ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4900/2023

Ședința publică din data de 27 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2021, reclamanta Cariera Moigrad S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Direcția Județeană pentru Cultura și Patrimoniul Național Sălaj și Comisia Naționala de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul nejustificat al refuzului Comisiei Naționale de Arheologie de emitere a avizului favorabil pentru descărcarea de sarcina arheologică, refuz exprimat prin adresa nr. x/17.08.2020, să se dispună obligarea Comisiei Naționale de Arheologie să emită aviz conform favorabil în ceea ce privește descărcarea de sarcină arheologică a obiectivului Zona sacră și așezarea dacică fortificată de pe Măgura Moigradului, cod Siruta 142159, cod sit 142159.03, conform art. 6 alin. (5) si 6 din O.G. nr. 43/2000; să se constate caracterul nejustificat al refuzului Direcției Județene pentru Cultura Sălaj de emitere a actului administrativ - certificat de descărcare de sarcina arheologică pentru situl Zona sacra și așezarea dacică fortificată de pe Măgura Moigradului, cod Siruta 142159, cod sit 142159.03, refuz exprimat prin adresa nr. x/26.08.2020; obligarea Direcției Județene pentru Cultură Sălaj să emită actul administrativ - certificatul de descărcare de sarcină arheologică a sitului Zona sacră și așezarea dacică fortificată de pe Măgura Moigradului, cod Siruta 142159, cod sit 142159.03 conform art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 43/2000; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 71/10.03.2022, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat recurs reclamanta Cariera Moigrad S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinței civile atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare, partea recurentă a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că insuficienta motivare a refuzului de a emite avizul conform poate fi complinită de către intimată în instanță și, în consecință, nu poate atrage nulitatea avizului conform, încălcând astfel dispozițiile de drept material: art. 31 din Constituția României, art. 8 coroborat cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 CEDO, sens în care a apreciat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin acțiunea introductivă s-a argumentat că refuzul Comisiei Naționale de Arheologie (CNA) de a emite avizul conform este nemotivat, aspect care afectează atât dreptul reclamantei la apărare cât și posibilitatea ca instanța să efectueze un control de legalitate plenar.

Instanța de fond a reținut în mod legal și temeinic că există o insuficientă motivare. Însă, prima instanță a respins critica, statuând că insuficienta motivare nu poate atrage nulitatea actului câtă vreme administrația demonstrează în instanță legalitatea actului atacat.

Doctrina și jurisprudența admit în mod unitar că în cazul unui act administrativ emis în defavoarea petiționarului este necesar ca autoritatea să arate în mod expres elementele de fapt și de drept care determină adoptarea respectivei decizii. În același sens a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție. Așa fiind, motivarea actului administrativ a devenit un principiu al procedurii de emitere a actelor administrative, iar în cazul actelor administrative individuale problema lipsei motivării este mult mai acută decât în ceea ce privește actele administrative normative. Se desprind așadar câteva condiții de legalitate cu privire la forma actului administrativ: motivarea trebuie să existe și să se regăsească în chiar cuprinsul actului.

În ceea ce privește refuzul CNA de a emite avizul conform este evident, de altfel chiar reținut și de către instanța de fond, că motivarea lipsește.

Motivarea trebuie să fie realizată de către CNA, însuși autorul actului; motivarea trebuie să fie completă și adecvată actului în cauză; motivarea trebuie să fie reală. Deci, motivarea trebuie să fie efectuată de autorul actului (nu de către instanța de judecată) în chiar cuprinsul actului, iar nu în cadrul unui litigiu, întrucât prin ipoteză, în cazul unui litigiu, petiționarul este vătămat deja de lipsa motivării. Iar aceasta deoarece, în lipsa unei motivări, partea vătămată poate doar specula care ar fi rațiunile pentru care actul solicitat nu a fost emis, acțiune speculativă derulată de altfel și de către instanța de fond. Deci, în lipsa motivării explicite a refuzului emiterii avizului, posibilitatea atacării în justiție a actului este iluzorie, absența motivării favorizând emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative. Așa fiind, dispozițiile art. 6 din CEDO sunt încălcate câtă vreme nu este respectată garanția unui proces echitabil, garanțiile specifice ale dreptului la apărare.

Conform legii, jurisprudenței naționale și doctrinei, sancțiunea pentru lipsa motivării actului este nulitatea actului administrativ. Sancțiunea nulității trebuie aplicată imediat, automat când instanța constată ipoteza unei nemotivări. Deci nulitatea nu poate fi acoperită prin eventuala motivare (a refuzului de a emite avizul conform) efectuată în cadrul unui litigiu, cu atât mai mult cu cât nu CNA a realizat această motivare în cadrul litigiului, ci instanța de fond, bazându-se pe depozițiile martorilor audiați.

În consecință, în mod greșit a reținut instanța de fond că nu poate fi vorba despre nulitatea actului câtă vreme administrația demonstrează în instanță legalitatea actului atacat, încălcând grav dispozițiile de drept care reglementează obligativitatea motivării de către autoritate a actelor emise.

