ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 324/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată nr. x/26.08.2016 și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016, constând în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere, conform Ordinului CSA 14/2011, în sumă de 60.826,86 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1619 din 9 noiembrie 2021, Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, lipsei de interes și lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată; A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind prescrisă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1619 din 9 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost modificată și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în principal în penalități de întârziere și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicare greșită și încălcare normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, sens în care invocă prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii. Susține că în speță, decizia privind refuzul de plată emisă de FGA a fost declarată nelegală în mod definitiv abia la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a acțiunii nr. x/2018, astfel că dreptul material la acțiune al A. S.A. în privința despăgubirilor s-a născut abia la această dată, întrucât abia la acel moment a avut configurația că actul emis de FGA a fost anulat definitiv și pot fi pretinse despăgubiri, ceea ce face ca soluția instanței de fond cu privire la admiterea excepției prescripției să fie nelegală. Arată că este vorba de o cerere de obligarea a FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie față de cererea principală de plată a despăgubirilor, sens în care invocă dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016, potrivit cărora dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pe fondul cererii privind acordarea de despăgubiri, arată că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea acestora, respectiv existența unui act administrativ nelegal; existența unui prejudiciu material sau moral; existența unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciu, precum și existența culpei autorității. Prin hotărârea de anulare a Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, prin care FGA a respins inițial cererea de plată formulată de A. S.A. pe motiv că s-a depășit plafonul de 450.000 RON, intimatul-pârât a fost obligat la reanalizarea dosarului de daună, iar în urma reanalizării, acesta a achitat către A. S.A. sumele solicitate. Consideră că plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani s-a făcut din culpa Fondului de Garantare a Asiguraților, recurenta-reclamantă fiind lipsită de folosința sumelor de bani solicitate pentru această perioadă. În concret, arată că actul administrativ nelegal constă în Decizia 14452/03.05.2018, emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților după 2 ani de la depunerea cererii de plată, prin care acesta a respins în mod nejustificat cererea sa. În urma contestării în instanță a acestei decizii, prin decizia civilă nr. 4644 din data de 13.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, intimatul-pârât fiind obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților a recunoscut dreptul A. S.A. la despăgubiri și a efectuat plata sumelor solicitate. În ceea ce privește prejudiciul, invocă dispozițiile art. 1535 C. civ. și arată că Fondul de Garantare a Asiguraților, deși avea obligația soluționării imediate a cererii de plată, a respins-o după 2 ani de la depunerea cererii, iar decizia de soluționare nr. 14.452/03.05.2018 a fost anulată, ca nelegală, de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, soluția rămânând definitivă la data de 13.10.2021, iar la data de 29.10.2021 Fondul de Garantare a Asiguraților a efectuat plata despăgubirilor calculate după 5 ani de la data la care trebuiau efectiv achitate despăgubirile. Susține că Fondul de Garantare a Asiguraților a lipsit A. S.A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită. Consideră că este îndeplinită și condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fapta constând în soluționarea cu întârziere și în mod nelegal de către Fondul de Garantare a Asiguraților a cererii de plată, fără de care prejudiciul constând în lipsa de folosință a sumelor solicitate prin cererea de plată, nu ar fi existat. De asemenea, apreciază că este îndeplinită și condiția culpei, dat fiind faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților a tergiversat în mod nepermis soluționarea cererilor de plată, lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani.

Apărările formulate în recurs Deși a fost legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în urma modificării acțiunii, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 26.08.2016, constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere, conform Normei ASF nr. 23/2014, în sumă de 60.826,86 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind prescrisă. Prima instanță a reținut în esență că pentru formularea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 și că reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x din 26.08.2016, acesta fiind termenul în care pârâtul avea obligația soluționării cererii de plată. De asemenea, a reținut că, întrucât cuantumul penalităților/dobânzilor este stabilit prin lege pentru fiecare zi de întârziere, reclamanta a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către reclamantă a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv la data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtului și a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere. Împotriva sentinței instanței de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A.. Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă prescripția, instanța de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului și conținutului art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)". Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul Deciziei nr. 22/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei. Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum și faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată referitoare la dosarul de daună nr. x, Fondul de Garantare a Asiguraților a achitat despăgubirea solicitată prin prezentul dosar la data de 29.10.2021. Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu putea cunoaște prejudiciul cauzat de lipsa de folosință a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosință. Contrar celor reținute de către prima instanță și susținerilor Fondului de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită. Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță. Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie. De asemenea, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoașterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiția analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza atribuțiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată. Termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, întrucât până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraților nu analizase cererea de plată a recurentei și nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoștința recurentei-reclamante. Din aceeași perspectivă, se impune a se reține că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, în condițiile în care prescripția nu a intervenit pentru aceste din urmă creanțe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar. În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 30.03.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate. Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei. Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă. Totodată, instanța de fond în rejudecare va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1619 din 9 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; va casa, în parte, sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Totodată, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor inadmisibilității, lipsei de interes și lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată.