ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1774/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 23.06.2016, sub numărul x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în temeiul obligației vânzătorului de garanție pentru vicii:

I. 1. în principal, obligarea pârâtei B. S.R.L. la înlocuirea autoturismului marca x, având seria șasiu x și număr de înmatriculare x, cu un autoturism nou de același model;

II. obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a autoturismului, în principal, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2015 și momentul reintrării reclamantei în posesia unui nou autoturism, iar în subsidiar, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2015 și momentul pronunțării unei hotărâri definitive cu privire la reducerea prețului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1707, art. 1710 și urm., art. 1531 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3769/2017 din 28 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expertul C..

A dispus majorarea onorariul cuvenit expertului C. cu suma de 3350 de RON și a stabilit obligația de plată a acestuia în sarcina reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri și a tuturor încheierilor premergătoare a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 739 din 23 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3769 din 28.12.2017, pronunțate de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

A modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că

A admis în parte cererea.

A obligat pârâta la înlocuirea autoturismului marca x, având serie sașiu x și număr de înmatriculare x, cu un autoturism de același model, nou.

A redus onorariul de avocat la care a obligat pârâta de la 40.192,2 RON la 30.000 RON și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 48.143,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

A redus onorariul de avocat al apelantei-reclamante de la 37.755,65 RON la 25.000 RON și a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 31.646,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile anterior menționate au formulat cereri de recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta B. S.R.L., fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub numărul x/2016.

Prin decizia nr. 2169 din 20 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 739/23.04.2019, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1114 din 22 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul reclamantei A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

În condițiile casării în totalitate a deciziei și reținerii spre rejudecare, autoarea recursului a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și expertiză tehnică de specialitate "autovehicule, circulație rutieră", cu următoarele obiective: (i) dacă autoturismul marca x, în contextul existenței viciului subansamblului cutiei de viteze, putea fi utilizat în condiții optime de siguranță rutieră și conform destinației; (ii) dacă existența defecțiunii la cutia de viteze putea determina disfuncționalitatea de ansamblu a autoturismului.

După redarea parcursului litigios, în considerarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, neanalizând aspecte de o importanță majoră din perspectiva construcției apărărilor acesteia, respectiv faptul că autoturismul este considerat produs de lux.

Detaliind, a învederat că, deși instanța de apel, în rejudecare, a reținut că autoturismul în cauză este un produs din gama de lux, nu a analizat apărările acesteia potrivit cărora autoturismul a fost achiziționat tocmai în considerarea reputației deosebite a mărcii, imaginii și prestigiului de produs de lux, de vârf tehnologic și funcțional și, evident, a fiabilității și andurantei, aspecte de natură a crea convingerea asupra unei perspective de utilizare a acestuia în foarte bune condiții de confort, fiabilitate și siguranță pentru un număr mare de ani, fără intervenții tehnice, defecțiuni, etc.

În acest context, a apreciat că trebuia analizat dacă un cumpărător al unui produs de lux ar fi achiziționat produsul cunoscând că pot apărea asemenea defecțiuni la ansambluri esențiale ale întregului.

Totodată, a arătat că vătămarea ce i-a fost cauzată prin neanalizarea acestei apărări nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea/desființarea hotărârii pronunțate în apel.

Dintr-o altă perspectivă, a susținut că instanța a analizat cu totul altceva, anume strict dimensiunea tehnică, reținând, în esență, că o cutie de viteze este tot o cutie de viteze la orice autoturism comun sau de lux, fără a analiza, din punctul de vedere al opțiunii de cumpărare, problematica achiziției unui produs de lux cu defecțiuni esențiale, la preț deosebit.

În continuare, cu privire la diferențele justificate în aprecierea viciilor prin raportare la bunuri de lux, respectiv bunuri de uzanță comună, recurenta a evocat opinii doctrinare.

Autoarea căii de atac a relevat că, premisa instanței de apel, în sensul că nu există niciun temei legal pentru a concluziona că există vreo diferență între standardul pe care trebuie să îl îndeplinească un autoturism din gama de lux și unul obișnuit, contravine regulilor de procedură care stabilesc că ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia cuprinde motive contradictorii iar, sub anumite aspecte, este nemotivată.

Cu titlu preliminar, la analiza acestui motiv de recurs, recurenta a solicitat să fie avute în vedere și criticile subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 5 al aceluiași articol, sesizând, totodată, și o motivare contradictorie cu privire la faptul că, deși instanța a reținut că produsul este unul ce face parte dintr-o gamă de lux, a concluzionat în sensul că nu există nicio diferență față de o mașină simplă.

Titulara recursului a susținut că instanța de apel nu a reținut și nu a înlăturat susținerile părților, respectiv nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel încât decizia nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căruia poate fi realizat controlul judiciar.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2169/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

În argumentare a precizat că, din decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, reiese că situația juridică și temeiul de drept aplicabil este art. 1707 C. civ., referitor la răspunderea pentru viciile ascunse, răspundere ce nu era condiționată sau înlăturată de existența garanției pentru buna funcționare a bunului.

În opinia recurentei, această dezlegare obligatorie a Înaltei Curți a fost nesocotită de instanța de apel care a procedat la o reanalizare a condițiilor existenței răspunderii pentru viciile ascunse.

A arătat că, de vreme ce instanța supremă a stabilit, cu titlu definitiv, dispozițiile legale aplicabile, instanța de apel, rejudecând în limitele impuse, era obligată numai să aplice remediul efectiv și efectele garanției, expres stipulate de art. 1710 C. civ.

A mai susținut că, doar în mod formal, instanța de apel a reținut că dispozițiile legale nu instituie o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze în cazul garanției pentru vicii ascunse, întrucât, în realitate, aceasta a concluzionat că reparația autoturismului este o măsură corespunzătoare. În acest context, a apreciat că motivarea este și contradictorie, întrucât, reținând astfel, instanța nu putea să concluzioneze că măsura înlocuirii autoturismului era excesivă în comparație cu reparația acestuia.

Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1707 C. civ., apreciind în mod eronat că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii pentru viciile ascunse, respectiv ca nu era îndeplinită condiția ca viciul să aibă o gravitate însemnată.

A învederat că, instanța de apel a omis să aplice în integralitate textul art. 1707 C. civ., care precizează în alin. (1) teza ultimă faptul că, este necesar ca viciile să afecteze bunul astfel încât, dacă l-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic.

Recurenta a învederat că viciul ascuns se referă la deficiențe de utilizare a lucrului, de natură a-1 face impropriu folosirii potrivit destinației sale sau așteptării cumpărătorului. Or, așa cum i-a transmis prin corespondență și intimatei-pârâte, este rezonabil a aprecia că niciun cumpărător de autoturism marca x nu ar achita suma efectiv plătită, de 213.556,90 euro, dacă ar fi cunoscut la momentul achiziției deficiențe majore ale subansamblului cutiei de viteze.

Autoarea recursului a mai susținut că în mod eronat ar fi aplicat instanța de apel dispozițiile art. 1707 C. civ. în aprecierea gravității viciului prin raportare la soluția de remediere a acestuia prin înlocuirea subansamblului defect.

În acest sens, a învederat că obligația de garanție a vânzătorului este extinsă la toate viciile ascunse care prezintă gravitate, raportată la: defecte fizice ale lucrului vândut, cum ar fi funcționarea defectuoasă, starea precară, imposibilitatea folosirii potrivit destinației. Singura condiție legală ar fi aceea ca viciul să fie redhibitoriu, deci să împiedice sau să reducă semnificativ utilizarea lucrului, neavând relevanță dacă defectul este important sau secundar ori lucrul este ușor de reparat.

Or, instanța de apel a făcut o confuzie între gravitatea viciului și modalitatea de funcționare a autoturismului după înlocuirea produsului disfuncțional. În plus, instanța de apel a raportat în mod greșit folosirea improprie de momentul la care s-a produs constatarea viciului și perioada în care autoturismul a "funcționat".

De altfel, din punctul de vedere al recurentei, considerentele instanței sub aspectul aprecierii gravității viciului sunt contradictorii, sens în care a indicat o serie de considerente ale instanței de apel din decizia recurată.

În continuare, a relevat că efectul viciului ascuns se poate produce oricând după predarea bunului, dar nu este obligatoriu să se producă. A subliniat că utilizarea autoturismului în condiții necorespunzătoare (pierdere de ulei ca urmare a unei cutii de viteze defecte) nu reprezintă altceva decât o folosire improprie a bunului, iar faptul că, prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă a recunoscut viciul și defectul de fabricație al cutiei de viteze, certifică aspectul că autoturismul în care a fost încorporat subansamblul nu poate fi decât impropriu utilizării corespunzătoare destinației.

Dintr-un alt punct de vedere, a susținut că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile referitoare la diminuarea valorii ca element specific al gravității viciului; astfel, a precizat că scăderea considerabilă a valorii autoturismului în considerarea proceselor de intervenție asupra mașinii și percepția oricărui cumpărător rezonabil al unui produs de lux care s-a defectat după un an de utilizare și aproximativ 17.000 km parcurși prezintă un risc serios de apariție a altor probleme tehnice și îi reduce considerabil fiabilitatea.

