ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 735/2023

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 08.10.2020, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate caracterul parțial simulat al convenției nr. 80697/30.01.1997, în sensul că C. S.A. are calitatea de garantat în cadrul respectivei convenții și să oblige C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 110.536.525,61 RON, reprezentând debit.

Prin sentința civilă nr. 159/27.01.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea în pretenții, a respins excepția lipsei de interes și a respins acțiunea în simulație.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta C. S.A. a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 2076A/17.12.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei și a anulat ca insuficient timbrat apelul incident al pârâtei.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel în ceea ce privește apelul său.

În motivare, a susținut că instanța de apel a făcut o evaluare eronată considerând că, prin anexarea Acordului nr. 249/28.01.1997 la Convenția nr. 80697/30.01.1997, acordul dobândește caracter public, aplicând în mod greșit prevederile art. 1175 C. civ. din 1864.

Recurenta a subliniat că, în realitate, caracterul simulat al convenției se păstrează și în aceste condiții, iar anexarea acordului la convenție poate chiar descalifica ideea de publicitate a acordului, sugerând mai degrabă ideea de modificare a acordului prin intermediul convenției.

De asemenea, a mai punctat circumstanțele din care derivă litigiul, arătând că acțiunea în declararea simulației a fost inițiată de lichidatorul judiciar D. S.P.R.L., în calitate de reprezentant legal al societății A. S.R.L., iar din această perspectivă, acțiunea în declararea simulației nu a fost formulată de nicio parte semnatară a convenției, și astfel, actul public și actul secret nu le sunt opozabile lichidatorului.

În condițiile expuse, în privința caracterului prescriptibil al acțiunii în pretenții, recurenta a susținut că acțiunea în pretenții este dependentă de constatarea simulației, argumentând că lichidatorului nu îi este opozabil actul secret încheiat între părți și că, de asemenea, lichidatorul nu este succesorul niciunei părți implicate; astfel, potrivit recurentei, termenul de prescripție ar trebui să înceapă să curgă de la momentul constatării simulației.

În continuare, a evidențiat că acțiunea nu ar fi putut fi formulată de către lichidatorul judiciar anterior constatării simulației, deoarece potrivit actului public A. S.R.L. era unicul debitor al MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, fiind necesară existența unei hotărâri judecătorești care să ateste legătura exactă între cele două acte, respectiv să elimine ipoteza în care cel de-al doilea act l-a modificat pe primul.

Pentru a-și întări poziția, recurenta a subliniat că, în mod cert, în absența solicitării constatării simulației, orice acțiune în pretenții bazată pe prevederile Acordului nr. 249/28.01.1997 ar fi fost respinsă, chiar și în ipoteza discutării fondului acesteia; această respingere ar fi survenit, conform interpretării cronologice, pe motiv că respectiva convenție a modificat acordul, situație similară cu cea reținută în decizia nr. 1692/23.04.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, unde s-a acordat eficiență exclusiv actului public.

Potrivit recurentei, în această situație, prin simpla anexare a acordului la convenție nu se poate deduce caracterul public al acordului în dovedirea existenței unei simulații, întrucât în cazul unei simulații, convenția trebuie să fie anterioară, fie concomitentă încheierii actului public. Or, din simpla analiză a acordului și a convenției în sens de instrumentum negotium, reiese că unul a fost încheiat la data de 28.01.2017, iar celălalt la 30.01.2017, caz în care, interpretarea evidentă pentru orice terț este că actul subsecvent modifică pe cel anterior.

Totodată, a mai susținut că posibilitatea părții de a dovedi, una împotriva celeilalte, că un act este simulat, rezultă din art. 1175 C. civ. din 1864, conform căruia actul secret, care modifică un act public, are putere între părțile contractante și succesorii lor universali.

În opinia recurentei, prin act secret, în sensul art. 1175 C. civ. din 1864, trebuie înțeleasă convenția părților în sensul de operațiune juridică (negotium), și nu înscrisul doveditor. Această convenție pe care părțile o ascund, prezentând-o altfel, intervine fie anterior, fie concomitent cu actul public.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 21.11.2022, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, întrucât a fost formulat de o entitate care nu are calitatea de parte, iar în subsidiar ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 14.03.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

Excepțiile au fost respinse astăzi, în ședință publică, în considerarea argumentelor prezentate în practicaua prezentei decizii.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată, în urma sintetizării circumstanțelor litigiului, că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în simulație, solicitând constatarea parțial simulat al unui act juridic public și o acțiune în pretenții, cerând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 110.536.525,26 RON, sumă de bani pe care MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a imputat-o reclamantei.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei C. S.A. la plata sumei de bani și, totodată, a respins acțiunea în simulație. Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

