ÎCCJ, decizie (scj.ro #213671)

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 25.11.2020 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și A., a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate prin care A. și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară nr. x27 Cluj, nr. topo. 753, și în C.F. nr. x00 Cluj-Napoca, respectiv H.G. nr. 530/1991 și protocolul de predare-primire nr. 1943/14.03.1990; să dispună rectificarea cărților funciare nr. x27 Cluj și nr. x00 Cluj-Napoca în sensul radierii dreptului de proprietate al A. asupra imobilului „Cinematograful X” identificat cu nr. top. 753, înscris sub B27 în C.F. nr. x27 Cluj, precum și sub B6, 7 din C.F. nr. x00 Cluj-Napoca. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 34 Decretul-Lege nr. 115/1938.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 628 din 05.10.2021 a Tribunalului Cluj - Secția civilă s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, și în consecință: S-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată și modificată de reclamanții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 279/A/2022 din 22.06.2022 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanții Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței, care a fost anulată în întregime. A fost trimisă cauza, pentru rejudecare, pe fond la aceeași instanță, Tribunalul Cluj - Secția civilă. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu de către instanța de fond. A fost respins apelul incident, declarat de pârâtul Guvernul României, împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 279/A/2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă au declarat recurs pârâta, prin administrator judiciar SCP X. SPRL, și prin administrator special Y. și recurs incident, declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, prin primar. 4.1. Recursul principal, formulat de pârâta A. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă susține că instanța a aplicat greșit normele de drept material și a favorizat, în mod explicit, una din părțile litigiului, respectiv municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Astfel, susține că, deși instanța de apel a reținut că pe rolul Curții de Apel Cluj se află înregistrat dosarul nr. x/211/2019, având ca obiect „acțiune în revendicare”, purtat între aceleași părți, ignoră această evidență și apreciază că reclamanții nu aveau la îndemână o acțiune în realizare, prin care să conteste valabilitatea dreptului înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei. Arată că reclamanta a învestit instanța cu un petit prin care contestă titlul pârâtei A., cu scopul desființării acestuia, astfel încât să se asigure admiterea acțiunii în revendicare, întrucât doar una dintre părți ar mai deține un titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Susține că nu este de competența niciunei instanțe să-i asigure unei părți admiterea unei acțiuni în revendicare, acțiune cu care nu a fost învestită, prin desființarea titlului părții adverse. Dispozițiile art. 35 C.proc.civ. prevăd că acțiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, or, arată că, în speță, pe rolul Curții de Apel Cluj se află dosarul nr. x/211/2019, având ca obiect „acțiune în revendicare”. Invocă drept practică judecătorească decizia nr. 1756/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, prin care s-a statuat în sensul că existența, în patrimoniul unei părți, a unui drept real asupra imobilului impune compararea titlurilor exhibate de părți, inclusiv a celui prezentat de unitatea administrativ-teritorială, pentru a se stabili preeminența unuia dintre ele. În acest context, se va opune un drept transmis prin lege unui titlu ce rezultă dintr-o hotărâre emisă de consiliul local, hotărâre care are o putere inferioară legilor. Susține că aceasta decizie clarifică, fără putință de tăgadă, că soluționarea litigiului dintre două entități care dețin titluri de proprietate pentru același imobil se realizează printr-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, nu printr-o acțiune în constatare, care desființează titlul unei părți, pentru a-i asigura celeilalte părți admiterea unei acțiuni în revendicare. Invocă faptul că, pentru ca instanța să anuleze titlul său, aceasta trebuie să analizeze existența și natura dreptului său de proprietate, înscris în cartea funciara, aceasta analiza fiind specifică acțiunii în revendicare. 