ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4396/2023

Ședința publică din data de 05 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 aprilie 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal cu nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat plata sumei de 752.08 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A.

La data de 31 august 2021 reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016, constând în:

Prin sentința civilă nr. 190 din 07 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția privind inadmisibilitatea cererii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată, ca fiind prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 190 din 07 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că soluția instanței de fond este rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Decizia privind refuzul de plată emisă de FGA a fost declarată nelegală în mod definitiv abia la data de 13 octombrie 2021, respectiv data soluționării definitive a acțiunii nr. 4529/2/2018.

Așadar, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și celor reținute în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, dreptul material la acțiune al A. s-a născut abia la această dată, întrucât abia la acel moment A. a avut configurația că actul emis de FGA a fost anulat definitiv și pot fi pretinse despăgubiri, ceea ce face ca soluția privind admiterea prescripției să fie nelegală.

Legea specială pe care guvernează raporturile dintre părți instituie în mod expres, un termen special de prescripție de 5 ani, respectiv art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016. Pe cale de consecință, față de natura prejudiciului, daune moratorii, deci fiind în prezența unui prejudiciu al cărui cuantum încă nu poate fi precizat în totalitate și față de termenul de prescripție și regulile după care acesta se calculează, este evident ca în speță nu se poate pune problema prescripției dreptului la acțiune.

Chiar dacă prin hotărârea prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018, respectiv decizia prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a respins inițial cererea de plată formulată de A. pe motiv că s-ar fi depășit plafonul de 450.000 RON, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost obligat în mod direct la plata de despăgubiri, ci la reanalizarea dosarului de daună, arată că, în urma reanalizării intimatul-pârât a achitat către A. sumele solicitate.

Așadar, apare ca evident faptul că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa intimatului-pârât, iar A. a fost lipsită de folosință sumelor de bani solicitate pentru această perioadă.

Hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează răspunderea patrimonială a autorității administrative pentru prejudiciile cauzate prin actele administrative nelegale, în condițiile în care, în speță, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât, respectiv condiția existenței unui act administrativ nelegal, condiția prejudiciului cauzat, legătura de cauzalitate între actul administrativ ilicit și prejudiciu, precum și culpa Fondului de Garantare a Asiguraților.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, raportat la dispozițiile legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere și respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi de întârziere conform normei Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind prescrisă.

În argumentarea soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluție contestată prin intermediul recursului de față, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin respingerea ca nelegală a cererii de plată de către FGA chiar de la momentul împlinirii a 30 de zile de depunerea cererii de plată, iar de la data respingerii cererii de plată, prin Decizia nr. 14452 din 03 mai 2018 A. avea certitudinea prejudiciului. Astfel că, față de aceste aspecte, prima instanță apreciază că termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost depășit, iar după împlinirea termenului de 1 an penalitățile nu se mai calculează.

Reclamanta a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripției extinctive.

Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanța de control judiciar, de natură să atragă casarea sentinței atacate cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeași lege constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiași text de lege se stipulează:

"Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Așadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.

În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, iar modificarea acestei acțiuni a fost consecința emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.

Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acțiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu termen la data de 13 octombrie 2021.

În argumentarea soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluție contestată prin intermediul recursului de față, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin respingerea ca nelegală a cererii de plată de către FGA chiar de la momentul împlinirii a 30 de zile de depunerea cererii de plată, iar de la data respingerii cererii de plată, prin Decizia nr. 14452 din 03 mai 2018, A. avea certitudinea prejudiciului. Astfel că, față de aceste aspecte, prima instanță apreciază că termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a fost depășit, iar după împlinirea termenului de 1 an penalitățile nu se mai calculează.

Înalta Curte nu poate valida însă raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de instanța de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece acesta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situația de fapt stabilită și la probatoriul administrat.

Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat în prezenta cauză, despăgubiri atât pentru întârziere în soluționarea cererii de plată, cât și pentru respingerea nejustificată a acestei cereri, impunându-se, așadar, necesitatea de a se verifica intervenirea prescripției dreptului material la acțiune raportat la ambele petite ale acțiunii, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu trebuia să aștepte soluționarea dosarului nr. x/2018, care avea ca obiect anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, pentru a formula prezenta acțiune, întrucât litigiul a vizat refuzul nejustificat de soluționare a cererii și nu sancționarea pretinsei întârzieri în emiterea deciziei de plată.

În referire la cererea de plată a despăgubirilor constând în penalități pentru refuzul nejustificat de plată a debitului principal ca urmare a emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se stabilească obligația autorității pârâte de a soluționa cererea de plată.

Statuarea cu caracter definitiv cu privire la obligativitatea soluționării pe fond a cererii de plată are semnificația reținerii unui refuz nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, de respingere a cererii pe motivul existenței plafonului de 450.000 RON, în aceste condiții cuantumul debitului principal fiind din nou lăsat la aprecierea pârâtului, care avea îndrituirea să-l stabilească cu aplicarea dispozițiilor legale incidente în materie, neputând fi stabilit în mod direct de către instanță.

Ca atare, este evident că în situația dedusă judecății era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești și prin plata debitului principal, și doar ulterior să-i fie calculate penalitățile sau dobânzile în funcție de stabilirea debitului principal. Aceasta, deoarece, în cazul particular supus analizei, recurenta-reclamantă a dovedit data de la care a cunoscut întinderea pagubei și această dată nu poate coincide cu data reținută de prima instanță în hotărârea atacată.

Se impune această concluzie și prin raportare la statuările instanței supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunțată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reținute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situația în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârșește ulterior promovării acțiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (. . . . . . . . . .) - pe calea unei acțiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."

Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29 octombrie 2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripția dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

În aceste condiții, ținând cont de faptul că recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29 octombrie 2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, soluția primei instanțe care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acțiune față de data de 7 mai 2018, data comunicării deciziei de respingere a cererii de plată, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În considerarea normelor exprese ale textului de lege anterior menționat, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripție este cel al încetării refuzului pârâtului în îndeplinirea obligației ce îi revenea, respectiv analizarea pe fond a cererii de plată și momentul finalizării demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, recurenta-reclamantă neavând posibilitatea cunoașterii întinderii pagubei mai devreme.

Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că simpla recunoaștere pe cale judiciară a existenței faptei ilicite a pârâtului nu face decât să confirme existența pagubei, însă nu poate determina și întinderea acesteia.

În concluzie, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea sentinței de fond criticate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, aspect de natură a determina casarea hotărârii sub acest aspect și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va analiza cererea reclamantei prin prisma tuturor susținerilor de nelegalitate invocate, a apărărilor pârâtului și a statuărilor instanței de control judiciar din prezenta decizie.

Cât privește excepția inadmisibilității, Înalta Curte urmează să mențină soluția și considerentele statuate prin hotărârea judecătorească recurată în prezenta cauză, operând puterea de lucru judecat.

Pentru motivele arătate la pct. II.1 al acestei decizii, constatând că sentința primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, de natură a atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A, va casa, în parte, sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând soluția instanței de fond referitoare la excepția inadmisibilității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 190 din 07 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Menține soluția instanței de fond referitoare la excepția inadmisibilității.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 05 octombrie 2023.