Reclamanta nu a susținut că nemotivarea atrage constatarea caracterului nejustificat, caracter care atrage nulitatea actului. Sancțiunea pentru însăși nemotivarea actului este nulitatea acestuia, fără ca în ceea ce privește nemotivarea să fie incident refuzul nejustificat.

Rezultă așadar că instanța de fond face o confuzie între nemotivarea actului și caracterul nejustificat al actului, considerând că nulitatea intervine pentru a sancționa exclusiv caracterul nejustificat, nu și simpla nemotivare. De fapt, instanța adaugă la lege prin impunerea unei noi condiții pentru sancționarea actului administrativ cu nulitatea. Instanța încalcă astfel dispozițiile art. 8 coroborate cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, conform cărora un act vătămător poate fi anulat de către instanță, dar și dispozițiile art. 31 alin. (2) din Constituția României.

În lipsa unei motivări a refuzului de emitere a avizului conform, motivare care să fie asumată de CNA în cuprinsul actului, instanța de fond a reținut în mod greșit că se regăsește în prezența unui refuz justificat al CNA de a emite avizul conform, încălcând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004, art. 31 din Constituție, astfel că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Totodată, pentru a statua că refuzul este justificat, era nevoie ca instanța să analizeze și să concluzioneze cu privire la aprecieri de specialitate pe care numai Comisia putea să le facă, nicio altă instituție/niciun alt specialist neavând această competență conform legii. Consecutiv logic, în lipsa motivării instanța de fond nici nu putea reține că refuzul CNA de a emite avizul conform este unul justificat, întrucât instanța nu cunoaște motivele pentru care a fost emis refuzul. Așadar, instanța poate doar specula care au fost motivele care au stat la baza actului.

În orice caz, pentru ipoteza subsidiară în care instanța de recurs va considera că instanța de fond putea să verifice caracterul (ne)justificat al refuzului CNA și în ipoteza lipsei motivării, totuși prima instanță a reținut în mod greșit că refuzul CNA de a emite avizul conform este justificat, încălcând dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond s-a substitut Comisiei Naționale de Arheologie și a emis/complinit motivarea refuzului Comisiei Naționale de Arheologie de a emite avizul conform, bazându-se pe declarațiile de martor pe care le-a apreciat în mod nelegal ca fiind păreri ale unor experți încălcând astfel dispozițiile art. 264, art. 309 și următoarele, art. 330 C. proc. civ., art. 1 alin. (4) Constituția României, astfel că sunt incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de fond a procedat la a se substitui Comisiei Naționale de Arheologie și la motivarea refuzului emiterii actului prin emiterea unei opinii de specialitate arheologică bazată pe aprecierea eronată a declarațiilor de martor ca fiind părerea unor specialiști.

În conformitate cu dispozițiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră că este necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi unul sau 3 experți. În conformitate cu art. 309 și următoarele C. proc. civ., martorii sunt acele persoane, străine de interesele în conflict, care relatează în fața instanței de judecată despre faptele referitoare la pricina care se judecă, fapte ce ar putea servi la rezolvarea ei. Mărturia este așadar declarația verbală, făcută de o persoană fizică, înaintea instanței de judecată, cu privire la un fapt trecut, precis și pertitent despre care are cunoștință personal.

În prezenta cauză, instanța a solicitat, din oficiu audierea martorului A., arheologul responsabil cu cercetarea preventivă, iar părțile au solicitat audierea martorilor B. și C., ambii arheologi. Toți cei 3 martori au fost audiați în fața instanței de fond. Însă, astfel cum reiese din economia sentinței nr. 71/2022, deși la dosarul cauzei există 3 depoziții de martor, la aprecierea probațiunii - în temeiul art. 264 C. proc. civ. - instanța a conferit celor 3 depoziții putere de păreri de specialist, păreri care puteau fi obținute numai în urma administrării probei cu expertiza. Într-adevăr, toți cei 3 martori au calitatea de arheologi și cunosc mai mult sau mai puțin îndeaproape zona sitului Măgura Moigradului. Însă nu este permisă eludarea dispozițiilor legale de procedură cu privire la puterea doveditoare a probelor încuviințate în cauză. Este vădit nelegal ca prin intermediul audierii martorilor instanța să culeagă, de fapt, opinii de specialiști care pot fi administrate numai prin intermediul expertizei. Iar proba cu expertiza se diferențiază de audierea martorilor prin garanțiile procedurale aferente (persoana care o efectuează este expert judiciar, expert care se supune unui cod deontologic, expertul este desemnat în urma dezbaterii în contradictoriu, raportul de expertiză se întocmește și se comunică părților, părțile au posibilitatea să-1 analizeze consiliate de un expert parte, se pot formula obiecțiuni, raportul este dezbătut tot în contradictoriu etc).

Astfel, dacă instanța considera necesară părerea unor specialiști cu privire la aspectele pentru care au fost audiați cei 3 martori, avea la îndemână proba cu expertiza prevăzută de dispozițiile art. 330 și următoarele, putând să administreze o expertiză în specialitatea arheologie. Însă o asemenea expertiză nu a fost administrată, iar depozițiile martorilor nu pot valora mai mult decât prevede legea, căci nu orice arheolog este și expert judiciar.

Tot ceea ce instanța putea extrage din audierile martorilor erau chestiunile factuale, iar nu aprecierile și opiniile martorilor audiați. Instanța de fond s-a folosit de declarațiile martorilor audiați în cauză pentru a-și fundamenta o veritabilă opinie de specialitate arheologică inclusă în sentința nr. 71/2022, opinie ce se dorește a fi de fapt motivarea refuzului CNA de a emite avizul conform necesar descărcării de sarcină arheologică, instanța substituindu-se astfel Comisiei, Iar asta în contextul în care instanța de fond a reținut că soluționarea unor astfel de cereri (de emitere a avizului conform) este dată în competența (exclusivă a) CNA - puterea executivă, un organism științific de specialitate care se bucură de o largă marjă de apreciere. Totuși, instanța a considerat că deține atribuțiile necesare pentru a se substitui Comisiei și pentru a emite o opinie juridică cu privire la o chestiune științifică, profund particulară și de specialitate arheologică, o specialitate pe care prin ipoteză instanța nu o deține.

Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, săvârșind un act pe care numai puterea executivă îl putea face prin motivarea și deci suplinirea lipsurilor refuzului CNA. Suplimentar, procedând astfel, instanța de fond a privat reclamanta de un grad de jurisdicție.

În orice caz, instanța a nesocotit și dispozițiile art. 9 C. proc. civ. care statuează că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere de motivare a refuzului CNA (care în orice caz nu putea fi soluționată, presupunând ab initio depășirea puterii judecătorești).

Instanța de fond a reținut în mod nelegal că propunerea responsabilului de cercetarea arheologică poate fi ignorată de Comisia Națională de Arheologie, în principal ignorând și în subsidiar aplicând greșit dispozițiile art. 24 din Ordinul nr. 2518/2007, art. 1 alin. (5) Constituția României, art. 4 și art. 77 din Legea nr. 24/2000, astfel că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 43/2000, Comisia Națională de Arheologie funcționează ca organism științific de specialitate cu rol consultativ în domeniul patrimoniului arheologic, fiind formată din specialiști în domeniu.

Conform art. 5 alin. (3) coroborat cu art. 6 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 43/2000, certificatul de descărcare de sarcină arheologică pentru șirurile clasate în grupa A din Lista monumentelor istorice se emite numai cu avizarea prealabilă a CNA. Însă dispozițiile O.G. nr. 43/2000 nu reglementează și procedura efectivă pe care CNA trebuie să o urmeze pentru a emite/a refuza emiterea avizului conform.

Ordinul nr. 2518/2007 emis de Ministerul Culturii și Cultelor anunță din preambul că este emis în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2), (3) și (5) și art. 6 alin. (5) și (6) din O.G. nr. 43/2000, adică în organizarea și executarea întocmai a dispozițiilor relevante în prezenta cauză. La fel a reținut și instanța de fond în cuprinsul sentinței.

Dispozițiile în organizarea și executarea cărora a fost emis Ordinul reglementează strict următoarele aspecte: (i) definiția descărcării de sarcină arheologică, (ii) definiția certificatului de descărcare de sarcină arheologică, (iii) autoritățile competente să emită certificatul, (iv) necesitatea avizului conform prealabil al CNA în cazul certificatelor pentru șirurile clasate în grupa A și (v) sancțiunea pentru emiterea certificatului în lipsa avizului conform al CNA. Așadar, Ordinul emis în organizarea și executarea acestor dispoziții este menit, așa cum permite Legea nr. 24/2000, să detalieze procedurile administrative de parcurs, motiv pentru care logic completează dispozițiile prevăzute de legislația primară, însă în niciun caz nu modifică, încalcă sau derogă de la O.G. nr. 43/2000. Specific, art. 24 din Ordinul nr. 2518/2007 detaliază actele administrative, precum și actele premergătoare actelor administrative ce pot fi emise de către CNA.

Este adevărat că CNA, la nivel teoretic și principial, are competența să emită toate aceste 4 categorii de acte. Reclamanta nu a susținut (așa cum statuează instanța de fond) că CNA nu ar avea vocația să emită toate aceste acte. Dar, interpretarea textului propusă de reclamantă (CNA trebuie să țină cont de propunerile formulate în raport de către responsabilul cercetării arheologice în emiterea actelor pe care le poate emite) nu contravine niciunei dispoziții legale din cuprinsul O.G. nr. 43/2000 (legislația primară) care, în orice caz, nu reglementează niciun aspect cu privire la procedura emiterii avizului conform necesar procedurii de descărcare de sarcină arheologică. Procedura este așadar reglementată prin Ordinul nr. 2518/2007. Iar textul art. 24 din Ordin este clar.

Instanța de fond face trimitere (pentru a verifica competența CNA) la dispozițiile art. 16 și art. 16

2

alin. (1) din O.G. nr. 43/2000, însă art. 16

2

alin. (1) din O.G. nr. 43/2000 nu existau în forma în vigoare a ordonanței la data înregistrării acțiunii (25.02.2021), motiv pentru care statuările se impun a fi înlăturate. Este incident art. 488 alin. (1) pct. 4 privind depășirea limitelor atribuțiilor judecătorești prin aplicarea unor texte legale care nu erau în vigoare la acel moment.

