ÎCCJ, decizie (scj.ro #213625)

Acțiune în răspunderea fostului director al societății, formulată de directorul în funcție, în absența unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acțiunii. Admiterea excepției lipsei calității procesuale active. Lipsa unei distincții în textul art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 între directorii în funcție și foștii directori. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile. Funcționarea societăților. Societățile pe acțiuni/Drept procesual civil. Participanții la procesul civil. Părțile

Index alfabetic: acțiune în răspundere patrimonială

director

excepția lipsei calității procesuale active

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant

motiv invocat

omisso medio

Legea nr. 31/1990, art. 155 alin. (1), alin. (5)

C. proc. civ., art. 82 alin. (1) teza I, art. 200 alin. (1), alin. (3), art. 488 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112, iar conform alin. (5) al aceluiași articol, dacă acțiunea se pornește împotriva directorilor, aceștia sunt suspendați de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală, pentru toți directorii societății, aflați în funcție sau nu, în timp de dispozițiile art. 155 alin. (5) reglementează efectele juridice produse de demararea acțiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcție.

În enumerarea prevăzută la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu există o distincție între directori în funcție și foști directori, astfel încât în aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în mod corect au reținut instanțele de fond că formulării generale a textului cu privire la acțiunea în răspundere contra directorilor îi corespunde o aplicare generală, neputând fi făcute distincții ce nu sunt prevăzute de lege.

În cazul în care acțiunea în răspunderea fostului director a fost introdusă de directorul în funcție al societății, în baza calității sale de reprezentant al acesteia, în absența unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acesteia, este legală soluția instanței de admitere a excepției lipsei calității procesuale active și de respingere a acțiunii.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7 din 17 ianuarie 2023

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și art. 2018-2019 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 820 A din 20 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei Societatea Națională A. S.A.

A fost obligată reclamanta să achite pârâtului suma de 2.352,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea intimatului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșita a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în acest sens susținându-se că instanța de apel a interpretat în mod greșit faptul ca primul alineat al art. 155 din Legea nr. 31/1990 nu se referă exclusiv la aceeași situație cu cea de la alin. (5) al aceluiași articol.

Astfel, recurenta susține că prevederile art. 155 alin. (l) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar directorilor aflați în funcție, nu și foștilor directori ai unei societăți, cărora le-au încetat mandatul. În opinia recurentei, art. 155 din Legea nr. 31/1990 este aplicabil doar în ipoteza în care persoanele pentru care se decide atragerea răspunderii sunt în funcție și, prin urmare, nu se poate pune problema lipsei de reprezentare a societății în demararea acțiunii, neimpunându-se desemnarea vreunei persoane însărcinate să exercite acțiunea în justiție. În consecință, textul de la art. 155 alin. (l) din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabil pentru ipoteza în care societatea avea la momentul formulării acțiunii alt director general, cu drept de reprezentare.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit aplicabilitatea art. 82 alin. (1) teza I și art. 200 alin. (1) și 3 C. proc. civ., această critică fiind circumscrisă motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susține că, anterior anularii cererii de chemare în judecată, prima instanță trebuia să acorde reclamantei un termen, în conformitate cu prevederile art. 82 alin. (l) C. proc. civ., pentru a acoperi lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele societății. Astfel, s-a învederat că a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, având în vedere că prima instanță a anulat cererea de chemare în judecată fără respectarea procedurii prevăzute la art. 82 alin. (1) C. proc. civ.

Intimatul-pârât B. a depus la dosar

întâmpinare

, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Totodată, a solicitat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimatul-pârât.

Cauza a fost înregistrată la 4 august 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 21 noiembrie 2022 s-a fixat termen de judecată la 17 ianuarie 2023.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci

când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, susținând că acest text de lege nu poate fi aplicat ipotezei în care se atrage răspunderea fostului director general, ci doar în situația directorului general aflat în exercițiul mandatului.

Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată, având în vedere lipsa calității procesuale active, soluție menținută prin respingerea apelului.

