ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1782/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, la 04.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să oblige pârâta la plata următoarelor sume de bani, reprezentând:

- creanță principală, în valoare de 1.138.555,09 RON, actualizată în funcție de rata inflației la data plății efective;

- daune-interese moratorii - dobândă legală penalizatoare (în valoare de 296.874,32 RON la 11.06.2018) de la data când creanța principală a devenit exigibilă (16.10.2015) și până la data plății efective, pentru lipsa de folosință a sumei de bani datorate cu titlu de creanță principală, precum și

- cheltuielile de judecată efectuate în prezentul dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350, art. 1516, art. 1523 alin. (2) lit. d) din C. civ., ale art. 2 și art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinta nr. 1238/2018 din 13 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale, invocată din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în favoarea unui complet specializat în litigii cu profesioniști din cadrul secției I a Tribunalului Vâlcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la 27.09.2018, sub nr. x/2018*.

Prin sentinta civilă nr. 620/2021 din 15 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 182.915,59 RON, sumă ce va fi actualizată în funcție de rata inflației la data plății efective, precum și dobânzile legale penalizatoare aplicate acestei sume, de la data notificării obligației de plată (11.01.2017) și până la plata integrală a debitului.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4763,3 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, compensând în rest cheltuielile de judecată solicitate de părți.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, sub nr. x/2018*/a2, pârâta B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 443 din C. proc. civ., lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 620/15.03.2021, în sensul: dacă suma de 182.915,59 RON, la care a fost obligată la plată, conține TVA.

Prin încheierea nr. 88 din 26 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins cererea de lămurire a hotărârii, reținând că, în mod explicit, instanța a avut în vedere la calculul final al sumei de plată faptul că această sumă include și TVA, astfel încât, la suma de 182.915,59 RON nu mai trebuie achitat TVA, întrucât aceasta deja îl include.

Împotriva acestei încheieri, a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii, admiterea cererii formulate și lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 620/15.03.2021, în sensul că suma de 182.915,59 RON conține și TVA.

Prin decizia nr. 469/A-COM din 23 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii nr. 88/26.04.2021, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva sentinței civile nr. 620/2021 din 15.03.2021, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, ambele părți au formulat apel.

Prin decizia nr. 530/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta B. S.R.L., precum și de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 620/15.03.2021, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3570 RON, reprezentând 50% din onorariul apărătorului apelantei-pârâte.

Împotriva deciziei nr. 530/A.COM din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel pentru ca aceasta să dispună obligarea B. S.R.L. la plata către recurenta-reclamantă a restului de creanță de 955.639,9 RON din suma de bani pe care a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată, respectiv: creanță principală în valoare de 1.138.555,09 RON, actualizată în funcție de rata inflației la data plății efective și daune-interese moratorii dobândă legală penalizatoare (în valoare de 296.874,32 RON la 11.06.2018) de la data când creanța principală a devenit exigibilă (16.10.2015) și până la data plății efective, pentru lipsa de folosință a sumei de bani datorate cu titlu de creanță principală, precum și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea a prezentat unele considerente în susținerea admisibilității recursului și a competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea căi de atac (având în vedere mențiunea "definitivă" din dispozitivul deciziei recurate), dar și un amplu istoric al situației de fapt și al parcursului litigios.

În motivare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instantei de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora, "Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.".

Detaliind, recurenta a susținut că, pentru stabilirea realei situații de fapt, instanța de fond a avut de examinat și de coroborat, pe lângă Acordul de asociere încheiat între părți, încă două probe esențiale: un raport de expertiză contabilă judiciară care, în accepțiunea recurentei, conține nenumărate erori și inadvertențe, și declarația martorului propus de ambele părți.

În continuare, redând anumite considerente din hotărârea instanței de fond, a arătat că, nedând, la rândul său, eficiență dispozițiilor art. 264 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta și-a întemeiat hotărârea exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, a cărui netemeinicie, susține că a demonstrat-o prin nenumăratele probe depuse la dosarul cauzei.

