ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4741/2023

Ședința publică din data de 24 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 17.12.2020, sub număr de dosar x/2020 reclamantul A. S.R.L., pentru CSVA Gușoieni, a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea, solicitând obligarea acestora la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019, până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin sentința nr. 39/F-Cont/9.03.2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Pitești, invocată din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, Complet de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal la data de 30.03.2021 sub același număr de dosar, respectiv nr. x/2020

La primul termen de judecată, Tribunalul Vâlcea a invocat și a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale și prin sentința civilă nr. 936/28.05.2021, a admis această excepție și a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență, a fost suspendată judecata cauzei și dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Prin Decizia nr. 4255/28.09.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 5.11.2021, sub nr. x/2020*.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 240/F-CONT din 28 decembrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA, respingând acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Gușoieni, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Gusoieni, în contradictoriu cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea.

Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond - Sentința nr. 240/F-CONT din 28 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal - a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Gusoieni, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond, cu consecința rejudecării și a admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea pârâtelor la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019, până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

În motivarea recursului, a arătat în esență că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Într-o primă critică recurenta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. IV și art. V din Legea nr. 236/2019, întrucât din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiționale ar fi condiționată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar și faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiție a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 conduce la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii și până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretențiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiționale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

ANSVSA nu era tinuta de elaborarea Normelor metodologice, deoarece suma de 10.000 RON/luna, era clar exprimata, astfel incat ANSVSA nu trebuia sa astepte sa fie detaliata vreo mentiune cu privire la Plata acesteia. În general orice lege emisă de parlament este urmată de norme metodologice de aplicare a legii care detaliazä/clarificä aspectele de interpretare a paragrafelor legale în cauză, iar normele metodologice (care nu au aparut nici până la data redactarii recursului) nu vor schimba suma ce trebuia achitata, respectiv 10.000 RON/luna, astfel încât refuzul autoritătii este nelegal si abuziv.

În cadrul cele de a II-a critici, recurenta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, care, de altfel, a fost coroborat greșit și cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Consideră recurenta că modificarea adusă la art. 6 din Anexa 2 prin O.U.G. nr. 117/2020, nu își găsește aplicabilitatea, întrucat nu retroactivează, în ceea ce privește art. 15 din O.G. nr. 42/2004 acesta nu vizează serviciile noi intermediare pentru care solicită suma de bani ce face obiectul acțiunii de față, iar Legea nr. 236/2019 nu impune astfel de obligații.

Atâta timp cât a prestat un serviciu public de care paratele au inteles si beneficieze, cabinetul medical veterinar este îndreptățit să primească contravaloarea acestuia, întrucât în caz contrar s-ar ajunge la o imbogățire fără just temei a paratelor in detrimentul patrimoniului recurentei.

Atâta timp cât exista un raport juridic întemeiat pe un contract scris, nu este exclusă posibilitatea plății, întrucât pârâtele au beneficiat efectiv de aceste servicii.

Or, în speță, serviciile au fost prestate integral în favoarea statului în toate aceste luni, iar plata acestora nu poate fi conditionată de lipsa decontului justificativ și a facturii, întrucat ANSVSA-UL nu a elaborat normele metodologice nici pana in prezent, iar recurenta nu a fost înstiințată de către niciuna dintre pârâte să suspende activitatea acestor servicii noi până la elaborarea normelor etc.;

Mai susține recurenta că instanța de fond trebuia să facă o distincție, dar nu a făcut, între: serviciile de bază, realizate în conformitate cu prevederile Programului actiunilor de supraveghere, prevenire si control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protectia animalelor si protectia mediului, de identificare si inregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor si ecvideelelor, pentru pentru care medicii veterinari au fost și sunt plătiți conform deconturilor și facturilor justificative și în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât și în baza Legii nr. 236/2019 și O.U.G. nr. 117/2020 și serviciile noi - intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019.

Precizează că fără desfășurarea activităților intermediare recurenta nu ar fi putut niciodata sa efectueze serviciile de bază, pentru care a fost și este plătită în conformitate cu O.G..42/2004 si contractele semnate cu paratele. Decontul și factura pentru serviciile de baza au fost acceptate si achitate conform contractelor încheiate cu paratele și după aparitia Legii 236/2019, iar ceea ce nu acceptă pârâtele este suma de 10.000 RON/lună oferită în baza Legii 236/2019, pentru serviciile noi, însă este doar o chestiune de timp până când toate instantele de judecată investite cu astfel de cereri le vor admite.

Tocmai pentru a se face o distincție între serviciile prestate și solicitate conform Legii nr. 236/2019 a intervenit O.U.G. nr. 117/2020, astfel încât, în prezent, se eliberează factură și decont, atât pentru serviciile de bază, cât și pentru cele noi intermediare.

Apărările intimatelor

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând în esență că dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naște de la data de 16.12.2019, așa cum în mod eronat susține recurentul.

Intimata a susținut că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.

Intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea nu a combătut criticile recurentei - reclamante S.C. A. S.R.L. în cadrul unei întâmpinări, astfel cum prevăd dispozițiile art. 471

1

alin. (3), incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ., ci în cadrul unor Concluzii Scrise, aceasta solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca legală.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., pentru CSVA Gusoieni este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare:

Argumentele de fapt și de drept relevante.

Din analiza considerentelor sentinței atacate Înalta Curte constată că, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.N.S.V.S.A, deși a reținut că, în speță reclamantul se plânge împotriva refuzului nejustificat de soluționare a cererii sale, în același timp prima instanță a concluzionat că verificarea și soluționarea cererii de plată formulate de reclamant sunt atributul pârâtei DSVSA Vâlcea, iar împrejurarea că în locul acesteia a fost chemată în judecată autoritatea centrală coordonatoare determină admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA și respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, actul administrativ emis în soluționarea cererii emanând de la instituția publică subordonată, respectiv Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea.

Pe fondul litigiului, a reținut prima instanță că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligației de plată și cuantumul obligației de plată, fără însă a conține nicio referire la procedura de urmat pentru recunoașterea dreptului, astfel că dreptul reclamantei nu putea fi recunoscut doar pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, această prevedere legală, doar prin ea însăși, nu instituia în patrimoniul reclamantei "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci doar o speranță legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice, iar adoptarea O.U.G. nr. 117/2020 la o durată de peste 3 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019 nu îi este imputabilă pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea, iar o eventuală răspundere pentru întârzierea în adoptarea actului normativ care să fi permis punerea în aplicare a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 excedează cadrului prezentului demers judiciar.

În concluzie, reținând că sumele de bani pretinse nu pot fi acordate pentru perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, doar pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, prima instanță a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București atribuie medicilor veterinari organizați în condițiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege."

Totodată, potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului."

Se constată, așadar, că aceste dispoziții, care prevăd acordarea sumei de 10.000 RON/lunar/contract pentru contractele de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior și până la momentul finalizării acestora, nu condiționează acordarea drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii, stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, de elaborarea normelor metodologice.

De asemenea, Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 9/2023, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care privesc problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"80. În cauză se constată că este corectă prima orientare jurisprudențială expusă în cadrul paragrafului 19 din prezenta decizie, potrivit căreia beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291/2020 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți, conform dispozițiilor legale, să primească lunar suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, fără ca acordarea acestei sume să fie condiționată de adoptarea normelor metodologice aferente pentru perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, aceasta fiind singura în acord cu litera și spiritul legii.

(…)

(…)

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.

Astfel, raportat la cele statuate de Înalta Curte prin decizia anterior menționată, ce are caracter obligatoriu, în sensul că "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate ", având în vedere, deopotrivă obiectul acțiunii, ce constă în refuzul pretins nejustificat al pârâtelor de a-i achita reclamantei suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 și până la data de 24.07.2020, sumă la care se consideră îndreptățită în conformitate cu art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, Înalta Curte constată că, în mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, reținând că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. IV din Legea nr. 236/2019, ce prevăd că "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.", dar și dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Or, având în vedere obiectul judecății și dispozițiile art. IV din Legea nr. 236/2019, în condițiile în care intimata - pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor este emitenta actului administrativ asimilat dedus judecății, respectiv a Adresei de răspuns nr. x/23.11.2020 (dosarul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal nr. 1250/46/2020) ce încorporează refuzul pretins nejustificat de a recunoaște dreptul solicitat de reclamantă, Înalta Curte, ținând cont și de cele statuate prin Decizia RIL nr. 9/2023 constată că Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA - justifică participarea în proces, în calitate de pârâtă, fiind parte în raportul juridic de drept administrativ litigios.

Prin urmare, se constată că soluția pronunțată de prima instanță, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA și respingere a acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. - pentru CSVA Gușoieni, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 și art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește fondul dreptului, Înalta Curte constată, de asemenea, că, raportat la cele statuate prin Decizia RIL nr. 9 din 29 mai 2023, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., sentința recurată este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Coroborând dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 cu textul legal în urmă redat, trebuie admis că nu pot fi determinate, doar pe baza acestora, care dintre activitățile sanitar-veterinare la care se referă art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 vor fi sub incidența acestui text legal, legiuitorul prevăzând că direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București vor încheia contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, pentru efectuarea unor activități sanitar-veterinare dintre cele cuprinse în programele menționate, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare.