CNA se bucură de o marjă largă de apreciere și nu este ținută de propunerile responsabilului de cercetarea arheologică în îndeplinirea tuturor celorlalte atribuții prevăzute în cuprinsul art. 16 din O.G. nr. 43/2000, dispoziții în a căror organizare și executare nu a fost emis Ordinul nr. 2518/2007. Or, aceste atribuții sunt numeroase - 20 la număr - și semnificative în ceea ce privește protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național. În mod evident așadar componența Comisiei este una de înaltă specialitate.

Însă, în ceea ce privește procedura descărcării de sarcină arheologică, nu se pot ignora dispozițiile art. 24 din Ordinul nr. 2518/2007.

Instanța de fond a considerat că art. 24 din Ordinul nr. 2518/2007 nu este conform cu legislația primară întrucât, dacă CNA ar fi ținută de propunerile responsabilului de cercetare, aceste propuneri ar deveni obligatorii și constrângătoare, motiv pentru care le-a înlăturat de la aplicare. Instanța de fond a încălcat principiul obligativității respectării legii, o asemenea măsură (înlăturarea de la aplicare a unor norme legale) intrând în sfera competenței puterii legislative și în niciun caz în competența unei instanțe de contencios administrativ. Așa fiind, instanța a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României care statuează că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Prima instanța nu se limitează la a interpreta și aplica textul de lege, ci îl înlătură de la aplicare.

În consecință, instanța de fond din nou a depășit limitele puterii judecătorești, sărvârșind acte pe care numai puterea legislativă și, cel mult, instanța de contencios constituțional (Curtea Constituțională a României) le puteau face: (i) negarea, tăgăduirea oricărei valori a textului legal încă în vigoare și (ii) criticarea legiuitorului pentru neclaritatea acestuia.

În subsidiar, pentru ipoteza în care instanța de recurs va considera că nu au fost depășite limitele puterii judecătorești, prima instanță a nesocotit și dispozițiile art. 9 C. proc. civ., care statuează că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Or, așa cum reiese clar din cererea de chemare în judecată, instanța nu a fost învestită cu analizarea (și eventual anularea) dispozițiilor Ordinului nr. 2518/2007, motiv pentru care o astfel de măsură încalcă dreptul de dispoziție al părților reglementat de dispozițiile C. proc. civ.

În terțiar, pentru eventualitatea în care instanța de recurs va considera că nu au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 24 din Ordinul nr. 2518/2007, acestea au fost încălcate de către Curtea de Apel Cluj.

Contrar reținerii instanței, textul art. 24 din Ordin nu necesită un efort de interpretare pentru a ajunge la concluzia că propunerile responsabilului de cercetare sunt obligatorii, fiind suficientă lecturarea acestuia cu atenție, în ansamblul celorlalte norme. Simpla împrejurare că CNA se bucură de o serie de soluții enumerate în textul legal nu înseamnă că CNA poate ignora ipoteza generală a aplicării acestor soluții: ca ele să fie în conformitate cu propunerile formulate în raport de către responsabilul cercetării arheologice. Aceasta este limita de libertate de acțiune și decizie de care se bucură CNA în ceea ce privește procedura avizării emiterii certificatului de descărcare de sarcină arheologică. Sintagma din cuprinsul art. 24 din Ordinul nr. 2518/2007 este clară. Comisia Națională de Arheologie propune în conformitate cu propunerile formulate în raport de responsabilul cercetării arheologice, emiterea unuia dintre actele enumerate de text. Dacă legiuitorul avea în vedere ca opinia responsabilului de cercetarea arheologică să fie consultativă pentru Comisie, atunci în cuprinsul Ordinului nr. 2518/2007 s-ar fi făcut referire la recomandările responsabilului, iar nu propunerile acestuia. Dacă nu acesta ar fi interpretarea legii, s-ar înfrânge tocmai scopul efectuării cercetării arheologice care ar putea să fie ignorată de CNA, fără nicio consecință. Atribuțiile responsabilului de cercetarea arheologică ar fi golite de conținut. Nici împrejurarea că responsabilul de cercetare este persoana care cunoaște cel mai bine zona și este avizat să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a conserva patrimoniul arheologic nu ar mai fi valorificată în vreun fel.

Un element foarte important îl reprezintă atributul Comisiei, prevăzut de aceleași dispoziții art. 24 din Ordin, de a solicita completarea documentației în cazul în care Comisia consideră necesar. Comisia nu a considerat necesară exercitarea competenței de a solicita completări, ba chiar a aprobat Raportul de cercetare preventivă, însă a ignorat propunerea responsabilului cercetării arheologice și a refuzat emiterea avizului conform pentru certificatul de descărcare de sarcină arheologică.

Reclamanta nu a susținut că CNA ar fi limitată în vreun fel în cazul aprobării/respingerii Raportului de cercetare preventivă motiv pentru care parte din considerentele hotărârii este străină de pretențiile formulate, neputând să contribuie la motivarea instanței.