În susținerea celor afirmate, după reproducerea a ceea ce instanța de fond a reținut în legătură cu declarația martorului cheie din dosar, a conchis în sensul că, în fapt, acesta a declarat că lucrările au fost mai tehnice și mai complexe, nu că ar fi avut și o valoare mai mare, instanța având de analizat o acțiune în pretenții evaluabilă în bani, și nu stabilirea tehnicității/complexității unora dintre lucrări.

Totodată, recurenta a susținut că deși, prin cererea de apel, a criticat netemeinicia considerentelor sentinței, din perspectiva necesității aplicării dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel s-a limitat la a copia argumentația instanței de fond. În acest sens, a redat anumite considerente ale instanței de apel, identificate de recurentă la ultimul paragraf de la pagina 18 a hotărârii, subliniind faptul că efectuarea unor lucrări mai complexe nu implica, în mod obligatoriu, și decontarea unui preț mai mare din totalul sumei primite de la U.A.T. Comuna Sadu.

În plus, recurenta a subliniat faptul că instanța de apel a ignorat complet și fără justificare proba pe care a anexat-o cererii de apel (o situație a contribuției părților la executarea lucrărilor aferente contractului de lucrări nr. x din 05.01.2015, întocmită conform declarației dirigintelui de șantier care a supravegheat lucrarea, martorul propus de ambele părți, prin raportare la valoarea lucrărilor decontate de Asociere).

Cu privire la acest aspect, recurenta a susținut că nu reiese de niciunde că instanța ar fi analizat această probă. Mai mult, a arătat că, la pagina 19, paragraful nr. 2, instanța a precizat faptul că " (...) în apel, partea nu a solicitat administrarea altor probe.".

Cu toate acestea, recurenta a precizat că proba pe care a propus-o în apel reprezenta transpunerea declarației dirigintelui de șantier în cifre, respectiv sumele de bani pe care aceasta le-a afectat realizării investiției achitate de beneficiarul U.A.T. Comuna Sadu. A subliniat că această probă, neanalizată de instanța de fond, conducea la elucidarea cauzei, în condițiile în care expertul desemnat de instanță a recunoscut în cuprinsul raportului de expertiză și în răspunsul la obiecțiuni că nu a putut identifica situațiile care să justifice categoriile de lucrări efectuate și a registrului de evenimente (șantier) care ar fi trebuit să cuprindă situația zilnică a aprovizionărilor, a personalului, a utilajelor și mijloacelor de transport.

Totodată, recurenta a punctat că, în concluziile depuse la dosar, a arătat de ce raționamentul expertului desemnat este nereal și ilogic, iar mărturia dirigintelui de șantier dovedește clar contribuția reală pe care ambele părți au avut-o la realizarea lucrărilor.

În privința acestei critici, recurenta a conchis în sensul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., întemeindu-și hotărârea exclusiv pe concluziile raportului de expertiză fundamentat, în lipsa înscrisurilor doveditoare, pe prezumțiile expertului.

În continuare, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a redat anumite considerente din decizia recurată, pe care le-a apreciat a fi contradictorii, subliniind faptul că, pe de o parte, instanța acceptă că izvorul obligației îl constituie contractul de asociere încheiat între părți, conform căruia, în accepțiunea recurentei, aceasta nu avea nicio obligație de a întocmi situații de lucrări în derularea investiției în cauză, obligația aparținând liderului asocierii, strict în raport cu beneficiarul lucrării, iar, pe de altă parte, instanța a apreciat că, "indiferent de existența/inexistența obligației de a întocmi documente justificative, respingerea pretențiilor nedovedite prin astfel de documente sau alte probe reprezintă o consecință a regulii de procedură și a principiului esențial de drept, conform căruia, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio).".

De asemenea, a mai arătat că instanța nu a încearcat să identifice și temeiul contractual al obligației recurentei de a întocmi, în raport cu liderul asocierii, documente justificative, însă, chiar și așa, a apreciat că a probat, prin cele rezultate din declarația martorului propus de ambele părți, îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate prin Acordul de asociere.