O altă critică, subscrisă aceluiași motiv de casare, privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1716 C. civ., referitoare la garanția pentru buna funcționare.

Recurenta a precizat că, în contextul motivului de recurs privind nerespectarea autorității de lucru judecat a instanței superioare referitoare la textul legal aplicabil (art. 1707 C. civ.), respingând cererile reclamantei de antrenare a răspunderii pentru garanția pentru vicii ascunse, instanța de apel a validat raționamentul pârâtei și a considerat că este aplicabil art. 1716 C. civ., reținând că aceasta și-a îndeplinit obligația de garanție.

În acest context, a apreciat că art. 1716 C. civ. a fost aplicat greșit, deoarece exista refuzul explicit (corespondența din 02.10.2015) al recurentei privind înlocuirea piesei constatată defectă, ceea ce nu permitea aplicarea textului legal.

Totodată, a arătat că obligația de înlocuire a bunului devenea exigibilă de la data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului (art. 1716 alin. (2) ultima teză C. civ.), instanța de apel aplicând eronat acest articol și considerând îndeplinită obligația de garanție pentru buna funcționare.

Subsecvent, cu privire la considerentele care au stau la baza soluției de respingere a capătului de cerere prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că au fost date cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a precizat că avea dreptul de a solicita înlocuirea autoturismului, fără a fi condiționată să opteze în prealabil pentru măsura reparării acestuia, drept pentru care, între momentul constatării viciului și cel al înlocuirii autoturismului, pârâta avea obligația de a achita contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului de lux, stabilită prin raportul de expertiză la valoarea de 10.800 Eur/lună.

În fine, a învederat că instanța de apel, încălcând dispozițiile de drept material referitoare la repararea integrală a prejudiciului, a nesocotit stabilirea obligației de reparare a prejudiciului cert pe care recurenta l-a încercat în perioada de timp menționată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La 13 octombrie 2022, intimata-pârâtă a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Răspunzând fiecărei critici din cererea de recurs, în esență, intimata a susținut că nu a existat o omisiune a instanței de apel de a analiza susținerile reclamantei-apelante cu privire la așteptările unui cumpărător atunci când este vorba despre achiziționarea unui produs de lux și, pe cale de consecință, o neregularitate procedurală de natură a antrena dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a examinat aceste susțineri ale reclamantei, a admis că este vorba despre un produs de lux, dar a conchis că acest aspect nu constituie un element relevant în dezlegarea litigiului fundamentat pe răspunderea pentru vicii ascunse. Subliniind că achiziția unui produs de lux nu exclude apariția unor defecțiuni, intimata a susținut că, prin criticile formulate, recurenta tinde în realitate la o reapreciere a probatoriului, aspect incompatibil cu calea de atac a recursului.

Cu privire la critica fundamentată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimata a susținut că nu există motive contradictorii ale instanței de apel și că, în realitate, criticile reclamantei sunt similare celor circumscrise primei critici, concluzia instanței de apel conform căreia nu există vreo diferență, sub aspectul modalităților de reparare în caz de vicii ascunse, între un autoturism de lux și un autoturism obișnuit, nu constituie nici o motivare contradictorie și, cu atât mai puțin, nici o lipsă a motivării.

În ce privește a treia critică, circumscrisă art. 488 pct. 7 C. proc. civ., intimata a apreciat că nu a existat o nesocotire de către instanța de apel a statuărilor instanței de recurs din primul ciclu procesual, în contextul în care, prin decizia din recurs s-a reținut că aplicabilitatea art. 1707 și art. 1710 C. civ., cu precizarea că acestea nu instituie o ordine graduală dar că, în același timp, instanța poate, ținând seama de anumite circumstanțe, să dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

În aprecierea intimatei, este nefondată și critica fundamentată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 17010 și art. 1716 C. civ.. În acest sens, susținând că instanța de apel a conchis în mod corect că a existat o înlăturare a înlăturarea viciilor de către vânzător, pe cheltuiala acestuia, așa cum pretinde art. 1710 C. civ., intimata s-a raliat considerentelor instanței de apel care a conchis că nu se nu se poate vorbi despre un viciu grav, în condițiile în care acesta a fost descoperit la aproape 2 ani de la cumpărare și după 18.806 km. parcurși.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 07 martie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 9 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 C. proc. civ.. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

În considerarea acestui motiv de casare se susține că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat dreptul la apărare (art. 6 C. proc. civ.) și la un proces echitabil (art. 8 din același cod), prin faptul că nu a analizat apărările invocate de recurentă, respectiv susținerile potrivit cărora autoturismul este considerat produs de lux, respectiv faptul că nu a avut în vedere percepția și așteptarea oricărui cumpărător al unui produs de lux cu privire la fiabilitatea și utilizarea conformă și a analizat strict dimensiunea tehnică. De asemenea, s-a mai susținut că premisa reținută de instanța de apel - inexistența unui temei legal pentru a se putea concluziona că există vreo diferență între standardul pe care trebui să îl îndeplinească un autoturism de lux și unul obișnuit - contravine regulilor de procedură care stabilesc că ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul este ținut, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.