4.2. Recursul incident, declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, prin primar Susțin, privitor la soluția dată asupra excepției lipsei calității de reprezentant a administratorului special, că, în ceea ce privește actele întocmite de administratorul special, din coroborarea art. 56 alin. (1) lit. d) cu art. 58 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, administratorul special, în activitatea sa de administrare a activității debitorului, este supravegheat de administratorul judiciar. Instanța de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al A., invocată de către reclamanți în considerarea lipsei avizării, de către administratorului judiciar, a întâmpinării formulate de această parte in apel, motivat de împrejurarea că administratorului special nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, de către judecătorul sindic. Totodată, arată că instanța de apel a avut în vedere și împrejurarea că pârâta a arătat, în mod explicit, că, indiferent dacă administratorul judiciar își va însuși sau nu apărările formulate prin întâmpinare, înțelege să le susțină ca și concluzii scrise, partea având dreptul să formuleze apărări procesuale în cauză și fără încuviințarea administratorului judiciar. Consideră că, prin soluția dată asupra excepției, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale incidente și anume: art. 56 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 58 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 85/2014, motivul recurs fiind încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. Din aceste texte de lege rezultă că supravegherea, din partea administratorului judiciar, are loc în situația în care debitorului nu i s-a ridicat dreptul de administrare și nu invers, cum în mod greșit a interpretat instanța de apel. Totodată, arătă că, prin hotărârea intermediară nr. 4741/2020 pronunțată în dosarul nr. x/3/2016, în temeiul art. 139 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare propus de către debitoarea A., prin administrator special. Este foarte clar, în același timp, că acțiunea ce formează obiectul dosarului vizează un element al pretinsului patrimoniu al pârâtei A. Astfel fiind, susține că se impunea admiterea excepției invocate, din moment ce pentru orice act legat de patrimoniul A. era necesară și semnătura administratorului judiciar.

Apărările formulate în cauză Recurenții-reclamanți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au depus întâmpinare, în termenul legal, la cererea de recurs formulată de A., prin care a invocat excepția nulității recursului principal, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată. În susținerea excepției nulității recursului, au arătat faptul că, dată fiind nesemnarea recursului și de către administratorul judiciar, obligatorie conform art. 56 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 58 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 85/2014, se impune anularea recursului, în temeiul art. 486 alin. (1) lit e) C.proc.civ., administratorul special neputând reprezenta societatea aflată în reorganizare. De asemenea, în susținerea excepției nulității recursului, au invocat și faptul că motivele de recurs invocate nu se încadrează în cazurile de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ. Astfel, deși se invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., drept motiv de recurs, nu este indicată nicio normă de drept material care să fi fost încălcată de către instanței de apel. Arată că, în cadrul recursului formulat, este indicat doar art. 35 C.proc.civ., care, însă, nu reprezintă o normă de drept material. Or, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de lege, iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete, privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate, ceea ce nu a avut loc în prezenta speță, astfel că se impune anularea recursului. Pe fondul cauzei, au susținut că, în cadrul dosarului nr. x/211/2019 nu a fost formulat, în concret, un petit prin care să fi fost atacat, în mod expres, titlul A., motiv pentru care a fost introdusă prezenta acțiune, pentru a asigura învestirea instanței de judecată și sub acest aspect, prezentul demers judiciar tinzând la desființarea titlului pârâtei, ceea ce nu are loc în cadrul acțiunii în revendicare. Prin urmare, în mod corect arată instanța de apel faptul că, atâta vreme cât titlul de proprietate al pârâtei derivă din înscrierea în cartea funciară, realizată în baza unor acte normative, reclamanții nu aveau la îndemână o acțiune în realizare, prin care să conteste valabilitatea dreptului înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei, nefiind, astfel, încălcate prevederile art. 35 C.proc.civ. Mai susțin și că, prin prezentul demers judiciar se tinde la obținerea unei hotărâri judecătorești cu privire la nevalabilitatea titlului A., iar în dosarul nr. x/211/2019 s-a formulat o acțiune în revendicare, finalitatea acestora fiind, așadar, diferită. Arată că este esențial ca instanța de judecată să analizeze titlul A. și să ajungă la concluzia că acesta nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra cinematografului în litigiu, întrucât, doar în atare condiții, devin incidente prevederile art. II al O.G. nr. 39/2005. Or, o asemenea analiză presupune învestirea instanței de judecată, în mod expres, în acest sens, ceea ce s-a întâmplat în cadrul prezentei cereri de chemare în judecată. Odată cu admiterea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, în cartea funciară va figura, drept ultim proprietar Statul Român, prin A., urmând a fi admisă și cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. 