Pe cale de consecință, dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 trebuie interpretate în cadrul normativ creat ca urmare a completării art. 15 din O.G. nr. 42/2004 cu alin. (6)-(11), din care rezultă că acordarea sumei de 10.000 RON lunar nu poate avea ca unic temei dispozițiile pe care reclamanții și-au întemeiat cererea. De asemenea, nu se poate reține ca și condiție sine qua non pentru acordarea sumei de 10.000 RON/lunar existența contractului valabil încheiat, întrucât suma în discuție nu putea fi acordată doar ca urmare a existenței unui contract între părți, ci ca efect al respectării acestuia, demonstrată prin depunerea deconturilor și a documentelor doveditoare ale realizării acțiunilor/activităților sanitar-veterinare pe teritoriul de competență.

Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 prevedea la art. V. că:

"În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului."

Textul de lege redat mai sus a fost abrogat prin O.U.G. nr. 117/2020, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2020, care în Anexă conține "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță", acestea reprezentând Normele metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, inclusiv în privința pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

Anexa din O.U.G. nr. 117/2020, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2020, constituie Anexa nr. 2

1

la O.G. nr. 42/2004 și reprezintă Normele metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Din această perspectivă, în condițiile în care O.U.G. nr. 117/2020 a intrat în vigoare la data de 24.07.2020, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.09.2020, se impunea ca instanța de fond să țină cont inclusiv de aceste prevederi, respectiv de condițiile și de procedura de acordare a sumei solicitate, de 10.000 RON pe lună.

De altfel, chiar în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 se prevede că aceasta a fost adoptată "având în vedere faptul că prin Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative a fost prevăzută acordarea unei sume de 10.000 RON, lunar, beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităților sanitar-veterinare publice, aspect insuficient reglementat la nivel de legislație primară."

Se impun a fi reținute prevederile art. I din O.U.G. nr. 117/2020, prin care au fost modificate prevederile art. 15 alin. (2), (6) și 7 din O.G. nr. 42/2004, dar și prevederile art. 8 alin. (7) din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv art. 8 alin. (7) din Anexa nr. 2

1

la O.G. nr. 42/2004, prevederile alin. (1) - (6) ale art. 15 din O.G. nr. 42/2004 aplicându-se în mod corespunzător și decontului aferent activităților din luna pentru care se întocmește, depus de beneficiarii contractelor de concesiune și/sau contractelor de servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, astfel cum sunt și contractele reclamanților din prezenta cauză.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus, reiese că, într-adevăr, acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități care trebuie dovedite.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că prima instanță s-a limitat la a reține că pârâtele invocă inexistența normelor metodologice și nu contestă desfășurarea efectivă de către reclamanți a activităților specifice, iar în final a dispus obligarea pârâtei D.S.V.S.A. Bistrița Năsăud la plata sumei de 80.000 RON pentru fiecare reclamant, reprezentând contravaloare indemnizație pentru perioada ianuarie- august 2020, fără a analiza însă prestarea efectivă a serviciilor ce îndreptățesc reclamanții la plata sumei solicitate, această prestare a serviciilor și prezentarea de dovezi în acest sens reprezentând, la rândul său, condiție de plată a sumei solicitate de fiecare reclamant, în baza contractului pe care îl deținea cu autoritatea publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019.

În acest context, întrucât reclamanții au depus o serie de astfel de înscrisuri doveditoare, iar prima instanță nu a procedat la o analiză detaliată a contractelor deținute de aceștia și a documentelor depuse în justificarea prestării serviciilor, Înalta Curte reține incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind rezultatul unei interpretări greșite a prevederilor legale redate în precedent. Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu această ocazie, instanța de fond va proceda la un examen efectiv al probelor administrate, în stabilirea realității prestării serviciilor, urmând a avea în vedere faptul că acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună este condiționată inclusiv de efectuarea anumitor activități, precum și de urmarea unei anumite proceduri de verificare și control din partea autorității cu atribuții în acest sens.

Având în vedere motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a soluționat fondul cauzei, astfel că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, eținând incidența motivului de nelegalitate prevăzăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta reclamanta S.C. A. S.R.L., va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 240/F-CONT din 28 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.