Verificând, sub acest aspect, considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, a prezentat nu doar considerentele și silogismul juridic pentru a explica hotărârea adoptată, dar și argumentele pentru care susținerile recurentei referitoare la implicațiile juridice ale împrejurării că obiect al vânzării l-a constituit un produs de lux, nu pot fi primite deoarece nu prezintă relevanță în raport de dispozițiile legale incidente. Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că dispozițiile procedurale nu impun imperativ un răspuns punctual și excesiv de elaborat la toate argumentele aduse de parte, ci prezentarea considerațiilor susceptibile atât să sprijine soluția, cât și înlăture unele argumente ale părților, cu arătarea raționamentului juridic care sprijină soluția și pentru care aspectele invocate de părți sau argumentele aduse de acestea nu pot fi reținute.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a analizat argumentele acesteia potrivit cărora autoturismul este un produs de lux dar nu a conchis în sensul dorit de reclamanta-recurentă, ci a statuat că legea nu instituie condiții diferite pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut în cazul produselor considerate de lux și nici alte criterii pentru aprecierea gravității viciului în cazul produselor din game de lux. Faptul că instanța nu și-a însușit argumentele expuse de reclamantă sau că nu a răspuns așteptărilor acesteia nu poate conduce la concluzia că susținerile sale nu ar fi fost analizate și, pe cale de consecință, că s-ar fi încălcat principiul dreptului la un proces echitabil ori principiul respectării dreptului la apărare.

Nu pot fi primite nici alegațiile recurentei precizate cu ocazia dezbaterilor în fața instanței de recurs, potrivit cărora instanța de apel a omis să analizeze apărările sale cu privire la elementele care dovedeau gravitatea viciului, respectiv împrejurarea că autoturismul pierdea ulei în mod sistematic, putându-se oricând ivi o situație de risc rutier, din considerentele expuse de instanța de apel la pagina 17 a deciziei recurate, reieșind faptul că au fost avute în vedere împrejurările invocate de reclamantă în susținerea îndeplinirii condiției ca viciul să fie grav.

Se constată că, în realitate, recurenta tinde la o cenzurare a modului în care instanța de apel a apreciat probele, nemulțumire ce excede însă limitelor de analiză specifice căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, se reține faptul că motivarea curții de apel conține argumentele pentru care s-au respins apărările reclamantei, răspunde criticilor astfel cum acestea au fost formulate, nefiind contrară nici regulilor de procedură, judecătorii având în vedere, la soluționarea cauzei, principiile generale ale dreptului, cerințele echității și buna-credință.

În consecință, instanța supremă constată că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu a omis să examineze niciun motiv sau argument esențial invocat de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, de natură a se ajunge la încălcarea vreunui principiu fundamental al procesului civil, astfel că, prin soluția pronunțată, nu a fost provocată recurentei-reclamante nicio vătămare procesuală, de natură să atragă casarea hotărârii nulitatea vreunui act de procedură și casarea hotărârii pronunțate în astfel de auspicii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia cuprinde motive contradictorii iar, sub anumite aspecte ar fi nemotivată.

Astfel, sub aspectul motivării contradictorii, se reproșează instanței faptul că deși a învederat că produsul este unul care face parte dintr-o gamă de lux, totuși, a reținut că nu există nicio diferență între un autoturism considerat de lux și unul simplu.

Înalta Curte constată că această critică este străină celor reținute de instanța de apel, urmând a fi înlăturată deoarece, din examinarea deciziei atacate, nu se poate deduce că instanța de apel ar fi pus semnul egalității între un autoturism dintr-o gamă de lux și unul dintr-o gamă obișnuită, instanța de apel specificând doar că legea nu instituie un tratament juridic diferit, în ceea ce privește răspunderea pentru vicii ascunse, după cum este vorba despre vânzarea unui bun obișnuit sau un bun considerat a fi de lux.

Sub aspectul nemotivării, se susține că instanța de apel nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea nu creează transparență asupra silogismului juridic care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căruia să poată fi realizat controlul judiciar.

