON pentru a cumpăra tablouri și martorul S. care a declarat că i-a dat inculpatului 100.000 RON, echivalent a 20.000 de euro în considerarea relației vechi de prietenie, pentru ca inculpatul să achiziționeze tablouri.

Se constată că instanța de fond și cea de apel au exclus din conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, actul de intermediere a tranzacției având ca obiect primul lot de tablouri din colecția II., din data de 21.08.2014, considerând că nu există date privind luarea rezoluției infracționale de a efectua acte de comerț incompatibile cu funcția la acel moment.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale impuse de calea extraordinară de atac a recursului în casație și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către instanța de fond și menținută de cea de apel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, reținute în sarcina inculpatului A..

Potrivit art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, este pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani, dacă este săvârșită în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, fapta care constă în efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană.

Din conținutul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 rezultă că elementul material al infracțiunii presupune îndeplinirea a două condiții esențiale: operațiunile financiare să fie efectuate ca acte de comerț și incompatibilitatea dintre funcția/atribuția/însărcinarea publică și efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, să rezulte explicit din legea care guvernează activitatea ori statutul funcției respective (Decizia Curții Constituționale nr. 243/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 6 iulie 2017, paragraful 38, Decizia Curții Constituționale nr. 252/2019 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 14 iunie 2019, paragraful 13).

Rațiunea instituirii acestei incompatibilități este de a asigura atât respectarea principiilor economiei de piață și a libertății economice, cât și protejarea demnității persoanelor care ocupă anumite funcții publice, obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 12 lit. a) teza întâi din Legea nr. 78/2000 constituindu-l ocrotirea relațiilor sociale referitoare la onestitatea persoanelor care, în considerarea funcției, atribuției sau însărcinării primite, trebuie să se abțină de la efectuarea de astfel de operațiuni.

Conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în sensul acestei legi, operațiunile financiare constau în operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale. Pentru a fi efectuate ca acte de comerț, operațiunile financiare trebuie să constituie o acțiune de intermediere în circulația bunurilor făcută în mod organizat și sistematic, în scopul obținerii de profit.

Prin Decizia nr. 252 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 14 iunie 2019, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit prevederilor art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 60/2012), la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, sintagma "contract comercial" sau "contracte comerciale" se înlocuiește cu sintagma "contract civil" sau, după caz, "contracte civile", iar sintagma "contracte sau acte de comerț", cu termenul "contracte". Clarificări de ordin terminologic au adus și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011), în sensul că noțiunea de "profesionist" prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ., iar sintagmele "acte de comerț", respectiv "fapte de comerț" se înlocuiesc în toate actele normative în vigoare cu expresia "activități de producție, comerț sau prestări de servicii". Înlocuirea sintagmelor "acte de comerț" și "fapte de comerț" are meritul de a stabili conținutul juridic actual al noilor noțiuni care vizează sensul economic al noțiunii de comerț, adică acela de interpunere în schimbul și circulația mărfurilor, astfel că, în accepțiunea actuală a legiuitorului, actele de comerț, respectiv activitatea comercială, sunt alcătuite din operațiunile ce privesc activitățile de producție, comerț sau prestări de servicii. Totodată, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include și calitatea de comerciant, ceea ce înseamnă că legiuitorul a introdus un sistem subiectiv de reglementare a raporturilor comerciale. În plus, având în vedere conținutul normativ al art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, legiuitorul, în completarea sistemului subiectiv de reglementare prin raportarea normelor juridice la calitatea de profesionist comerciant, a avut în vedere normele referitoare la activitățile de producție, prestări de servicii și comerț, adică un sistem obiectiv de reglementare. În același timp, potrivit dispozițiilor art. 3 din C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere și constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Similar instanței de apel, în analiza acelorași critici formulate de către inculpat, se constată că în doctrină s-a apreciat dispozițiile art. 3 alin. (2) din C. civ., core­late cu prevederi ale unor legi speciale, permit identificarea profesionistului "clandestin", ca fiind persoana sau entitatea care exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din C. civ., fără să fie înregistrată într-un registru special de publicitate și/sau autorizată pentru exploatarea unei întreprinderi, deși are această obligație normativă, după caz, pentru a fi legal constituită și pentru a accede la activitatea sa. Prevederile C. civ. condiționează statutul de profesionist, de o manieră directă și exclusivă, de însăși "exploatarea unei întreprinderi", în sensul art. 3 alin. (3) din C. civ., textul legal invocat este practic lipsit de orice condiționări privind îndeplinirea vreunei formalități legale ori liceitatea activității desfășurate. Astfel, profesionistul "clandestin" este un profesionist în sensul C. civ., specificul său fiind exploatarea întreprinderii în condiții ilicite, consecință directă a unui comportament omisiv față de cerințele privind constituirea într-o formă juridică prevăzută de lege și/sau asigurarea accesului legal la derularea activității sale [Revista română de drept comercial (Universul Juridic) nr. 2/2020 - L. E. Stuparu].

Așadar, "clandestinitatea" este determinată de voința titularului întreprinderii care urmărește sustragerea de la aplicarea reglementărilor fiscale și/sau penale, ori eludarea unor incompatibilități, conflicte de interese sau interdicții impuse de anumite legi speciale.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 se examinează strict din perspectiva conduitei persoanei acuzate, a consecințelor și importanței activității sale. Totodată, din conținutul normativ al infracțiunii rezultă că pentru existența infracțiunii menționate este necesară o pluralitate de acte de executare (cel puțin două acte pentru care se poate angaja răspunderea penală).

Contrar susținerilor recurentului inculpat A., în cazul infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, incompatibilitatea decurge din modul de exercitare a unui anumit act exterior funcției, în afara îndatoririlor de serviciu (respectiv o operațiune financiară sau o tranzacție financiară) și urmărește un scop patrimonial care nu trebuie însă efectiv realizat pentru ca fapta să fie infracțiune.

În consecință, simpla efectuare de operațiuni financiare, ca acte de comerț, nu determină, prin ea însăși, existența elementului material al infracțiunii, ci efectuarea de operațiuni financiare are relevanță penală și poate constitui elementul material al infracțiunii analizate numai dacă fapta este săvârșită ca act de comerț, dacă operațiunile financiare sunt incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană și dacă sunt săvârșite în scopul determinat de legiuitor.

În cauză, din perspectiva acuzației formulate, potrivit art. 5 din L