În plus, recurenta a subliniat că instanța de apel, limitându-se la incertitudinile unui raport de expertiză construit pe prezumțiile expertului, a ignorat posibilitatea pe care o avea de a corobora principala probă certă din dosar, Acordul de asociere, cu cealaltă probă certă din dosar, Declarația dirigintelui de șantier, a cărei transpunere în cifre a prezentat-o în Situația anexată cererii de apel, cu toate că sumele de bani reținute de expert pentru a justifica măsura contribuției intimatei-pârâte la realizarea infrastructurii și structurii drumului nu se justificau. A mai susținut că înscrisurile contabile au fost insuficiente pentru a proba, dincolo de orice dubiu, faptul că intimata a contribuit într-o proporție mult mai mare decât recurenta.

Cu toate acestea, soluția instanței de fond, confirmată și prin considerentele instanței de apel, s-a raportat strict la o singură probă din dosar (contestată temeinic), și anume raportul de expertiză, cu ignorarea celorlalte două probe necontestate de nicio parte a dosarului: Acordul de asociere și Declarația martorului.

Sub acest aspect, recurenta a conchis în sensul că cele declarate de martor puteau fi coroborate cu obligațiile părților stabilite prin Acordul de asociere, contrar celor statuate de instanță, care a reținut că "pretențiile nu pot fi dovedite doar prin declarațiile martorului, în condițiile în care acestea nu pot fi coroborate cu alte mijloace de probă.".

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta, redând un considerent al instanței de apel apreciat ca fiind relevant, sub un prim aspect, a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) și art. 213 alin. (2) lit. i) referitoare la partea din contract care subcontractează, reglementate prin dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 (forma în vigoare la momentul derulării contractului de lucrări încheiat cu autoritatea contractantă).

Detaliind această critică, recurenta a învederat că, dacă ar fi analizat cu atenție probele depuse la dosarul cauzei, ambele instanțe de fond ar fi observat că Asocierea care a executat lucrarea al cărei beneficiar a fost U.A.T. Comuna Sadu nu a avut alți operatori economici în afara părților din dosar.

Prin urmare, dacă ar fi făcut parte și alți operatori economici din Asociere sau dacă ar fi existat subcontractanți ai celor doi asociați, aceștia ar fi fost declarați autorității contractante în perioada derulării procedurii de achiziție publică, în conformitate cu dispozițiile art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) și art. 213 alin. (2) lit. i) referitoare la partea din contract care subcontractează, prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006.

Recurenta a susținut, așadar, că, neexistând subcontractanți declarați în conformitate cu dispozițiile legale, intimata-pârâtă nu putea, în mod legal, încheia contractele invocate de expert și luate în considerare de instanță, astfel încât, în opinia sa, instanța nu avea de ce să rețină ca fiind temeinice argumentele expertului.

A mai arătat că instanța de fond a ignorat imposibilitatea de a lua în considerare, ca probe, contractele de prestări servicii încheiate de intimată cu diverși operatori economici, cu încălcarea dispozițiilor art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) și art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006.

Totodată, a afirmat că instanța de fond nu a făcut minimul efort de a verifica dacă informațiile furnizate de expert în legătură cu subcontractarea unor lucrări își găseau corespondentul în înscrisurile depuse la dosar de beneficiar și de ministerul de resort care a asigurat și verificat decontarea lucrărilor, întrucât, dacă anumite lucrări ar fi fost subcontractate de liderul asocierii, acest fapt trebuia să se regăsească printre înscrisurile înaintate beneficiarului spre decontare.

Cu toate acestea, a arătat că instanța de apel, însușindu-și motivarea instanței de fond, cu neluarea în considerare a dispozițiilor art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) și art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 a statuat că, în ce privește posibilitatea legată de subcontractare a lucrărilor de către pârâtă:

"(...) acest aspect este lipsit de relevanță între părțile acordului de asociere câtă vreme beneficiarul lucrărilor le-a recepționat și plătit, astfel de critici fiind, practic, lipsite de interes.".