6686/211/2019, cu consecința obligării pârâtei la Drept consecință, susțin și că se va admite și cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/211/2018, prin care s-a solicitat anularea încheierii de reexaminare nr. 122779/2018 și intabularea imobilului în domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca și în administrarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, astfel cum s-a admis prin încheierea de carte funciară nr. 85820/2018, anulată prin încheierea de reexaminare nr. 122779/2018. Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice-AJFP Cluj a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de A., ca nefondat. Prin apărările formulate, a susținut că, întrucât în dosarul nr. X/211/2019 reclamanții au formulat o acțiune în revendicare, cererea de chemare în judecată din prezentul dosar, cu un obiect diferit față de cea dintâi, nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de apel. Mai arată și că, prin prezenta acțiune se solicită instanței să stabilească faptul ca dreptul intabulat in favoarea A., intabulare de care pârâta se prevalează in dosarul nr. x/211/2019, a fost greșit calificat, în baza actelor normative care au stat la baza înscrierii, astfel încât pârâta a dobândit, de fapt, doar un drept de administrare și nu un drept de proprietate, cum în mod eronat a fost înscris în cartea funciară. Susține că, atât timp cât titlul de proprietate al paratei derivă din înscrierea în cartea funciară, în mod corect a apreciat instanța de apel că reclamanții nu aveau la dispoziție o acțiune în realizare, prin care să conteste valabilitatea dreptului înscris în cartea funciară în favoarea paratei. Prin punctul de vedere depus în data de 17.11.2022, administratorul judiciar a precizat faptul că, prin sentința civilă nr. 774/2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a civilă, a fost dispusă deschiderea procedurii insolvenței, conform Legii nr. 85/2014, împotriva debitoarei A., hotărâre prin care nu a fost, însă, dispusă ridicarea conducerii debitoarei, aceasta fiind exercitată de administratorul special desemnat de Ministerul Culturii. De asemenea, a mai precizat și că își însușește și că avizează recursul declarat, în prezenta cauză, de către debitoarea A., prin administrator special. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând legalitatea hotărârii instanței de apel, în raport cu motivele recursurilor declarate în cauză, cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte consideră că recursurile sunt nefondate. II.1.Cu privire la recursul principal, formulat de pârâta A. Chestiunea asupra căreia prezenta instanță de recurs este chemată să statueze este, în esența ei, una de drept procesual, legată de admisibilitatea acțiunii civile promovate de reclamanți, astfel că legalitatea hotărârii instanței de apel are a se aprecia în raport cu motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. Existând critici de nelegalitate, care pot fi circumscrise acestui motiv de casare, pe cale de consecință, excepția nulității acestui recurs, invocată în apărare, este vădit nefondată. Împrejurările esențiale în prezentul proces, astfel cum au fost ele stabilite de către instanțele fondului, pun în evidență existența pe rolul instanțelor judecătorești a unei acțiuni civile în revendicare imobiliară exercitată de Municipiul Cluj-Napoca și de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de reclamanți, împotriva pârâților A., prin administrator special, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la imobilul „Cinematograful X” înscris în CF nr. x00 (CF vechi x27) Cluj-Napoca, cu nr. topo. 753 și nr. cad. C1, topo. 553-C. Acțiunea a fost soluționată în primă instanță prin sentința civilă nr. 201 din 06.06.2020, pronunțată de Tribunalul Cluj - Secția civilă în dosar nr. x/211/2019, în sensul obligării pârâtei A. să lase imobilul revendicat în deplina proprietate și posesie a reclamanților. Totodată, s-a dispus rectificarea CF nr. x00 Cluj-Napoca, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra imobilului „Cinematograful X”. Ulterior pronunțării sentinței civile anterior evocate, respectiv în data de 25.11.2020, aceiași reclamanți, în contradictoriu cu aceiași pârâți, au formulat