În cauză a fost dovedită existența unei practici administrative în sensul că, ori de câte ori Comisia aprobă un Raport de cercetare preventiva, acordă și avizul conform pentru descărcarea de sarcină arheologică. Iar contrar statuării instanței, această practică administrativă nu încalcă în niciun fel principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) Constituția României. Dacă CNA consideră că Raportul de cercetare preventivă nu este clar, complet, legal, poate solicita completarea acestuia sau poate chiar să nu-1 aprobe; dacă CNA consideră că Raportul de cercetare preventivă nu are niciun viciu de legalitate (deci nici în ceea ce privește propunerea responsabilului de cercetare), aceasta îl aprobă și trebuie să țină cont de propunerea responsabilului din cuprinsul Raportului, cu consecința emiterii avizului conform pentru descărcarea de sarcină arheologică.

Din declarațiile martorilor reiese că aceasta a fost și este în continuare (mai puțin în legătură cu raportul dedus judecății în prezenta cauză) practica administrativă a Comisiei Naționale de Arheologie. Iar această practică nu contravine niciunei dispoziții legale. În orice caz, nici instanța nu a arătat care ar fi dispozițiile legale încălcate de această practică, rezumându-se la a menționa, cu titlu general, că o practică administrativă nu se poate substitui principiului legalității - statuare pe care partea reclamantă nu o contrazice, însă nu este în niciun fel aplicabilă în speță.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că terenul nu poate fi redat activităților umane, încălcând astfel dispozițiile art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 43/2000, art. 264, art. 309 și următoarele, art. 330 C. proc. civ., art. 33 alin. (3) și art. 135 Constituția României, art. 2 alin. (1) lit. n) Legea nr. 554/2004, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a considerent evidentă încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. prin interpretarea, de către instanță, a probatoriului administrat în cauză, respectiv ignorarea concluziilor expertizei și acordarea unei valori probatorii de expertiză (opinie de specialitate) depozițiilor martorilor, deși acestea sunt în contradicție cu concluziile expertizei administrate legal.

Deși expertiza nu are o putere doveditoare superioară depozițiilor martorilor, totuși instanța nu putea, din punct de vedere legal, să lea dea declarațiilor valență de opinii de specialist, cu atât mai mult cu cât în cauză a fost administrată o expertiză în acest sens. Iar concluziile expertizei au fost clare, suprafața de teren în discuție nu este vizată pentru a fi inclusă pe listele UNESCO, astfel că nu poate să aibă vreo înrâurire cu privire la această procedură.

Nici argumentul însușit de instanță conform căruia afectarea într-o proporție mai mare de o treime a sitului poate duce la anularea deicizie de a fi inclus în patrimoniul UNESCO nu are corespondent în realitatea probelor coroborate în mod nelegal de instanța de fond întrucât situl arheologic Măgura Moigradului este în suprafață de aproximativ 7 ha (70.000 mp), iar perimetrul vizat are o suprafață de aproximativ 3.000 mp; astfel, afectarea unei treimi din sit presupune afectarea a aprox. 23.333,33 mp, deci de aproximativ 8 ori mai mult decât perimetrul vizat de reclamantă.

Instanța încalcă dispozițiile art. 264, art. 309 și următoarele, art. 330 C. proc. civ., ignorând părți ale depozițiilor martorilor audiați și dându-le valență izolată acelor răspunsuri (dar nu cu privire la fapte, ci opinii ale arheologilor audiați) care îi susțin soluția, prin extragerea lor din contextul general.

În al doilea rând, instanța a aplicat în mod greșit art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 43/2000 atunci când a reținut că terenul nu poate fi redat activităților umane. Curtea nu putea analiza aceste aspecte câtă vreme CNA nu a oferit o motivare proprie pentru refuz, instanța speculând doar care ar fi motivele pentru care CNA a considerat că nu se poate acorda descărcarea de sarcină.

Instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 33 alin. (3) din Constituția României, considerând că acesta permite menținerea protecției instituite prin clasarea ca sit de importanță A a unui teren chiar și în situația în care cu privire la perimetrul vizat a fost efectuată cercetarea arheologică preventivă, din zona vizată fiind ridicate și conservate la sediul Muzeului toate vestigiile. Curtea de Apel Cluj ignoră existența legislației speciale, distinctă de art. 33 alin. (3) din Constituția României, dispozițiile art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 43/2000 care prevăd posibilitatea descărcării de sarcină arheologică, cu o condiție unică instituită și anume aceea a efectuării cercetării arheologice preventive. Aplicarea abuzivă a dispozițiilor generale curpinse în Constituția României ar goli de conținut dispozițiile cu privire la posibilitatea descărcării de sarcină arheologică.

Rațiunea protecției unui sit arheologic este de a nu deteriora vestigii arheologice importante. Dar atât timp cât vestigiile din perimetrul vizat au fost conservate, porțiunea aceea de sit a fost golită, este logic ca terenul să fie redat activităților umane.

Instanța de fond a încălcat dispozițiile C. proc. civ., prin raportarea la mărturii în mod nelegal.

Dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 43/2000 coroborate cu dispozițiile art. 45 și art. 135 din Constituția României prevalează față de dispozițiile art. 33 alin. (3) din Constituție. Statul nu mai are niciun interes în conservarea protecției instituite cu privire la sit, iar interesul privat al reclamantei care se îmbină cu interesul public nu este deloc nesemnificativ: rezervele de diorit din zăcământul Moigrad sunt unice la nivel local, iar cererea din piață cu privire la acest fel de piatră este foarte crescută, mai ales în contextul edificării în curs a autostrăzii care străbate județul. Astfel, nu există un unic interes privat pentru exploatarea acestui zăcământ, ci atât autoritățile, cât și comunitatea locală au un interes în a construi cu celeritate autostrada de uz public. Toate aceste proceduri îngreunează posibilitatea reclamantei de a furniza materia primă necesară construcției. În orice caz, interesul privat al reclamantei este circumstanțiat și de împrejurarea că perimetrul pentru care astăzi se refuză descărcarea de sarcină arheologică face parte din limita perimetrului de exploatare pentru care partea reclamantă dețin autorizație. Așadar, pentru acest perimetru Cariera Moigrad plătește anual către autorități o taxă de perimetru și o sumă aferentă chiriei pentru teren, începând cu anul 2004.

Caracterul abuziv al refuzului CNA de a emite avizul favorabil pentru descărcarea de sarcină se vădește și prin aceea că în trecut au fost emise 2 certificate de descărcare de sarcină arheologică pentru perimetrul atribuit în exploatare, aceasta fiind ultima porțiune rămasă. Reclamanta nu a putut prevedea că pentru această ultimă porțiune nu se va aproba descărcarea de sarcină. Astfel, refuzul a fost emis cu exces de putere, așa cum acesta este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Neputând să anticipeze în mod rezonabil că nu va obține descărcarea de sarcină pentru ultima treaptă, frontul de exploatare al ultimei trepte a rămas periculos de drept, întrucât fără posibilitatea de exploatare, reclamanta nu a avut posibilitatea de a-1 finaliza conform normelor de securitate în muncă.

În consecință, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

1.4. Apărările formulate în cauză

A. Intimatul - pârât Ministerul Culturii a depus întâmpinare la recursul promovat de recurenta - reclamantă, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca fiind nulă pentru nemotivare, iar pe fond respingerea căii de atac ca nefondată, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

Referitor la excepția de nulitate a recursului, partea intimată a susținut în esență că din analiza cererii formulate nu reies motivele de nelegalitate pe care este întemeiată calea de atac.

Cu privire la fondul căii de atac, în esență, partea recurentă a observat faptul că recurenta-reclamantă critică probele pe care le-a solicitat în proces.

Totodată, situația sitului arheologic de la Moigrad-Porolissum, punct Dealul Măgura, este deosebit de complexă din punct de vedere arheologic, făcând parte dintr-un complex de zeci de situri arheologice care formează o unitate.

Orice intervenție care afectează siturile, autenticitatea și integritatea lor poate să compromită înscrierea acestui întreg complex de situri pe lista patrimoniului mondial.

Complexul arheologic în discuție a fost considerat de către specialiști ce fiind situl cel mai important și reprezentativ pentru granița romană de nord. Dacă s-ar exploata cariera de piatră, în concret situl principal, fortificația romană, care este vizavi, ar fi compromisă din punct de vedere științific, deoarece este întreruptă legătura din punct de vedere vizual față de linia de înaintare a turnurilor.

În cauză, hotărârea instanței de fond a fost dată cu respectarea tuturor exigențelor legale.

În consecință, s-a solicitat respingerea căii de atac formulate.

B. Intimata - pârâtă Direcția Județeană pentru Cultură Sălaj a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate.

În motivare, au fost dezvoltate aceleași apărări ca în cazul întâmpinării formulate de către celălalt intimat-pârât, astfel cum au fost sintetizate anterior.

2.1. Procedura de soluționare a recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Cariera Moigrad S.R.L. este nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

În continuare, Înalta Curtea arată că recurenta - reclamantă a invocat în calea de atac exercitată critici susceptibile a se încadra în motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

În privința motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curtea subliniază că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituția României sau de legile organice.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.

Motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură ciivlă intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Astfel, printr-o primă categorie de critici dezvoltate în recurs, partea recurentă - reclamantă a prezentat aspecte referitoare la insuficienta motivare a refuzului litigios vizând emiterea avizului solicitat Comisiei Naționale de Arheologie, respectiv conduita primei instanțe cu privire la cauza respectivă de nelegalitate.

Sub acest aspect, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a învestit Curtea de Apel Cluj cu o acțiune în constatarea caracterului nejustificat al refuzului Comisiei Naționale de Arheologie de emitere a avizului favorabil pentru descărcarea de sarcină arheologică, exprimat prin adresa nr. x/17.08.2020, și obligarea Comisiei amintite să emită aviz conform favorabil în ceea ce privește descărcarea de sarcină arheologică a obiectivului "Zona sacră și așezarea dacică fortificată de pe Măgura Moigradului", cod Siruta 142159, cod sit 142159.03, respectiv în constatarea caracterului nejustificat al refuzului Direcției Județene pentru Cultură Sălaj de emitere a actului administrativ - certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru situl menționat și obligarea Direcției amintite să emită certificatul de descărcare de sarcină arheologică pretins.