Criticile nu pot fi primite de vreme ce instanța de apel, în raport de susținerile reclamantei privind valoarea de revânzare a autoturismului, respectiv faptul că ar fi un produs de lux care s-a defectat după un an de utilizare și aproximativ 17.000 km parcurși, ceea ce ar prezenta un risc serios de apariție a altor probleme tehnice și i-ar reduce fiabilitatea, a precizat motivul pentru care nu poate reține aceste argumente, respectiv faptul că din probele administrate nu a rezultat că bunul ar fi fost achiziționat în scopul revânzării sau că ar fi urmat să aibă loc o vânzare concretă anterior momentului înlocuirii cutiei de viteze. În continuare, se constată că instanța de apel a explicat prin hotărâre că nu există niciun temei legal pentru a se putea concluziona că defectarea unei cutii de viteze la un autoturism considerat de lux, din perspectiva prețului, ar constitui un viciu mai grav decât producerea aceluiași defect la un autoturism dintr-o gamă ordinară. Totodată, în raport de faptul că viciul a fost descoperit la aproape doi ani de utilizare și după 18.806 km parcurși, se constată că prin hotărârea atacată s-a subliniat că acest aspect nu poate decât să întărească ideea că viciul nu a făcut bunul impropriu întrebuințării la care este destinat și nici nu i-a micșorat, în mod semnificativ, întrebuințarea sau valoarea.

În raport de aceste constatări, Înalta Curte reamintește că îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Hotărârea atacată respectă aceste exigențe, motivarea acesteia cuprinzând în considerentele sale argumentele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că ar fi vorba de motive contradictorii și, cu atât mai puțin, a unei lipse de motivare, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină, în întregul lor și în mod coerent și clar, soluția din dispozitiv.

Cum criticile recurentei-reclamante nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, rezultă că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se susține că decizia instanței de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2169/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

În argumentare, se arată că, deși prin decizia de casare, instanța de recurs a stabilit în mod definitiv că situația juridică și temeiul de drept aplicabil este art. 1707 C. civ., instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit aceste dispoziții definitiv tranșate, procedând la o reanalizare a condițiilor existenței răspunderii pentru viciile ascunse, deși ar fi fost obligată numai să aplice remediul efectiv și efectele garanției, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 1710 C. civ.

Având în vedere că ceea ce se invocă sunt, în realitate, neregularități de ordin procedural constând în încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ. privitoare la caracterul obligatoriu, pentru instanța de rejudecare, a dezlegărilor în drept stabilite de instanța de recurs, fiind așadar în discuție eventuala aplicare greșită a unor norme procedurale, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, analiza criticilor urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de casare.

Examinând hotărârea de casare din primul ciclu procesual se constată că instanța de recurs, prin decizia nr. 2169/2021, a învederat faptul că, în mod corect, instanța de apel a reținut că garanția pentru buna funcționare a bunului vândut nu înlătură și nu limitează aplicarea garanției pentru viciile ascunse, reclamantul având posibilitatea de a opta pentru una din cele două tipuri de garanții, în condițiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/06.11.2013, încheiat între părți, nu a fost inserată o clauză care să o înlăture expres, în conformitate cu art. 1708 C. civ.. De asemenea, s-a reținut că dispozițiile art. 1710 alin. (1) C. civ. nu reglementează o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze, așa cum se întâmplă în cazul garanției pentru buna funcționare a bunului vândut, reglementată de art. 1716 C. civ.. Totodată, a arătat că, în egală măsură, instanța poate, ținând seama de anumite circumstanțe, să dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

Așadar, chestiunile de drept tranșate de instanța de recurs, prin decizia de casare, au vizat corecta aplicare a dispozițiilor art. 1707 și art. 1710 C. civ., respectiv faptul că art. 1710 alin. (1) C. civ. nu reglementează o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze în cadrul garanției pentru vicii ascunse, precum și faptul că instanța poate, în funcție de circumstanțe, să dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, nu a nesocotit chestiunile de drept dezlegate de instanța de recurs, ci dimpotrivă, a procedat la analizarea cauzei în limitele stabilite prin decizia de casare.

Astfel, în rejudecare, după ce a constatat existența viciului ascuns, faptul că acesta nu îndeplinește condiția de a fi grav, deoarece nu a făcut bunul impropriu întrebuințării potrivit destinației și nici nu i-a micșorat, în mod semnificativ, întrebuințarea sau valoarea, respectiv faptul că înlocuirea cutiei de viteze nu a afectat fiabilitatea și funcționarea autoturismului, în raport de circumstanțele cauzei și în urma analizării probatoriului administrat, instanța de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 1707 alin. (1) C. civ. și, pe cale de consecință, nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului în niciuna dintre formele solicitate de reclamantă. De asemenea, din perspectiva art. 1710 C. civ. a apreciat că înlocuirea autoturismului cu unul nou de același model ar reprezenta o sarcină excesivă pentru vânzător, în condițiile în care art. 1710 alin. (1) lit. b) din același cod prevede numai înlocuirea bunului cu unul de același fel, lipsit de vicii, și nu unul nou. Se mai constată că instanța de apel a conchis că, prin înlocuirea cutiei de viteze de către pârâtă, viciul a fost înlăturat, reclamantei fiindu-i restituit același bun, lipsit de viciul ascuns.

