ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1785/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 23.03.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată înregistrate sub nr. x/19.04.2016, în conformitate cu dispozițiile legale, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, în cuantum de 10.055,65 RON, calculate de la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective. în subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1899 din 10 decembrie 2021, Curtea a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul FGA, ca neîntemeiate. A admis în parte cererea de chemare în judecată, și a obligat pârâtul la plata dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021. A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.229,39 RON, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, strict cu privire la soluția vizând stabilirea cuantumului penalităților, și, rejudecând pe fond, admiterea acțiunii și obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 constând în principal din penalități de întârziere în cuantumul stabilit de normele speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011) și, în subsidiar, la dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. A susținut recurenta-reclamantă că instanța a aplicat greșit și a încălcat dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, neexistând nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Cu privire la încălcarea art. 3 din O.G. nr. 13/2011, a susținut recurenta că FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, iar dobânda penalizatoare trebuia stabilită conform art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a procedat prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, iar stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluare prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. 3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și a solicitat casarea hotărârii recurate și, reținând cauza spre rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A susținut recurentul că instanța a nesocotit prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, cererea modificatoare a reclamantei, prin care solicită despăgubiri constând în penalități de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/30.05.2016 (BO depunere la FGA nr. 29097/19.04.2016) fiind inadmisibilă și în raport cu art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeași lege constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent. Prin urmare, Legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului. Intimata-reclamantă nu a dovedit faptul că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a-și preciza prejudiciul la data contestării deciziei de respingere emise de FGA, în această situație fiind inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată pe baza dispozițiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință, cererea reclamantei privind obligarea FGA în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă. A mai arătat recurentul-pârât că instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, avându-se în vedere că reclamanta susține în cererea modificatoare că practica instanței de judecată a împiedicat-o să formuleze cerere de despăgubire odată cu contestarea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de soluționare a cererii de plată. Acest aspect nu reprezintă altceva decât o modalitate de exercitare a abuzului de drept, de vreme ce învinuirea instanței pentru soluțiile pronunțate nu poate fi un impediment pentru ca reclamanta să solicite, odată cu cererea de anulare a deciziei, și penalități sau dobânzi în temeiul unor texte de lege, fie ele și neaplicabile în cauză. Pe fondul cauzei, a susținut recurentul că instanța, după respingerea excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune, în mod neîntemeiat a admis acțiunea și a obligat FGA la plata dobânzii legale de la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, pentru că, în cauză, nu se regăsește situația nesoluționării în termenul legal a unei cereri. Aceasta pentru că nu există un termen legal de soluționare a cererii de plată prevăzut în Legea nr. 213/2015. Decizia în speță a fost contestată în Dosarul nr. x/2018 soluționat definitiv de ÎCCJ care a dispus reanalizarea dosarului de daune. În consecință, pe lângă faptul că Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la daune moratorii, nu se poate stabili nici un termen scadent de la care să poată fi calculate astfel de daune moratorii sau penalități de întârziere. FGA nu substituie, nu succede și nu reprezintă asigurătorii în faliment, ci este o instituție de drept public care are ca scop plata de despăgubiri/indemnizații în cazul falimentului unui asigurător, Legea nr. 213/2015 neprevăzând un termen de soluționare a cererilor de plată. Ca urmare a aderării României la UE și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, cetățenii români, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni, sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental și, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Ori, în cauză, termenul rezonabil în care s-a soluționat cerere reclamantei, nu a fost încălcat, avându-se în vedere că au fost înregistrate peste 100.000 de cereri de plată începând cu 29.08.2015 numai pentru asigurătorul B.. De asemenea, până la data de 28.04.2016, FGA s-a aflat în imposibilitate legală de a face orice plăți către creditorii de asigurări, conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, legea condiționând plățile FGA de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asigurătorului. FGA nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procdura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă ci, în baza art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, stabilește dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA. Prin urmare, obligațiile FGA sunt stabilite ex legem, sunt obligații proprii, noi, și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor faliți, iar Legea nr. 213/2015 stabilește că activitățile desfășurate de FGA sunt activități administrative, care nu produc profit.