Prin urmare, recurenta a susținut că neverificarea de către cele două instanțe a respectării dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, cu consecința diminuării pretențiilor pe care le-a solicitat, a condus la aprecierea criticilor pe care le-a formulat ca lipsite de interes.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanta de apel a încălcat și dispozițiile art. 1169 și art. 1270 din C. civ.

În concret, recurenta a arătat că, prin aplicarea greșită a normei de procedură prevăzută de art. 249 C. proc. civ. asupra normelor de drept substanțial mai sus amintite, instanța s-a substituit voinței părților manifestată în cuprinsul art. 2.4 din Acordul de asociere, adăugând în mod nepermis condiția de a dovedi cu maximă exactitate, în raport cu liderul de asociere debitor, dreptul de a cere beneficiile contractate la nivelul de 49%.

A mai învederat că expertiza contabilă nu își găsea utilitatea în cauză decât în susținerea excepției de neexecutare, însă această probă a fost solicitată de pârâtă pentru a răsturna prezumția de culpă a debitorului prevăzută de art. 1548 C. civ., fiind în sarcina acesteia să dovedească că a executat mai mult decât recurenta și să probeze procentul exact.

De asemenea, a susținut că a dovedit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței rezultat din însuși conținutul contractului de asociere (art. 2.4) care nu impune obligația de a dovedi pârâtei realizarea de lucrări în proporție de 49%. Mai mult, a afirmat că prin mărturia dirigintelui de șantier, a dovedit faptul că a adus o contribuție la lucrările executate vădit mai mare decât cea stabilită de expertul judiciar.

Cu toate acestea, a considerat că instanța a inversat sarcina probei cu privire la excepția de neexecutare și, astfel, a încălcat și obligația legală de a se abține de la ingerințe în ceea ce privește modificarea/suplimentarea clauzelor contractuale și de a nu se substitui voinței concordante a părților la formarea și încheierea contractului, obligație ce rezultă din art. 1169 și art. 1270 C. civ.

Totodată, a susținut că și stabilirea datei scadentei obligației de plată a debitului și a dobânzii legale penalizatoare a fost stabilită greșit de ambele instanțe de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. d) și art. 1535 din C. civ., arătând că scadența nu se calculează de la 17.01.2017, ci de la 15.10.2015.

În acest sens, a susținut că obligația de plată era scadentă inclusiv la 17.01.2017 când, prin adresa nr. x/17.01.2017, a formalizat relația conflictuală cu intimata-pârâtă, comunicându-i acesteia o notificare de punere în întârziere, cu toate că aceasta se afla de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. d) din C. civ.

Totodată, a învederat că părțile nu au stabilit o scadență a obligației de repartizare a beneficiilor și pierderilor conform cotei de participare stabilite, nu au convenit un termen sau o condiție cu efecte suspensive care să afecteze plata creanței la data introducerii acțiunii, motiv pentru care, în opinia acesteia, dreptul său de creanță este exigibil și dincolo de orice critici referitoare la nașterea și/sau exercitarea obligației de plată a restului sumelor de bani.

De asemenea, a adus în atenție și legătura de dependență a duratei Acordului de asociere de cea a Contractului de lucrări, conform art. 3.1 din Acordul de asociere, precum și condiționalitatea obligațiilor prevăzute în Acordul de asociere în raport cu cele stabilite prin Contractul de lucrări.

A arătat că, în acest raport, exigibilitatea obligațiilor de plată prevăzute în sarcina Comunei Sadu se răsfrânge și asupra scadenței obligațiilor de plată aflate în responsabilitatea intimatei-pârâte, motiv pentru care a susținut că obligația acesteia din urmă a devenit necondiționată și exigibilă chiar în ziua următoare datei la care Comuna Sadu a efectuat ultima plată în contul intimatei-pârâte, respectiv la 15.10.2015, dată la care au fost emise ultimele ordine de plată.