În acest context, instanța supremă apreciază că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, odată ce a reținut că dispozițiile legale nu instituie o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze în cazul garanției pentru vicii ascunse, instanța nu putea să concluzioneze că măsura înlocuirii autoturismului este excesivă prin raportare la reparația acestuia, întrucât dispozițiile art. 1710 C. civ. ar recunoaște cumpărătorului un drept de opțiune privind măsurile reparatorii prevăzute de lege și că numai dacă măsura aleasă este disproporționată față de variantele de despăgubire legale menționate, instanța, la cererea vânzătorului, pe baza probatoriului administrat, ar putea dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte subliniază că acest dreptul de opțiune a cumpărătorului trebuie să fie proporțional cu gravitatea viciilor, cu scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum și cu alte împrejurări avute în vedere de părți ori ivite ulterior, astfel încât să fie înlăturate efectele negative suportate de cumpărător. Prin urmare, de vreme ce instanța de apel a ales dintre variantele de despăgubire prevăzute de dispozițiile art. 1710 alin. (1) C. civ. pe cea privind înlăturarea viciului de către vânzător, apreciind că aceasta reprezintă măsura adecvată în împrejurările din cauză, nu se poate susține că instanța de apel a dat o altă interpretare chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare.

Raportat la considerentele reținute de instanța de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, întrucât instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.".

Procedând în continuare la analiza ultimului motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat, Înalta Curte constată că nemulțumirea recurentei se rezumă la aprecierea instanței asupra gravității viciului ascuns, criticându-se, în realitate, modalitatea în care aceasta, în rejudecare, a atribuit relevanță juridică, cu prilejul pronunțării hotărârii, împrejurărilor de fapt. Or, instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate și la schimbarea situației de fapt reținută de instanțele devolutive. Fiind în discuție aspecte ce țin de temeinicia hotărârii pronunțate, Înalta Curte nu le va analiza, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând controlul instanței de recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu și de temeinicie.

Critica potrivit căreia instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile de drept material atunci când a apreciat gravitatea viciului prin raportare la soluția de remediere a acestuia prin înlocuirea subansamblului defect, neglijând dispozițiile art. 1707 C. civ., nu poate fi primită pentru considerentele ce succed.

În cauză, recurenta susține că dispozițiile art. 1707 alin. (1) nu au fost aplicate în integralitate de către instanța de apel, apreciind că niciun cumpărător al unui autoturism ca cel în discuție nu ar fi achitat prețul de 213.556,90 euro dacă ar fi cunoscut, la momentul achiziției, deficințele majore ale subansamblului cutie de viteze.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că cele reținute de instanța de apel cu privire la condițiile prevăzute de art. 1707 alin. (1) C. civ., raportat la situația de fapt stabilită în cauză, nu denotă nesocotirea sau aplicarea incompletă a regulii de drept înscrise în prevederea legală invocată.

Astfel, respectând limitele deciziei de casare, instanța de apel a procedat la analiza dispozițiilor art. 1707 alin. (1) C. civ., respectiv ale art. 1710 C. civ. și, în raport cu probatoriul administrat, a conchis în mod corect că, întrucât nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 1707 alin. (1) C. civ. nu poate fi angajată răspunderea vânzătorului pentru vicii, în niciuna dintre formele solicitate de către reclamantă, precum și faptul că art. 1710 alin. (1) din același cod nu instituie o ordine graduală pentru care cumpărătorul să aleagă măsura considerată adecvată situației sale particulare, alin. (2) al aceluiași articol permițându-i instanței să dispună, la cererea vânzătorului, o altă măsură, dintre cele prevăzute la alin. (1), decât cea solicitată de cumpărător, ținând seama de gravitatea viciilor, de scopul pentru care a fost încheiat contractul, precum și de alte împrejurări.

Înalta Curte subliniază că art. 1710 alin. (1) C. civ. prevede o serie de remedii în funcție de gravitatea viciului și de posibilitatea reparării de către vănzător a executării defectuoase a obligației de garanție, cumpărătorul având dreptul de opțiune. Astfel, acesta poate solicita fie înlăturarea viciilor [lit. a)], fie înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel [lit. b)], fie reducerea corespunzătoare a prețului [lit. c)], fie rezoluțiunea vânzării [lit. d)].