prezenta acțiune civilă în justiție, solicitând, prin cererea de chemare în judecată precizată, „să se constate că prin înscrierea efectuată în data de 15.06.1994 dreptul A. asupra imobilului de sub A + 17 (cinematograful și terenul aferent) a fost greșit calificat ca fiind un drept de proprietate, acesta fiind, în realitate, un drept de administrare, dobândit în baza H.G. nr. 530/1991 și a Legii nr. 15/1990 și să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei A. și a înscrierii doar a dreptului de administrare al pârâtei, proprietar rămânând la momentul dobândirii dreptului de administrare Statul Român, conform înscrierii sub B + 20.” În drept, s-au invocat prevederile art. 34 alin. 1 pct. 2 din Decretul-lege nr. 115/1938, ale H.G. nr. 530/1991, ale Decretului-lege nr. 80/1991, ale O.U.G. nr. 67/1997, ale Legii nr. 630/2002 și ale Legii nr. 15/1990. Prin încheierea din data de 25.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosar civil nr. x/211/2019, s-a dispus suspendarea judecății apelului declarat de pârâta A., până la soluționarea definitivă a prezentei acțiuni civile în justiție. Prima instanță, calificând juridic acțiunea reclamanților ca fiind o acțiune în constatare, a apreciat-o a fi inadmisibilă și a respins-o ca atare, cu motivarea că acțiunea în rectificarea cărții funciare este o acțiune subsidiară, care poate fi grefată doar asupra unei acțiuni de fond. Or, o astfel de acțiune, raportat la susținerile reclamanților privind greșita calificare a dreptului de proprietate intabulat în favoarea pârâtei, poate lua doar forma unei acțiuni în revendicare, acțiune pe care reclamanții au și exercitat-o, ea face obiectul dosarului nr. x/211/2019, aflat pe rolul Curții de Apel Cluj. Instanța de apel reține că, prin acțiunea în rectificarea intabulării, reclamanții urmăresc să obțină o hotărâre judecătorească care să stabilească faptul că dreptul de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea pârâtei a fost greșit calificat în baza actelor normative care au stat la baza înscrierii, în realitate, acesta fiind un drept de administrare, iar nu unul de proprietate. Este contestată, prin urmare, valabilitatea titlului de proprietate pe care îl opune pârâta în cadrul acțiunii în revendicare. Finalitatea urmărită de reclamanți în cele două cauze fiind diferită, acțiunea în rectificare intabulării nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. Pe cale de consecință, consecutiv admiterii apelului declarat de reclamanți, sentința pronunțată de tribunal este anulată în întregime și cauza este trimisă pentru rejudecare în fond, la aceeași primă instanță. Circumscris unicului motiv de recurs formulat, recurenta susține, în esență, preluând considerentele primei instanțe, inadmisibilitatea acțiunii în constatare promovate de reclamanți, în condițiile în care aceștia au la dispoziție o acțiune în realizare, respectiv acțiunea în revendicare, pe care au și exercitat-o. În aprecierea recurentei, soluționarea litigiului existent între două entități, care dețin fiecare dintre ele un titlu de proprietate provenind de la același proprietar, apare posibilă numai în cadrul unei acțiuni în revendicare, cea care permite cercetarea comparativă a celor două titluri de proprietate, iar nu în cadrul unei acțiuni în constatare, exercitată în scopul desființării titlului de proprietate al uneia dintre părți. Apreciind cu privire la acest motiv de recurs și la argumentele care îl susțin, din perspectiva art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte relevă că, în virtutea principiului disponibilității, consacrat expres prin art.9 C.proc.civ., în procesul civil, regula este că părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora ea trebuie să se pronunțe, situațiile de excepție fiind de strictă interpretare și limitată aplicare. În virtutea acestui principiu, părțile sunt cele care stabilesc limitele procesului și pot alege între a finaliza sau nu faza/etapa procesuală pe care tot ele au declanșat-o, putând opta și pentru alte căi de stingere a litigiului. Referitor la obiect, înțeles ca fiind pretenția concretă dedusă judecății, părțile sunt cele care determină limitele cererilor și apărărilor în proces, cu posibilitatea conferită reclamantului de a modifica cererea, la primul termen de judecată (art.204 C.proc.civ.). Corelativ, judecătorul intervine, în virtutea rolului activ, dând sau restabilind calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în limitele învestirii sale, fără a le putea depăși. În acest sens sunt dispozițiile art.22 alin.4 și alin.6, art.397 alin.1 C.proc.civ. În prezentul proces, poate fi constatată o încălcare a principiului disponibilității părților, atâta timp cât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat explicit ca prin