Soluția și considerentele înaltei Curți asupra recursurilor 4.1. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, în cuantum de 10.055,65 RON, calculate de la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective. în subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității și prescripției invocate de pârât, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materie, înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este nefondat, iar recursul recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA este fondat, însă în limitele și pentru argumentele ce urmează, respectiv doar în ceea ce privește momentul de la care se impunea obligarea FGA la plata dobânzilor legale penalizatoare. 4.2. în raport cu soluția ce urinează a fi dată asupra recursurilor, înalta Curte, în rejudecare, urmează a le analiza coroborat, răspunzând criticilor recurenților prin considerente comune. O primă critică formulată de către recurentul-pârât FGA se referă la faptul că prima instanță în mod greșit ar fi respins excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată și întemeiată pe prevederile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de dovedirea existenței unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului. Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz." Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Din această perspectivă, reiese că persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege. Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia. în ceea ce privește criticii e recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, vizând un așa-zis abuz de drept al recurentei-reclamante și cele formulate pe fondul cauzei, înalta Curte urmează ca, răspunzând argumentelor formulate de recurenta-reclamantă A. S.A., să răspundă, implicit, și acestora. Astfel, în ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar constată că nu se poate reține incidența motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe fiind dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în ceea ce privește respingerea capătului de cerere vizând penalitățile de întârziere precum și sub aspectul temeiului legal al calculării dobânzii penalizatoare, respectiv art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Se reține că, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată din cauză, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VHI-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. In motivare, instanța a reținut, între altele, că «(...) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (...) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (...) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (...) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (...) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății. La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. cererii de plată nr. x/30.05.2016, reprezentând 5.186 RON, despăgubirea cerută de reclamantă. Înalta Curte reține că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluționare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor. Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal. De asemenea, se reține că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noțiunilor de creanță de asigurare și creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată. De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei solicitate, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Potrivit dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.: "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, iară a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic". Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri fmanciar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (...) (3) în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Înalta Curte constată, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. In acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări. De asemenea, raportul de cauzalitate este, neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosința creanței de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite). În sfârșit, vinovăția recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă. În consecință, contrar alegațiilor recurenților, în mod corect instanța de fond a reținut că despăgubirea ce se cuvine reclamantei este la nivelul dobânzii legale penalizatoare, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, și nu alin. (2) al aceluiași articol (după cum susține recurenta-reclamantă). Însă, prima instanță a stabilit eronat data de la care începe să curgă calculul dobânzii legale, respectiv că aceasta ar fi de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată, sub acest aspect fiind întemeiată critica recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților. Astfel, pentru perioada anterioară analizei cererii de plată (03.05.2018), cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 atât timp cât lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată (30.05.2016). Or, faptul că recurenta-reclamantă a așteptat soluționarea cererii de plată peste un an de zile de la depunerii acesteia, fără a se adresa instanței de contencios administrativ cu o cerere prin care să se conteste conduita necorespunzătoare a Fondului de Garantare a Asiguraților (refuzul nejustificat de soluționare a cererii), iar o hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, rezultă că partea reclamantă nu a demonstrat că în perioada dintre data înregistrării cererii de plată (30.05.2016) și data emiterii deciziei anulate (03.05.2018) în sarcina intimatului-pârât s-ar fi stabilit vreo obligație a cărei neexecutare este producătoare de dobânzi. În ceea ce privește critica recurentei-reclamante vizând obligarea pârâtului la penaltăți pentru plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri, se constată că A. S.A. a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă, în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate s-ar putea greva pe o culpă ulterioară a FGA care ar fi refuzat să achite despăgubirea cuvenită. Înalta Curte apreciază că faptul că cererea de plată a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât pentru soluționarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată. În acest context, relevante sunt dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)". De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență." Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată, 30.05.2016, și data emiterii Deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x, respectiv 03.05.2018, creanța reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluționa cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta a formulat o acțiune în contenciosul administrativ abia la data de 01.04.2021 (în dosarul de față nr. x/2021), nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, și va admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, în parte, sentința recurată, minând a admite în parte acțiunea și a obliga pârâtul FGA să plătească dobânzi legale penalizatoare de la data de 03.05.2018 până la data plății, menținând restul dispozițiilor sentinței. Având în vedere cererea recurentei-reclamante de obligare a FGA la plata cheltuielilor de judecată pentru recurs, înalta Curte, în raport cu soluția asupra recursului acesteia, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., să o respingă.