Regula este aceea că opțiunea în privința măsurii solicitate aparține cumpărătorului, însă chiar și acest drept de opțiune trebuie exercitat cu bună-credință, în acord cu principiul echității și legătură directă și proporțională cu gravitatea viciului ascuns care afectează utilizarea bunului. Prin excepție de la această regulă, textul art. 1710 alin. (2) C. civ., prevede că, la cererea vânzătorului, instanța, ținând seama de gravitatea viciilor și de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum și de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin. (1), decât cea solicitată de cumpărător.

Or, de vreme ce, la solicitarea vânzătorului, instanța de judecată poate dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător, dintre cele enumerate la art. 1710 alin. (1) C. civ., înseamnă că revine instanței de judecată sarcina de a analiza in concreto care este remediul adecvat aplicabil în litigiu, prin raportare la gravitatea viciului și la consecințele acestuia, iar în cazul în care consideră că respectivul cumpărător își exercită dreptul de opțiune în mod excesiv, are posibilitatea de a opta pentru un alt remediul dintre cele prevăzute de lege, la solicitarea vânzătorului.

Prin urmare, se impune a se reține faptul că instanța de apel, conferind aplicabilitate dispozițiilor legale evocate, în raport de împrejurările cauzei, în mod judicios a apreciat și dispus că măsura înlocuirii de către vânzător a componentei defecte un o altă componentă (cutia de viteze) reprezintă măsura reparatorie adecvată, reținând, totodată, că măsura respectivă a fost luată deja de către pârâtă, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Printr-o altă critică, descrisă circumscrisă acestui motiv de casare, recurenta a apreciat că ar exista unele considerente contradictorii, atunci când instanța a reținut, pe de o parte, faptul că bunul nu a devenit impropriu întrebuințării și nici valoarea nu a fost diminuată, iar pe de altă parte, că subansamblul cutie de viteze este o componentă de bază a unui autoturism, așa cum s-a învederat și prin raportul de expertiză tehnică judiciară, dar viciul acesteia nu a împiedicat funcționarea mașinii, în concret.

Instanța supremă nu poate primi critica atât timp cât considerentele redate nu sunt contradictorii, recurenta prezentând trunchiat cele reținute de instanța de apel. Astfel, se constată că, instanța de apel, procedând la analiza condițiilor pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut, a reținut cele stabilite de prima instanță conform cărora viciul nu îndeplinește condiția de a fi grav, deoarece nu a făcut bunul impropriu întrebuințării la care este destinat și nici nu i-a micșorat, în mod semnificativ, întrebuințarea sau valoarea. De asemenea, se constată că, aceeași instanță de apel, după redarea celor reținute în procesul-verbal încheiat la 04.09.2017, cu privire la efectuarea probei de traseu, a reținut că, deși cutia de viteze este o componentă de bază a unui autovehicul, viciul acesteia nu a afectat funcționarea autoturismului în concret, iar simplul fapt al înlocuirii acesteia nu îndreptățește concluzia că operațiunea de înlocuire ar fi afectat alte componente sau subansambluri asupra cărora s-a intervenit în timpul reparației.

Se mai constată că instanța de apel a examinat susținerile reclamantei-apelantei a conchis că temerile acesteia privind eventuale defectări ale altor componente ca urmare a procesului de reparare ori că noua cutie de viteze montată ar prezenta și ea aceleași vicii, sunt simple supoziții care au fost infirmate de probele administrate în cauză, inclusiv de proba de drum care a demonstrat că autovehiculul este funcțional și poate fi întrebuințat conform destinației sale.

Nici critica referitoare la aplicarea eronată a dispozițiilor referitoare la diminuarea valorii ca element specific al gravității viciului și a întregii apărări construite în susținerea acesteia, nu poate fi primită de vreme ce se invocă percepția unui posibil cumpărător iar, în cauză, astfel cum a reținut instanța de apel, nu s-a probat că bunul ar fi fost achiziționat în scop de revânzare sau că urma să aibă loc o vânzare a bunului iar potențialul cumpărător ar fi oferit un preț mai mic motivat de faptul că s-a înlocuit cutia de viteze.

Nu este fondată nici susținerea potrivit căreia procesele de intervenție asupra autoturismului prezintă un risc serios de apariție a altor probleme tehnice și îi reduce fiabilitatea, atât timp cât din probatoriul administrat a reieșit faptul că nu există un risc în ce privește funcționarea normală a bunului potrivit destinației sale.