hotărâre judecătorească „să se constate că prin înscrierea efectuată în data de 15.06.1994 dreptul A. asupra imobilului de sub A + 17 (cinematograf și terenul eferent) a fost greșit calificat ca fiind un drept de proprietate, acesta fiind, în realitate, un drept de administrare, dobândit în baza H.G. nr. 530/1991 și a Legii nr. 15/1990 și să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și a înscrierii doar a dreptului de administrare al pârâtei, proprietar rămânând la momentul dobândirii dreptului de administrare Statul Român, conform înscrierii sub B + 20, iar în drept au fost invocate prevederile art. 34 alin. 1 pct. 2 din Decretul-lege nr. 115/1938, ale H.G. nr. 530/1991, ale Decretului-lege nr. 80/1991, ale O.U.G. nr. 67/1997, ale Legii nr. 630/2002 și ale Legii nr. 15/1990. Prima instanță a calificat juridic acțiunea ca fiind una tipică în constatarea inexistenței unui drept și, invocând principiul subsidiarității, consacrat prin art.35 C.proc.civ., a respins acțiunea ca inadmisibilă, constatând că reclamanții au la dispoziție acțiunea în revendicare, pentru realizarea dreptului de proprietate pretins cu privire la imobilul aflat în posesia pârâtei. În realitate, reclamanții nu au formulat o acțiune în constatare negativă, în condițiile art.35 C.proc.civ., text normativ pe care, de altfel, nici nu l-au invocat, ci o acțiune în rectificare tabulară, fondată pe ipoteza art. 34 alin. 1 pct. 2 din Decretul-lege nr. 115/1938-greșita calificare a dreptului înscris în cartea funciară. Este adevărat că reclamanții solicită textual instanței: ”să se constate”, însă o corectă calificare juridică a acțiunii obligă la o determinare corectă a pretențiilor concrete formulate și a scopului urmărit. Or, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă cu suficientă claritate că ceea ce se cere este rectificare intabulării pentru greșita calificare a dreptului înscris în favoarea pârâtei, ca fiind un drept de proprietate, câtă vreme actul normativ în considerarea căruia a fost realizată intabularea îi conferea exclusiv un drept de administrare. Or, acțiunea în rectificare tabulară este o acțiune în principiu accesorie dar ea poate fi și una principală, după caz. Scopul exercitării unei astfel de acțiuni este acela al restabilirii concordanței dintre situația juridică reală a unui imobil și starea lui tabulară. Este adevărat că o astfel de concordanță trebuie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, prin care se admite acțiunea de fond având ca obiect anularea, rezoluțiunea, reducțiunea, revocarea actului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, după care rectificarea vine ca o consecință firească. Prin urmare, acțiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, însă după ce a fost admisă acțiunea de fond, și are, de regulă, un caracter accesoriu, fiind grefată pe acțiunea de fond în anularea titlului de proprietate care a stat la baza intabulării ori pe o acțiune în revendicare. În acest sens, concluziile primei instanțe de fond sunt corecte și corect confirmate de către instanța de apel. Prin excepție însă, acțiunea în rectificarea poate avea și un caracter principal, ori de câte ori ea este fondată pe alte temeiuri juridice decât cele referitoare la nevalabilitatea sau ineficacitatea actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, un astfel de caz fiind acela invocat de reclamanți, în care dreptul înscris a fost greșit calificat, reglementat expres atât prin Decretul-lege nr.115/1938, cât și prin Legea nr.7/1996 (art.34 pct.2). Desigur, chiar și în aceste cazuri de excepție, apare necesară formularea unui capăt de cerere prin care instanța să constate, prealabil rectificării, că se verifică ipoteza normei invocate, în sensul că dreptul înscris a fost greșit calificat, arătându-se în ce sens și care ar fi calificarea corectă. Prin urmare, acțiunea în rectificare nu este întotdeauna o acțiune accesorie, ea poate fi și una principală, în funcție de cadrul procesual în care a fost promovată, iar în prezentul proces, motivele care susțin acțiunea în rectificare tabulară exercitată de reclamanți pun în evidență caracterul principal al acesteia. Indiscutabil, dreptul de a cere rectificarea intabulării rămâne un drept subiectiv derivat din încălcarea dreptului real, în speță dreptul de proprietate, vătămat prin înscrierea săvârșită în cartea funciară. Totodată, Înalta Curte subliniază că acțiunea în rectificare tabulară, de natura celei promovate de reclamanți, este o acțiune în realizare de drepturi, iar nu o acțiune în constatare, întemeiată pe art.35 C.proc.civ, ea este o acțiune prin care reclamanții, în contradictoriu cu pârâta titular al înscrierii, solicită instanței să dispună rectificarea intabulării și înlocuirea înscrierii nevalabile cu o