În cauză, prima instanță a reținut că reclamanta a introdus acțiunea în răspundere împotriva fostului său director general și președinte al consiliului de administrație, fără a deține în prealabil o hotărâre a adunării generale a acționarilor săi prin care să se decidă inițierea prezentului demers judiciar.

În apel, reclamanta a susținut că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar directorilor aflați în funcție ai unei societăți, iar nu persoanelor care au deținut la un moment dat această funcție.

Cu privire la această critică, instanța de apel a subliniat că argumentul invocat de reclamantă nu poate fi primit, față de modalitatea de formulare a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constatându-se că acest text de lege nu se referă doar la administratori sau directori, ci și la fondatori, cenzori sau auditori financiari. În cazul acestora nu ar exista niciun impediment pentru ca societatea să acționeze în justiție prin organele sale obișnuite, însă, cu toate acestea, legea arată că acțiunea aparține adunării generale, la fel ca în cazul directorilor sau administratorilor.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că nu este vorba numai despre necesitatea deblocării anumitor situații, ci și despre faptul că, date fiind implicațiile acestei acțiuni, legiuitorul a considerat necesar ca ea să aparțină adunării generale.

În recurs, reclamanta a reluat această critică, susținând că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 este incident doar în ipoteza atragerii răspunderii directorului aflat în exercițiul mandatului, nu și fostului director.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată urmând a fi respinsă, având în vedere că instanța de apel a analizat susținerile reclamantei și a dat un răspuns argumentat interpretării oferite cu privire la aplicarea acestui text de lege și directorului căruia i-a încetat mandatul. În recurs, se observă că recurenta-reclamantă nu aduce critici noi hotărârii atacate, prin raportare la considerentele care susțin soluția instanței de prim control judiciar, ci doar reiterează motivul de apel, fără a critica în concret dezlegarea dată de către instanța de apel.

Înalta Curte validează raționamentul instanței de apel, potrivit căruia, în enumerarea prevăzută la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu există o distincție între directori în funcție și foști directori.

Totodată, se constată că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 155 alin (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, concluzia care rezultă este că declanșarea acțiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

Prin urmare, instanța de recurs observa că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală, pentru toți directorii societății, aflați în funcție sau nu, în timp de dispozițiile art. 155 alin. (5) din aceeași lege reglementează efectele juridice produse de demararea acțiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcție.

În cauză, acțiunea a fost introdusă de directorul general al societății, în baza calității sale de reprezentant al acesteia, în absența unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acțiunii.

În aplicarea principiului

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

, corect au reținut instanțele de fond că  formulării  generale a textului cu privire la acțiunea în răspundere contra directorilor îi corespunde o aplicare generală, neputând fi făcute distincții ce nu sunt prevăzute de lege.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 82 alin. (1) teza I și art. 200 alin. (1) și (3) C. proc. civ. În acest sens, s-a arătat că, anterior anularii cererii de chemare în judecată, prima instanță trebuia să acorde reclamantei un termen pentru complinirea neregularităților constatate în cauză, respectiv lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele societății.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că acest motiv de casare a fost invocat

omisso medio

, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac

pendinte

, deși ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancțiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Față de argumentele arătate, instanța supremă constată că în cauză criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanța de apel a argumentat în mod corect soluția pronunțată arătând motivele pentru care a validat soluția și raționamentul primei instanțe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției  lipsei calității procesuale active.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta Societatea Națională A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 820 A din 20 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatului-pârât B., privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., „

partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”

, iar potrivit art. 453 din același cod, „

partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată

”.

Prin raportare la aceste dispoziții legale, aplicabile și în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial, respectiv factura BPVG 10805 din 13 decembrie 2022, precum și extrasul de cont din 15 decembrie 2022, aflate la filele 67-73 din dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatului-pârât B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, a fost admisă cererea, în sensul obligării recurentei Societatea Națională A. S.A. la plata sumei de 1.774,15 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.