Critica potrivit căreia instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile materiale referitoare la garanția pentru buna funcționare prevăzută de art. 1716 C. civ., în condițiile refuzului explicit al recurentei privind înlocuirea piesei constatată defectă, este neîntemeiată.

Urmare a verificării considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel, în rejudecare, se constată că aceasta nu a dat eficiență dispozițiilor materiale referitoare la garanția pentru buna funcționare, prevăzută de art. 1716 C. civ., ci a prezentat considerații teoretice cu privire la faptul că dispozițiile art. 1710 alin. (1) C. civ. nu instituie o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze, așa cum se întâmplă în cazul garanției pentru buna funcționare a bunului vândut, reglementată de art. 1716 C. civ., ci îi permite cumpărătorului să aleagă măsura considerată adecvată situației sale particulare.

De asemenea, nu se poate admite faptul că dispozițiile legale evocate ar fi fost aplicate în mod eronat deoarece exista refuzul explicit al recurentei la înlocuire a cutiei de viteze, atât timp cât dispozițiile art. 1710 alin. (1) lit. b) C. civ. prevăd numai înlocuirea bunului cu unul de același fel, lipsit de vicii, fără nicio altă stipulație, recurenta fiind cea care adaugă, în mod nepermis, o condiție textului de lege, în sensul obținerii acordului său la înlocuirea bunului.

Printr-o ultimă critică, se susține încălcarea normelor de drept material referitoare la repararea integrală a prejudiciului, recurenta apreciind că avea dreptul de a solicita înlocuirea autoturismului fără a fi condiționată să opteze în prealabil pentru măsura reparării acestuia, astfel că, pentru perioada cuprinsă între momentul constatării viciului și cel al înlocuirii autoturismului, pârâta avea obligația de a achita contravaloarea lipsei de folosință, stabilită prin raportul de expertiză la valoarea de 10.800 euro/lună.

Critica este nefondată. Evaluarea prejudiciului nu poate fi efectuată în abstract ci doar în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pentru vicii ascunse, întrucât doar în acest caz suntem în prezența unui raport juridic de obligații, persoana prejudiciată având dreptul la repararea prejudiciului cauzat.

Or, în cauză, condițiile cumulative necesare a fi îndeplinire pentru a se putea dispune atragerea răspunderii vânzătorului pentru viciul ascuns nu sunt îndeplinite; de aceea, în mod judicios a concluzionat instanța de apel că intimata-pârâtă nu poate fi obligată la înlocuirea bunului sau la plata sumelor prin care s-ar fi diminuat prețul de achiziție.

Totodată, din situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanțele devolutive, se observă că înlocuirea cutiei de viteze s-a realizat într-un termen rezonabil, recurenta-reclamantă fiind cea care a refuzat să dea curs solicitării intimatei-pârâte de preluare a autoturismului din unitatea service după efectuarea lucrărilor de înlocuire a subansamblului.

Având în vedere că recurenta avea posibilitatea de a reintra în posesia autoturismului funcțional oricând după înlăturarea viciului, nu poate fi reținută culpa intimatei-pârâtei pentru producerea pretinsului prejudiciu, cu consecința obligării acesteia la suportarea contravalorii lipsei de folosință a autoturismului pentru perioada cuprinsă între momentul constatării viciului și cel al înlocuirii autoturismului.

Nefondată este și susținerea recurentei-reclamante precizate cu ocazia dezbaterilor în fața instanței de recurs, potrivit căreia instanța de apel a omis să analizeze capătul subsidiar de cerere, referitor la reducerea prețului, limitându-se strict la ipoteza înlocuirii bunului și reținând că aceasta nu poate avea loc întrucât defectul a fost remediat, de vreme ce instanța de apel, în rejudecare, a arătat că, și dacă ar fi fost îndeplinite condițiile cumulative pentru atragerea răspunderii intimatei-pârâte pentru viciul ascuns, garanția și-a produs efectele prin înlăturarea viciului, măsura de a înlocui cutia de viteze cu una nouă fiind corespunzătoare în împrejurările din cauză, astfel că nu se impunea înlocuirea bunului sau diminuarea prețului cu sumele indicate de reclamantă.

Față de toate aceste considerente, urmând indicațiile oferite prin decizia de casare, Înalta Curte reține legalitatea hotărârii recurate, instanța de apel, în rejudecare, dispunând în mod judicios respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de reclamantă.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1114 din 22 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.".

Prin raportare la aceste texte de lege, instanța supremă constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei, filele x, dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura seria x din 15.09.2022 emisă de D. - Cabinet de Avocat și tranzacția bancară E. S.A. din 22.09.2022.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante la plata sumei de 12.022,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1114 din 22 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 12.022,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.