O primă critică vizează momentul de la care curge termenul de prescripție pentru acțiunea în pretenții, care în viziunea recurentei ar urma să curgă de la momentul la care instanța constată existența simulației; argumentația se bazează pe ideea că acțiunea în pretenții a fost inițiată de către lichidator și este dependentă de constatarea simulației, context în care consideră că actul secret încheiat între părți nu-i este opozabil lichidatorului și, în același timp, lichidatorul nu este succesorul uneia dintre părțile semnatare ale actului respectiv. Astfel, recurenta evidențiază că, în absența constatării simulației, acțiunea în pretenții nu putea fi promovată.

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta nu prezintă critici referitoare la caracterul prescriptibil al acțiunii în pretenții și nici critici care să reflecte modul de aplicare a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Altfel spus, recurenta nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmărește să obțină deplasarea în timp a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea în pretenții, influențată de imprescriptibilitatea capătului de cerere privind declararea simulației, în detrimentul termenului general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Or, în lipsa unor norme legale derogatorii de la regula generală, care să susțină o astfel de ipoteză, Înalta Curte va înlătura critica recurentei.

În plus, instanța supremă constată că în această etapă procesuală, recurenta aduce în discuție pentru prima dată o apărare nouă, bazată pe circumstanțe care nu au fost invocate anterior în fața instanțelor devolutive; astfel, pornind de la afirmația legată de existența unei relații de interdependență între cele două tipuri de acțiuni, recurenta argumentează că la baza demersului judiciar se află lichidatorul, și nu una dintre părțile semnatare, situație în care susține că nu-i este opozabil actul secret și că nici nu ar fi succesorul niciuneia dintre părți. În acest context al reconfigurării apărărilor, mai susține că lichidatorul nu ar fi putut formula acțiunea anterior declarării simulației, subliniind necesitatea existenței unei hotărâri judecătorești care să elimine ipoteza în care cel de-al doilea act l-a modificat pe primul.

Având în vedere această constatare, sesizată și de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare, în aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte nu poate examina criticile formulate de către recurentă în contextul noii perspective conturate, odată cu schimbarea calității în care acționează recurenta - aceea de lichidator și nu de parte contractantă - și a înseși cauzei acțiunii, deoarece invocarea omisso medio a unor motive direct în recurs, nepropuse în apel, nu este permisă.

Așadar, concluzia ce se impune părților este că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, sunt valide considerentele reținute de instanța de apel. Astfel, momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripție este 07.12.2006, iar termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începând să curgă de la data comunicării titlului executoriu nr. x/18.07.2006 către reclamantă, astfel încât la data introducerii cererii, 08.10.2020, intervenise prescripția dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere vizând pretențiile.

Un alt set de critici vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864, acestea având la bază opinia recurentei cu privire la evaluarea eronată efectuată de către instanța de apel care a considerat că, prin anexarea Acordului nr. 249/28.01.1997 la Convenția nr. 80697/30.01.1997, acordul dobândește caracter public; recurenta mai susține că, în cauză, caracterul simulat al convenției este menținut prin faptul că terților le-a fost indusă ideea că actul mai vechi este modificat prin actul mai nou, și nu ideea supraviețuirii ambelor acte, având în vedere modul în care a fost încheiată convenția cu anexarea acordului.

Contrar afirmațiilor recurentei, argumentele prezentate nu schimbă concluzia că în speță nu există un act secret, condiție esențială pentru a fi în prezența unei acțiuni în simulație, și niciun acord simulatoriu între părți.

Articolul 1175 C. civ. reglementează efectele simulației, atât în raporturile dintre părțile unui contract și succesorii lor universali, față de care numai contractul secret își produce efectele, potrivit principiului priorității voinței reale a părților, consacrat de legislația civilă, cât și față de terți, pentru care operează sancțiunea specifică simulației, aceea a inopozabilității actului secret.

În speță, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să constate că actul public, Convenția nr. 80697/30.01.1997, este parțial simulat prin actul secret, Acordul nr. 249/28.01.1997, cu privire la calitatea autoarei pârâtei C. S.A. alături de recurentă ca garantat.

Înalta Curte notează că recurenta pornește de la o premisă eronată în ceea ce privește presupusa analiză greșită a caracterului secret al acordului și caracterul simulat al convenției, în condițiile în care actul public, Convenția nr. 80697/30.01.1997, face referire la actul secret, Acordul nr. 249/28.01.1997, și invers, ambele făcând corp comun.