înscriere valabilă, urmare a unei prealabile constatări a unei greșite calificări a dreptului ce a fost înscris, care trebuie și dovedită. Este adevărat că acțiunea în revendicare, promovată inițial de reclamanți, este și ea o acțiune în realizarea dreptului și creează cadrul procesual necesar unei cercetări comparative a titlurilor de proprietate prevalate de părțile aflate în litigiu, pentru a se concluziona care dintre aceste titluri, în privința cărora operează prezumția de legalitate, este preferabil, dispunându-se rectificarea, pe cale de consecință, în ipoteza în care se va da preferință titlului deținut de reclamanți; în acest sens au fost exprimate argumentele recurentei, circumscrise motivului de casare susținut. Nu există, însă, niciun text normativ care să interzică reclamanților să solicite instanței, printr-o acțiune separată în justiție, să cerceteze separat însăși valabilitatea titlului care a stat la baza înscrierii ori existența valabilă a dreptului real de proprietate, astfel cum apare el înscris în cartea funciară. O astfel de acțiune a fost promovată de reclamanți, o acțiune reală, în rectificarea intabulării, exercitată pe cale principală, în considerarea motivului care o fundamentează: greșita calificare a dreptului real înscris în favoarea pârâtei. Așa fiind, Înalta Curte va respinge acest motiv de casare, ca nefondat, constatând că prin hotărârea instanței de apel acțiunea reclamanților a fost temeinic apreciată și ea este admisibilă, ceea ce impune o judecată în fond, prin raportare la motivele care susțin pretenția concretă dedusă judecății. II.2. Cu privire la recursul incident, declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca, prin primar Prin motivul de recurs, întemeiat în drept pe art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., se afirmă nelegalitatea hotărârii atacate, în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității de reprezentant a administratorului special, actele procedurale ale acestuia trebuind să fie avizate de administratorul judiciar. Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat. Se constată că instanța de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al A., invocată de către reclamanți în considerarea lipsei avizării, de către administratorului judiciar, a întâmpinării formulate de această parte in apel, cu motivarea că administratorului special nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, de către judecătorul sindic și mai mult, pârâta a arătat, în mod explicit, că, indiferent dacă administratorul judiciar își va însuși sau nu apărările formulate prin întâmpinare, înțelege să le susțină ca și concluzii scrise, partea având dreptul să formuleze apărări procesuale în cauză și fără încuviințarea administratorului judiciar. Într-adevăr, în raport cu art. 56 alin.1 lit. d și art. 58 alin.1 lit. e din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, administratorul special, în activitatea sa de administrare a activității debitorului, își exercită atribuțiile de gestionare a patrimoniului debitorului sub supravegherea administratorului judiciar, în situația în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul de administrare. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar, iar mandatul administratorului special este redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților/membrilor. Instanța de apel reține în fapt, în raport cu înscrisurile probatorii existente la dosar, că dreptul de administrare nu a fost ridicat, așa încât nici mandatul administratorului special nu a fost redus, acesta având competența de a formula întâmpinare, confirmată de administratorul judiciar, iar în absența unei astfel de confirmări, concluzii scrise. De altfel, esențial este faptul că instanța de apel constată că partea este decăzută din dreptul de a depune întâmpinare, nefiind respectat termenul procedural care reglementează regimul juridic al acestui act, așa încât nu a luat în considerare niciuna dintre apărările formulate prin întâmpinare. În aceste circumstanțe, interesul susținerii unui astfel de motiv de casare nu subzistă, întrucât partea nu justifică nicio vătămare care i-a fost cauzată prin formulare unei întâmpinări tardive, de către administratorul special, fără avizul expres al administratorului judiciar. În consecință, toate criticile circumscrise acestui acest motiv de recurs vor fi înlăturate, ca nefondate. Pentru toate cele ce preced, constatând că niciunul dintre motivele de nelegalitate ale recursului principal și ale celui incident nu se verifică, Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând aplicarea art.398 alin.2 și art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins recursurile formulate. Notă: Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011