De asemenea, a subliniat că data de 15.10.2015 este data de referință și pentru calcularea începutului termenului de întârziere a plății sumei de bani neachitate de pârâtă și că dobânzile curg de drept, conform art. 1535 C. civ.

A mai arătat că, începând cu 16.10.2015, intimata-pârâtă îi datorează daune-moratorii calculate în funcție de dobânda legală penalizatoare, conform art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011, având în vedere că Acordul de asociere nu cuprinde clauze în acest sens.

În fine, autoarea căii de atac a reiterat solicitarea de admitere a cererii de recurs, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 23 februarie 2022, aceasta formulând, la 14 martie 2022, întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului (pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile fiind, în accepțiunea intimatei-pârâte, de netemeinicie). Totodată, a formulat apărări și pe fondul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenta-reclamantă, la 30 martie 2022, aceasta a combătut apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin punctul de vedere formulat la 16 martie 2023, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să reanalizeze și să înlăture constatările reținute prin raport referitoare la criticile formulate omisso medio susținând că, atât prin cererea de apel, cât și prin răspunsul la întâmpinare a formulat critici privind greșita stabilire a datei scadenței obligației de plată raportat la dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. d) și art. 1535 din C. civ.

Prin încheierea pronunțată la termenul din 09 mai 2023, instanța a respins excepția nulității, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, instanța supremă va examina doar susținerile recurentei-reclamante care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua criticile care privesc aspectele factuale ale cauzei prin care se tinde a se dovedi faptul că recurenta-reclamantă a executat lucrări ce au depășit procentul de 49% pe care și-l asumase în participarea la executarea Contractului de lucrări, sau reevaluarea unor probe, precum cele referitoare la netemeinicia concluziilor raportului de expertiză ori la valorificarea declarației martorului, diriginte de șantier, în modalitatea prezentată în situația anexată de reclamantă cererii de apel, întrucât aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs.

În controlul de legalitate, în raport de motivele de nelegalitate invocate, instanța supremă va analiza doar dacă au fost nesocotite dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. (critici subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), dacă decizia recurată conține motive contradictorii (critici cirscumscrise pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), respectiv dacă au fost încălcate normele de drept material (critici înscrise pct. 8 al aceluiași articol), cu referire la dispozițiile art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) și art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv art. 1169, art. 1270, art. 1523 alin. (2) lit. d) și art. 1535 din C. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, pe de o parte, faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată a fost întemeiată exclusiv pe concluziile raportului de expertiză fundamentat, în lipsa înscrisurilor doveditoare, pe prezumțiile expertului, iar pe de altă parte, faptul că instanța de apel a ignorat complet și fără justificare proba anexată de reclamantă cererii de apel, înscrisul denumit Situația contribuției părților la executarea lucrărilor aferente Contractului de lucrări nr. x din 05.01.2015, întocmită conform declarației martorului propus de ambele părți, prin raportare la valoarea lucrărilor decontate de Asociere.

Aceste critici nu pot fi primite pentru considerentele care succed.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Aprecierea probelor reprezintă un raționament cerebral pe care îl face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună.

Potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., "instanța va analiza probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor", ceea ce înseamnă că judecătorul cauzei trebuie să examineze ceea ce rezultă din fiecare probă în parte și, apoi, să realizeze o corelație logică a probelor, menită să contureze situația de fapt la care sau în raport cu care urmează să se aplice normele legale, pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia cererilor formulate.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, dar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în cadrul deciziei sale, curtea de apel s-a grefat pe analiza probatoriului administrat în cauză, decelând aspectele legate de procentul de contribuție al apelantei-reclamante la îndeplinirea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de achiziție, aprecierile fiind întemeiate pe depoziția martorului, precum și pe concluziile raportului de expertiză. De asemenea, se constată că proba cu înscrisuri solicitată de recurentă nu a fost ignorată, în mod arbitrar, de către instanța de control, la paginile 15-16 din decizie fiind reținut înscrisul anexat de reclamantă cererii de apel formulate, arătându-se, totodată, că, în judecarea apelului, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, nefiind solicitate alte probe.