Așadar, ceea ce reclamanta a dedus primei instanțe spre judecată este un act administrativ asimilat în forma unui pretins refuz nejustificat de a soluționa o cerere, definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; ...", cu mențiunea că potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ "Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ...".

În acest context, Înalta Curte observă că finalitatea urmărită de recurenta - reclamantă în proces este nu doar de constatare a unui caracter nejustificat al refuzurilor exprimate de intimatele - pârâte Comisia Națională de Arheologie și Direcția Județeană pentru Cultură Sălaj în legătură cu emiterea avizului favorabil pentru descărcarea de sarcină arheologică și a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, dar și de obligare a intimatelor la emiterea avizului și a certificatului litigioase.

În aceste condiții, criticile dezvoltate în recurs sub aspectul caracterului nemotivat al refuzului exprimat de intimata - pârâtă Comisia Națională de Arheologie referitor la emiterea avizului amintit sunt lipsite de utilitate practică raportat la finalitatea reală urmărită de recurenta - reclamantă prin acțiunea exercitată, anume obligarea părților adverse la emiterea actelor solicitate, respectiv avizul favorabil și certificatul de descărcare de sarcină arheologică.

De altfel, prima instanță a arătat prin sentința recurată că refuzul Comisie Naționale de Arheologie prezintă o motivare succintă, reținându-se că nu a fost aprobată descărcarea de sarcină arheologică întrucât din concluziile raportului de cercetare se demonstrează importanța sitului și a descoperirilor.

Astfel, constatarea unui caracter nemotivat al refuzului litigios, deși criticabilă, nu are ca rezultat automat o confirmare a pretențiilor recurentei - reclamante, anume obligarea intimatelor - pârâte la emiterea avizului și a certificatului litigioase, ci în prealabil este imperativă verificarea măsurii în care se bucură de temeinicie și legalitate solicitarea societății Cariera Moigrad S.R.L. de a fi avizată favorabil descărcarea de sarcină arheologică și a de se emite certificatul corespunzător.

Se impune a se diferenția situația actului administrativ tipic, a cărui validitate este compromisă în ipoteza nemotivării sale și care este sancționată cu anularea sa, de situația actului administrativ asimilat, caz în care instanței judecătorești îi revine să verifice efectiv caracterul justificat sau nejustificat al refuzului exprimat.

Nu poate fi deci primită ca întemeiată critica recurentei - reclamante cum că prima instanță ar fi motivat în locul autorității publice pârâte refuzul contestat sau că s-ar fi substituit în competența autorității menționate, întrucât conduita judecătorului de fond a fost de a soluționa cererea de chemare în judecată cu care a fost învestit, sens în care a procedat la verificarea caracterului justificat sau nejustificat al refuzului pe care partea reclamantă l-a imputat în sarcina părții pârâte în contextul cererii pe care o formulase și al răspunsurilor primite prin adresele nr. x/17.08.2020 și nr. y/26.08.2020.

În consecință, instanța de fond nu a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altor autorități legal constituite în stat, ci a soluționat cererea de chemare în judecată formulată de recurenta - reclamantă, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. Nu constituie o chestiune în legătură cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești modul în care o instanță de judecată administrează probele și pronunță soluția într-un proces prin stabilirea situației de fapt pe baza probelor administrate la care aplică normele juridice incidente, întrucât o astfel de conduită constituie esența activității de judecată.

Totodată, instanța nu a aplicat sau interpretat eronat norma de drept substanțial, din moment ce de esența controlului judecătoresc efectuat asupra actului administrativ asimilat este verificarea caracterului justificat sau nejustificat al refuzului litigios.

Recurenta - reclamantă a perceput deci eronat analiza efectuată de prima instanță prin considerentele sentinței pronunțate ca reprezentând o motivare pe care judecătorul fondului ar fi efectuat-o în locul autorității publice cu privire la refuzul litigios, în realitate Curtea exercitând control de legalitate asupra actului administrativ asimilat în limitele competenței sale generale.

În plus, raportat la cauza juridică a cererii de chemare în judecată, aspectul nemotivării actului administrativ litigios a fost în mod corect asociat de Curtea de Apel Cluj unui argument în susținerea caracterului nejustificat al refuzului contestat, fără însă a fi fost validat drept motiv de natură a determina prin el însuși admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

De asemenea, în mod corect a reținut Curtea de Apel Cluj că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu reprezintă automat un refuz nejustificat, ci acest caracter reiese numai prin raportare la prevederi legale în raport de care acel refuz ar intra în contradicție.

Contestarea de către partea recurentă - reclamantă a analizei efectuate de prima instanță sub motiv că privea aprecieri de specialitate pe care numai Comisia Națională de Arheologie putea să le facă omite obiectul și cauza juridică a cererii de chemare în judecată, asupra căreia Curtea de Apel Cluj era învestită să se pronunțe, respectiv verificarea temeinicie și legalității refuzului litigios imputat părții pârâte.

