Decizia nr. 2786/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A., in contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestuia din urmă la emiterea actului administrativ - decizie privind acordarea indemnizației de asigurare (despăgubiri materiale și morale), cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4899 din 12 decembrie 2017, a respinge excepția inadmisibilității. Totodată, a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată formulată de reclamantă. De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză și motivele înfățișate Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a promovat recurs împotriva sentinței civile nr. 4899 din 12 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 483 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantă, în principal ca rămasă fără obiect iar, în subsidiar, ca nefondată. În recursul său, întemeiat în drept pe dispozițile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu trimitere la Legea nr. 213/2015 și Norma A.S.F nr. 16/2015, recurentul- pârât a relevat, pe scurt, aspecte prealabile în cauză, și a criticat sentința civilă recurată pentru nelegalitate, arătând că este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, invocând, în esență, următoarele motive: Susține recurentul-pârât că, Legea nr. 213/2015 nu prevede termenul de soluționare a cererilor creditorilor și nici nu s-ar putea stabili un astfel de termen, de vreme ce unii asigurători au un portofoliu foarte mare de clienți, astfel că numărul de dosare de daună poate varia foarte mult, acestea fiind soluționate în ordinea cronologică a depunerii. În raport de cele menținate anterior, sentința atacată nu are în vedere principiul egalității de tratament petenților. Art. 15 din Legea nr. 15/2013 explică, că pe măsura înregistrării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigură ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului. Or, în ceea ce privește cauza de față, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004, întrucât Legea nr. 213/2015 are caracter special și se aplică cu prioritate. Întrucât această lege nu instituie un termen de soluționare, urmează ca raportarea să se facă la termenul rezonabil, în conformitate cu practica CEDO și recomandările europene. Conchide recurentul, precizând că, între timp, s-a emis Decizia nr. 12623 din 31 ianuarie 2018 care a fost comunicată intimatei, astfel că cererea acesteia a rămas fără obiect.

Apărările formulate în cauză Intimata- reclamantă A. nu a formulat întâmpinare dar a solicitat, pe calea unei cereri separate depuse la dosarul cauzei - fila x -, cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial;

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 27 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 24 iunie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Reclamata a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 1 alin. din Legea nr. 213/2015, cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, formulată la data de 01.03.2017. Instanța de fond a admis cererea reclamantei, concluzionând, pe baza probatoriului cu înscrisuri, că pârâtul nu a efectuat până în prezent niciun act în vederea analizei și soluționării cererii reclamantei, deși au trecut mai multe luni, astfel încât în baza dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004,va admite acțiunea și va obliga pârâtul să soluționeze cererea de despăgubire înregistrată la data de 01.03. 2017. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material conținute de Legea nr. 213/2015 În speță, Înalta Curte are de dezlegat problema incidenței disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată (versiunea de la data formulării contestației), în prezent, renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeași lege. Conform prevederilor sus-menționate, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Se constată că intimata-reclamantă B. a formulat cerere de despăgubire întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015, cererea fiind adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, recurent-pârât în cauză. Cererea a fost depusă de către intimata-reclamantă la data de 01. 03. 2017, la Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat să fie despăgubită urmare prejudiciului material și moral suferit urmare a unui evenimnet rutier in care afost implicat un vehiculului asigurat la S.C. Asigurare Reasigurare Astra S.A., societate față de care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului. Așadar, legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative. În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu disp. art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ. Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen, astfel că, în mod corect, prima instanță a aplicat termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii. Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susținut că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport de numărul mare de cereri ce trebuie soluționate și că, prin urmare, cererile se soluționează într-un termen rezonabil. Înalta Curte arată că soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice (în sens larg). Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Încărcătura sau slaba organizare a administrației nu sunt imputabile solicitanților, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată și de a plăti, eventual, și daune pentru întârziere. Încălcarea dreptului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată așadar de către intimata-reclamantă a cărei cerere, formulată în data de 26.05.2016, nu a fost soluționată nici până astăzi, 05.12.2019, când s-a pronunțat prezenta decizie. În plus, disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată (în prezent lit. h) nu au legătură cu soluționarea cauzei, deoarece reglementează ipoteza refuzului nejustificat de soluționare a cererii. În consecință, Curtea consideră că se impunea obligarea pârâtului la comunicarea un răspuns, în cadrul atribuțiilor prevăzute de art. 12 și următoarele din Legea nr. 213/2015 și prin intermediul comisiei speciale constituită în cadrul său. Recurentul-pârât a mai susținut, prin cererea de că, urmare a emiterii decizieie nr. 12623 din 31 ianaurie 2018, acțiunea reclamantei a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată. Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantei privind obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire, formulată la data de 01.03.2017, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea acestei decizie, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, excepția invocată de recurentul-pârât. În privința solicitării intimatei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în recurs, - fila x -, cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial. În cauză, trebuie avută în vedere atât jurisprudenta națională, cât și și jurisprudenta C.E.D.O., care a conturat nu numai ideea că dispozițile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care nu au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar. Temeiul juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată este reprezentat de coroborarea prevederilor art. 451 și art. 452 C. proc. civ., fiind unanim acceptat faptul că pot fi acordate cheltuieli de judecată numai în măsura în care este demonstrat caracterul real, necesar și rezonabil al sumelor pretinse cu acest titlu. Referindu-se la caracterul real și necesar al cheltuielilor de judecată, legiuitorul prevede, prin dispozițiile art. 452 C. proc. civ., că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Or, în cauza de față, intimate-reclamanta a depus la dosar doar chitanța nr. x emisă de Cabinet avocat C., în data de 19 iunie 2020, cheltuieli angajate probabil în temeiul unui contract de asistență juridică încheiat de intimata-reclamantă cu cabinetul de avocatură. Construcția juridică propusă de intimata reclamantă, nu poate fi primită întrucât actele doveditoare ale pretinselor cheltuieli de judecată nu sunt justificate de activitatea depusă de reprezentantul convețional ales la fond, în condițiile în care la dosarul cauzei nu a fost depusă o împuternicire de avocat, recurenta nu a fost asistată sau reprezentată de avocat iar în dosarul de recurs nu a fost depusă nicio întâmpinare. În atare context, curtea va respinge, ca neîntemeiată, cererea de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuililor de judecată. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.