ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4249/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din/3/16/2016 constând în:

1.în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi 'întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 193315,94 RON, calculate până la 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective;

Prin sentința civilă nr. 178 din 04 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 178 din 04 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs incident.

Recursul principal declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta – reclamantă susține că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. S.A., în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, pârâtul a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata despăgubirilor.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre pârâtul FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Pârâtul FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, Fondul a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susține și că există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care Fondul a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Cât privește culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare, fiind greșite susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

Pârâtul FGA a întemeiat recursul incident pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, pe cale de excepție.

Susține recurentul-pârât că prima instanță a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018

Prin Decizia pronunțată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că FGA trebuie să "analizeze pe fond cererile de plată". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă care statuează că FGA trebuie să analizeze cererile de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, având în vedere că această decizie a fost desființată de instanță în mod definitiv.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât FGA susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității acțiunii, încălcând dispozițiile art. 8, art. 13 alin. (5) și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Susține că dacă reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare, iar nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de normele legale amintite. Reclamanta A. a contestat decizia de respingere a cererii de plată în anul 2018, neexistând vreun motiv pentru care să nu fi solicitat daune în cadrul dosarului nr. x/2018

În același context referitor la termenul formulării cererii în despăgubiri, recurenta pârâtă apreciază că este eronată soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Subliniind faptul că instanța fondului s-a raportat la data pronunțării sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4664/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta pârâtă afirmă că existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speță Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiata pe dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004, și nu termenul de prescripție. Astfel, conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fară a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.

Reiterând faptul că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 29.10.2021 pentru suma de 95.700,96 RON, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, recurenta pârâtă susține că sunt nelegale considerentele instanței conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite comisă de către FGA și implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale, considerente contrare Deciziei ICCJ dată în RIL nr. 22/2019, precum și Deciziei ÎCCJ pronunțată în soluționarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. S.A. și FGA.

Astfel, conform sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 (definitivă la 13.10.2021) FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018. Or, este evident faptul ca nu se poate susține legal faptul ca abia in 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă prin cererea din 2016- daca un astfel de drept s-ar fi născut in vreun fel.

FGA consideră o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităților/dobânzilor. Mai mult decât atât, aspectele reținute de Curtea de Apel București sunt chiar contrare susținerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităților/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/29.01.2016, soluția definitivă a înaltei Curți de Casație și Justiție privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei și prin susținerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecință, recurenta FGA susține că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune și, dezvoltând și critici cu privire la soluția pe fond, ce constau, în esență, la lipsa de temei pentru obligarea sa la plata dobânzii legale, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului său, în sensul celor menționate în memoriul de exercitare a căii de atac.

Recurenta – reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului său și respingerea recursului incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA a respins un număr de 435 de cereri de plată (printre care și cea care face obiectul prezentului litigiu), unicul motiv pentru respingerea acestora fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B., nicidecum motive care țin de calitatea de creditor de asigurare a reclamantei.

În contestația formulata de reclamanta împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentința civila nr. 4902/27.11.2018 a admis acțiunea, în parte. A anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă menționate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 95700,96 RON.

Împotriva acestei soluții, atât FGA cât și reclamanta au declarat recursuri care au fost respinse prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021.

În cadrul prezentului litigiu, reclamanta A. S.A. solicită în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea FGA acoperirea prejudiciul cauzat prin respingerea cererii de plată constând în: principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA până la data plății efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 178/04.02.2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acțiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă (nerespectarea termenului prevăzut pentru formularea cererii în despăgubiri în raport de data comunicării deciziei de soluționare a cererii de plată), ori ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

În ceea ce privește prima excepție invocată de pârâtul FGA, instanța fondului a apreciat că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată. Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

O altă soluție se impune, însă, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de care Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât FGA în referire la soluția primei instanțe.

În acest sens Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răspunde de ea.

Înalta Curte constată că, în cauză, cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubire este condiționat de data cunoașterii pagubei de către reclamantă și nu de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Examinând momentul de început al cursului termenului de prescripție, instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârât ("damnum emergens") și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de penalități/dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferente creanței principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/29.01.2016, conform Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe.

Trebuie subliniat că, în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ. în cuantumul stipulat de părți (ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține că reclamanta nu a cunoscut, la data comunicării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume.

Înalta Curte reține că data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ încă de la momentul la care a aflat soluția dispusă prin acesta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmare a unei atare respingeri, va fi lipsită de folosința sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă momentul la care reclamanta a aflat soluția dispusă prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că societatea a cunoscut, în mod neîndoielnic, existența și conținutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curții de Apel București acțiunea în anularea acestui act administrativ. În cauză, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 10.03.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește întinderea prejudiciului, Înalta Curte reține că, în egală măsură, reclamanta a cunoscut întinderea pagubei la aceeași dată la care a cunoscut însăși paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma ce face obiectul cererii de plată adresată Fondului în anul 2016. De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă în dosarul de față cererea modificatoare a acțiunii introductive, plata sumei solicitată prin cererea de plată nr. x/29.01.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul FGA (suma fiind achitată abia la data de 29.10.2021), aspect care nu a împiedicat reclamanta ca, anterior acestei plăți, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Se observă că, prin cererea modificatoare, reclamanta A. a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului reclamanta a utilizat sintagma "până la data plății efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care și acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Referitor la împrejurarea că, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoașterii creanței până la reluarea analizei de către FGA a cererii de plată), Înalta Curte reține că o nerecunoaștere de către FGA a creanței principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosința sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluționării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile acestui text de lege, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască.

Față de considerentele expuse, din care rezultă că termenul de prescripție de un an a început să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 sau, cel mai târziu, de la data de 05.06.2018, când reclamanta a înregistrat pe rolul instanței de contencios administrativ contestația formulată împotriva acestei decizii, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că se impune reformarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului incident declarat de pârâtul FGA impun respingerea recursului principal declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, întrucât intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile prin intermediul cărora reclamanta susține nelegalitatea soluției pronunțate de prima instanță asupra fondului cauzei. Câtă vreme instanța de control judiciar a constatat că dreptul material la acțiune este prescris, neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile prevalează față de argumentele reclamantei referitoare la temeinicia acțiunii în despăgubire, care, astfel, vor fi respinse ca nefondate, fără a mai fi necesară și nici utilă analiza acestora în calea de atac.

În consecință, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca prescrisă.

Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. și va menține restul dispozițiilor sentinței recurate, referitoare la soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și tardivității acțiunii.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 178 din 4 februarie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând cauza:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind prescris dreptul material la actiune.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă recurenta – reclamantă A. S.A. să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.