Totodată, se constată că instanța de control a realizat o examinare efectivă a mijloacelor de probă, au fost primite apărările părților și s-a efectuat o analiză atentă, completă și corectă a modului în care acestea au stabilit drepturile și obligațiile contractuale, iar motivele de apel au fost cercetate în limitele învestirii.

Din perspectiva acestor argumente, nu se poate, așadar, reproșa curții de apel, o încălcare a prevederilor art. 264 C. proc. civ.

Modul în care instanțele devolutive apreciază cu privire la probele administrate în cauză reprezintă obligația pe care o au acestea de a cerceta în fapt cauza, iar instanța de recurs nu poate cenzura modul în care instanțele de fond au înțeles să valorifice probele administrate în cauză.

Înalta Curte reamintește că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Astfel, schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-reclamantă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor reținute de instanțele devolutive.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, așa cum s-a arătat, se impune respingerea criticilor care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept a căror sancțiune atrage nulitatea hotărârii, Înalta Curte constată că susținerile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Din perpsectiva motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că există o contrarietate între considerentele pe care instanța de apel și-a fundamentat respingerea apelului promovat de aceasta și cele pe care și-a fundamantat respingerea apelului promovat de pârâtă.

În concret, autoarea recursului a arătat că, pe de o parte, instanța a acceptat că izvorul obligației îl constituie contractul de asociere încheiat între părți, iar pe de altă parte, a apreciat că, indiferent de existența/inexistența obligației de a întocmi documente justificative, respingerea pretențiilor nedovedite reprezintă o consecință a regulii de procedură și a principiului esențial de drept, conform căruia, cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Critica nu este întemeiată deoarece contradicția la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când privește doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în cauză.

În realitate, prin decizia atacată, instanța de control nu a făcut altceva decât să explice, pe de o parte, motivele pentru care a respins ca nefondate susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora, în lipsa prezentării de către aceasta a documentelor justificative în dovedirea procentului de contribuție mai mare la realizarea lucrărilor, instanța de fond și-ar fi întemeiat în mod greșit soluția în mod exclusiv pe concluziile expertului desemnat în cauză și a apreciat că respectivele lucrări au fost efectuate de pârâtă, reținând că prima instanță, la soluționarea litigiului, a avut în vedere ansamblul probator administrat și nu doar expertiza tehnică, ale cărei concluzii au fost, de altfel, întărite de declarația martorului susținut de reclamantă, dirigintele de șantier, iar pe de altă parte, a clarificat de ce erau nefondate criticile pârâtei privind nedovedirea creanței, în lipsa emiterii de către reclamantă a facturilor fiscale, concluzionând în sensul că, atât timp cât existența creanței și executarea obligațiilor rezultă din contractul părților și din ansamblul celorlaltor probe administrate, este lipsit de importanță faptul că reclamanta nu a emis facturi fiscale, neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de legislația fiscală reprezentând aspecte proprii raporturilor juridice de drept fiscal cu organele fiscale, care nu fac obiectul cauzei, raționamentul instanței fiind, așadar, nu numai necontradictoriu, ci și lămuritor.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv.

Cum, criticile recurentei-reclamante nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, instanța supremă reține că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) și art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, respectiv la art. 1169 și art. 1270 din C. civ. privind principiul consensualismului la formarea contractului și puterea sa obligatorie, precum și la art. 1523 alin. (2) lit. d) și art. 1535 din C. civ. din perspectiva stabilirii datei scadenței obligației de plată a debitului și a dobânzii legale penalizatoare.

Sub un prim aspect, critica privind nesocotirea de către instanța de control a dispozițiilor art. 45, art. 188 alin. (3) lit. g) și art. 213 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, nu poate fi primită, fiind străină cauzei, de vreme ce aceasta vizează contracte de achiziție publică, care nu fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, cauza juridică a acțiunii reprezentând-o contractul de asociere în participațiune.