În această privință, sunt semnificative prevederile art. 11 din acord, conform cărora "Anexele constituie parte integrantă din prezentul Acord textul lor prevalând în caz de inadvertențe" și art. 12 din acord, care stabilește "Prezentul Acord se completează cu prevederile anexelor la acesta (...) cu care formează corp comun", una dintre aceste anexe fiind convenția.

În plus, reciprocitatea este evidențiată și de art. 7.2 din convenție, conform căruia "Anexele formează corp comun cu prezenta convenție, textul lor prevalând în caz de inadvertență", având în vedere că una dintre aceste anexe este Acordul.

Totodată, faptul că actul secret a fost de natură publică a rezultat și din nota de fundamentare a H.G. nr. 1404/16.12.1996, care a stat la baza încheierii Acordului nr. 249/28.01.1997; prin această notă, au fost prezentate în mod public motivele pentru care părțile au recurs la construcția juridică rezultată din încheierea convențiilor dintre ele.

Prin urmare, criticile recurentei nu pot fi primite, deoarece ideea că două acte care au exact același regim de publicitate au efecte opuse, unul fiind un act public, iar altul un act secret, este lipsită de orice fundament.

În continuare, va fi analizată aserțiunea prin care recurenta susține că prin analizarea acordului și convenției ca instrumentum negotium, se poate observa intenția părților de a simula prin inducerea în eroare a terților, în sensul că, prin publicarea ambelor acte, părțile ar fi urmărit să ascundă intenția lor reală ca ambele acte să supraviețuiască și să inducă terților ideea că, de fapt, unul dintre acte îl modifică pe celălalt.

Instanța supremă notează că recurenta adoptă o construcție juridică nouă, prin care tinde să demonstreze aparența unei simulații; astfel, deși în fața instanțelor anterioare a susținut că acordul simulatoriu se poate concretiza inclusiv prin actul secret, în fața instanței de recurs susține contrariul, adică că actul secret este de fapt public și că intenția de a simula nu ar fi ascunsă în actul secret, ci tocmai în faptul că părțile au ales să publice atât convenția, cât și acordul.

Însă, concordant statuărilor anterioare, Înalta Curte stabilește că art. 1175 C. civ. din 1864 a fost legal aplicat de instanța de prim control judiciar, rezultând concluzia că Acordul nr. 249/28.01.1997 nu are caracter secret și că nu există un acord simulatoriu, care prin natura sa ar implica existența unei înțelegeri secrete și intenția părților de a ascunde acest aspect.

În completare, instanța supremă subliniază că acordul simulatoriu este sinonim cu intenția părților de a simula și constă în voința lor ca acea operațiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulației. Astfel, intenția de a simula se concretizează în acordul simulator al părților, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret. În absența unui astfel de acord și a unui act secret, situația nu se încadrează în cadrul simulației, ci în ipoteza în care părțile încheie un act și ulterior îl modifică sau îl revocă printr-o nouă înțelegere; aceasta reprezintă manifestări succesive de voință care nu produc efectele simulației. Intenția de a simula, cuprinsă în acordul simulator din actul secret, este un element intern al simulației care ține de esența acestei operațiuni juridice.

Or, în lipsa unui act secret în cauză, alegațiile recurentei privind intenția părților de a simula devin lipsite de relevanță.

În cadrul următoarei critici, recurenta aduce în discuție o perspectivă nouă, susținând că acțiunea în simulație a fost formulată de către lichidator, nu de una dintre părțile semnatare, iar conex acestei critici, recurenta argumentează că lichidatorului nu-i sunt opozabile actul public și actul secret.

Sub acest aspect, instanța supremă observă că în fața instanțelor devolutive, recurenta, o societate aflată în insolvență, și-a formulat apărările într-un mod diferit, abordând cauza din perspectiva părții implicate în operațiunea juridică al cărei caracter simulat solicită să fie constatat prin hotărâre judecătorească; cu toate acestea, în cadrul recursului, recurenta încearcă să-și susțină poziția bazându-se pe calitatea de lichidator judiciar, pretinzând că nu a fost parte la convenție, cu scopul de a fi analizată cauza dintr-o altă perspectivă, distinctă de cea prezentată în fața instanțelor devolutive.

Astfel cum s-a arătat și în considerentele expuse anterior, Înalta Curte subliniază că toate aceste argumente noi, fundamentate pe circumstanțe care nu au fost invocate anterior în fața instanțelor devolutive, nu pot fi analizate, deoarece invocarea omisso medio a unor motive direct în recurs, nepropuse în apel, nu este permisă, în considerarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Față de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte va înlătura motivul de casare examinat și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 2076A/17.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR și C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2023.