În aceste condiții, nu se poate reține nici vreo încălcare a art. 9 C. proc. civ. sub aspectul principiului disponibilității, judecătorul fondului neapreciind că ar fi fost învestit cu vreo cerere de motivare a refuzului Comisiei Naționale de Arheologie.

Referitor la analiza efectuată de prima instanță, Înalta Curte constată că judecătorul fondului s-a întemeiat pe probele administrate în proces, raportându-se în mod activ la înscrisuri, declarații ale martorilor audiați și raport de expertiză topografică.

Printr-o altă critică dezvoltată de recurenta - reclamantă s-a imputat Curții de Apel Cluj faptul de a se fi întemeiat în considerentele sale pe aspecte rezultate din audierea martorilor, dar care ar fi trebuit lămurite printr-o probă cu expertiză de specialitate.

Preliminar, Înalta Curte arată că art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ arată că "(1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. (…) (3) În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. În cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată la administrarea probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond.".

Lectura atentă a acestui text normativ nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, 486 și 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel cu toate consecințele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 (…), legiuitorul a optat pentru menținerea căii de atac a recursului, și nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Așadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanțe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului.".

Așadar, ab initio, este inadmisibilă orice critică sau apărare formulată în recurs prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

Referitor la legalitatea probelor administrate și a modului de evaluare a acestora, Înalta Curte reține că potrivit art. 250 și art. 264 C. proc. civ. "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, ..., prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, ...", respectiv "(1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.".

Din lectura art. 324 C. proc. civ. reiese că declarația martorului privește fapte de care a luat cunoștință. Astfel, martorul este acea persoană, străină de interesele în conflict, chemată să relateze în fața instanței judecătorești despre fapte referitoare la proces, fapte ce ar putea servi la rezolvarea sa.

Art. 330 alin. (1) C. proc. civ. arată că expertiza se administrează atunci când instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

În concret, după ce a rezumat aspectele rezultate din declarațiile martorilor, atât cel a cărui audiere s-a dispus din oficiu, cât și cei propuși de părți, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele aspecte pe care le-a apreciat ca fiind relevante: «tot dealul Măgura Moigrad este plin de vestigii, fiind unul dintre cele trei dealuri sacre din D., iar pe lângă afectarea estetică se poate afecta integritatea construcției subterane (cisterna din piatră care este în proximitatea terenului cercetat), iar prin vibrațiile rezultate din exploziile de la lucrări pot fi afectate vestigiile, precum locuințele; afectarea într-o proporție mai mare de o treime a acestui tip de sit poate duce la anularea deciziei de a fi inclus în patrimoniul UNESCO (martorul A., persoana care a întocmit raportul de cercetare arheologică în anul 2017); Măgura Moigrad face parte din acest complex și este importantă atât din punct de vedere științific, cât și al peisajului; se află între situl principal, fortificația romană, și linia înaintată de turnuri de semnalizare care constituie frontiera romană; dacă cariera va înainta va rade de pe fața pământului acest sit foarte important din punct de vedere geomorfologic; dacă s-ar exploata cariera, în concret situl principal, fortificația romană care este via a vis, ar fi compromisă din punct de vedere științific deoarece este întreruptă din punct de vedere vizual față de linia de înaintare a turnurilor; anularea acestui sit ar afecta în totalitate cel puțin candidatura pe listele UNESCO; nu numai fortificația este propusă pentru listele UNESCO ci tot complexul care include și Măgura Moigrad (martorul C., membru în Comisie la acea vreme și Președinte al Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei și Președinte al Comisiei Limes); exploatarea în continuare va afecta peisajul cultural, ceea ce înseamnă că ar fi afectate complexele arheologice necercetate, nu ar fi dat autorizație de cercetare întrucât situl este clasat A, iar în principiu exploatarea nu trebuie să continue (martorul B. în calitate de arheolog expert în cadrul Institutului de Arheologie al Academiei Române - Filiala Cluj).».

Referitor la declarația martorului B., proba a fost încuviințată și administrată în primă instanță la solicitarea părții reclamante, motiv pentru care prin recurs nu se poate pretinde existența vreunei vătămări referitor la aspectele reieșite în urma audierii persoanei amintite.

Înalta Curte mai subliniază ca fiind necontestat că toți cei trei martori au calitatea de arheolog, iar doi dintre aceștia au fost implicați în procedurile administrative vizând emiterea actelor litigioase, fie sub aspectul întocmirii raportului de cercetare arheologică (dl. A.), fie ca membru al Comisiei Naționale de Arheologie (dl. C.). Altfel spus, martorii audiați sunt persoane ce cunosc efectiv fapte/informații privind desfășurarea procedurilor administrative și dețin cunoștințe științifice în domeniul arheologiei, inclusiv cu privire la situl «Zona sacră și așezarea dacică fortificată de pe Măgura Moigradului».

Astfel, unele dintre aspectele reținute de Curtea de Apel Cluj constituie fapte