Sub al doilea aspect, critica prin care se susține faptul că instanța de apel, prin aplicarea greșită a regulii de procedură prevăzută de art. 249 C. proc. civ. ar fi inversat sarcina probei cu privire la excepția de neexecutare, punând-o în sarcina reclamantei și, în această modalitate, a încălcat și obligația legală de a se abține de la ingerințe în ceea ce privește modificarea/suplimentarea clauzelor contractuale și a nu se substitui voinței concordante a părților la formarea și încheierea contractului, obligație ce rezultă din dispozițiile art. 1169 și art. 1270 C. civ., nu este fondată.

Deși pentru analiza acestor critici a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că, fiind în discuție aplicarea greșită a unor norme procedurale, sediul materiei este în realitate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticilor urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, de vreme ce cazul de casare prevăzut de pct. 8 are în vedere exclusiv nesocotirea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (substanțial), așa cum sunt cele din C. civ. sau celelalte acte normative care reglementează în substanța lor raporturi juridice dintre destinatarii normelor de drept.

Din perspectiva criticilor formulate și a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei instanței de control, argumentele invocate de către recurentă și subsumate acestui caz de casare neputând fi primite ca fondate.

Astfel, deși autoarea recursului susține că instanța de apel a răsturnat sarcina probei cu privire la excepția de neexecutare, Înalta Curte reține contrariul, întrucât instanța de control, procedând la examinarea citicilor reclamantei cu privire la modul în care prima instanță a soluționat excepția de neexecutare, a analizat clauzele contractului de asociere în concordanță cu susținerile ambelor părți litigante și a concluzionat în sensul că, fiind vorba despre un contract sinalagmatic, în situația în care, contrar dispozițiilor art. 2.3 din contract, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a contribui în proporție de 49% din lucrările contractului de achiziție publică, pârâta era cea care avea posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare a contractului, de a dovedi neexecutarea de către reclamantă a propriilor obligații și de a solicita administrarea tuturor probelor pe care le considera utile soluționării cauzei.

De vreme ce pârâta a procedat întocmai și a invocat excepția de neexecutare a contractului, solicitând și încuviințarea probei cu expertiza în vederea dovedirii procentului de contribuție al părților la îndeplinirea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de achiziție, nu se poate admite că sarcina probei ar fi fost inversată, acestei părți fiindu-i aplicabilă în întregime regula comună cu privire la sarcina probei (actor incumbit probatio).

Prin urmare, nu se poate reține nelegalitatea deciziei de apel, instanța devolutivă aplicând în mod corect dispozițiile art. 249 C. proc. civ. cu privire la sarcina probei.

Pe cale de consecință, nu se poate reține nici încălcarea de către instanța de control a voinței concordante a părților la formarea și încheierea contractului, în condițiile în care s-a reținut faptul că, prin voința lor, părțile au stabilit în mod clar, prin clauza inserată la 2.4 din Acordul de asociere, ca repartizarea beneficiilor rezultate din activitățile comune desfășurate de asociați să fie efectuate proporțional cu cota de participare a fiecărui asociat; dimpotrivă, instanța de control a dat eficiență principiului libertății de a contracta, prevăzut de art. 1169 C. civ., respectiv principiului forței obligatorii a contractului, consacrat de art. 1270 C. civ.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a greșitei stabiliri de către ambele instanțe de fond a datei scadenței obligației de plată a debitului și a dobânzii legale penalizatoare, cu încălcarea dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. d) și art. 1535 din C. civ., nu poate constitui o critică de nelegalitate, câtă vreme este formulată omisso medio, pentru prima dată în recurs, cu nesocotirea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia, motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Înalta Curte constată că, în condițiile în care apelul a fost motivat, fiind aduse critici punctuale împotriva sentinței de fond, instanța de recurs nu poate reține în analiză o critică care nu a fost mai întâi supusă analizei instanței de apel, aceasta urmând a fi înlăturată din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

În raport de considerentele mai sus reținute, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 530/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția A II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 530/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția A II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.