Decizia nr. 4085/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.10.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 2054/02.07.2021 emisă în dosarul nr. x de Inspecția Judiciară și împotriva Rezoluției din lucrarea nr. C21-1554 din 01.10.2021 emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, solicitând reevaluarea cererilor de probe formulate în plângerea adresată Inspecției Judiciare, a probelor administrate și a reținerilor din actele de constatare efectuate de pârâtă; a solicitat să se dispună constatarea încălcării normelor de drept material și procedural de către judecătorii care au soluționat pe fond și în căile de atac dosarele penale nr. x/2017, nr. y/2021, nr. z/2021 ale Judecătoriei Bacău și dosarul penal nr. x/2021 al Curții de Apel Bacău. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei Inspecția Judiciară să dispună sesizarea comisiei de disciplină pentru judecători în vederea atragerii răspunderii disciplinare a judecătorilor culpabili de încălcarea normelor de drept material și procedural în procedurile judiciare în care a participat reclamantul și aceștia din urmă s-au pronunțat. Reclamantul a invocat la judecata pe fond a litigiului și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (2), art. 25 alin. (3), art. 107 din Legea nr. 51/1995 republicată și neconstituționalitatea Legii nr. 51/1995, din toate formele, din conținutul inițial publicat în M.Of. din 9 iunie 1995, din conținutul modificat prin Legea nr. 255/2004, modificat prin Legea nr. 270/2010, modificată prin Legea nr. 25/2017, respectiv din toate formele republicate. A arătat că cererea de sesizare a Curtea Constituționale a României este întemeiată pe art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 1 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 2, 3, 10 și 29, art. 11 alin. (1) lit. A). d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992. A solicitat să se aibă în vedere că aceste articole au legătură cu cauza dedusă judecății, că nu au fost declarate neconstituționale până în prezent, că de soluționarea favorabilă a excepției depinde dreptul reclamantului de a beneficia de revizuirea hotărârilor de condamnare dispuse în temeiul art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată, fost art. 60 alin. (6) din lege.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1116 din 17 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamant, ca inadmisibilă; a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 1116 din 17 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., atât în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a contestației. Recurentul - reclamant a încadrat criticile sale în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - reclamant a susținut că prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că nu a motivat fiecare capăt de cerere pe fiecare temei de drept invocat, raportat la fiecare element de probă cerut a fi administrat în susținerea excepțiilor invocate, echivalând cu o nemotivare a sentinței recurate. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind exprimate lapidar, fără raportare la temeiurile de drept național și internațional invocate, iar motivele cuprinse sunt contradictorii, chiar și străine de natura cauzei. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut de către recurent că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care puterea judecătoreasca este obligată să aplice dispozițiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, având în vedere că articolele criticate pentru neconstituționalitate sunt în mod clar și fără echivoc împotriva dispozițiilor din art. 10 alin. (1), art. 15 alin. (1), (2), (3), art. 7.1, art. 17 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), pentru care ceea ce a greșit legiuitorul este în măsură să corijeze instanța constituțională. Referitor la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acesta este aplicabil pentru că motivele prevăzute la alin. (1) deși au fost invocate în fond în cursul judecării, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Așadar, cere rejudecarea în recurs a cererilor, deoarece a fost aplicată greșit legea. În ceea ce privește neconstitutionalitatea art. 14 lit. d) din Legea 51/1995, republicata, cere reevaluarea temeiurilor de drept invocate astfel cum sunt redate în cererea din dosarul de fond. În temeiul Legii nr. 147/1992, de organizare și funcționare a CCR, cere admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepțiile de neconstitutionalitate a următoarelor: art. 59 alin. (6), art. 14 lit. d), art. 107 alin. (1), (2) din Legea 51/1995 republicată. Referitor la excepția de nulitate a hotărârii recurate, recurentul - reclamant a susținut că hotărârea este nelegală, deoarece nu conține motivare în fapt și în drept pe toate temeiurile de drept invocate și probele cu înscrisuri administrate. Hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 29 din Lege nr. 47/1992 republicată care prevăd că instanța trebuia să pronunțe o încheiere de ședință separată. Cum nu a existat o asemenea încheiere, nici cerința semnării dispozitivului prevăzută de dispozițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost îndeplinită. Procedând în această modalitate, instanța a nesocotit legea, respectiv Legea nr. 47/1992 și Decizia nr. XXXVI din 11.12.2006 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că încheierile de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale sunt supuse recursului. Dispozițiile criticate sunt în dezacord cu dispozițiile din dreptul internațional prevăzute de art. 1, art. 7.1, art. 10 (1), art. 15, pct. 1, 2, 3, art. 17, din Convenția Europeană, care prevăd că părțile (statele) contractante nu au dreptul să deroge de la art. 7.1, nici în caz de război în privința restricționării libertății de exprimare. Restricționarea libertății de exprimare în folosirea cuvintelor din denumirile de: barou, B., Uniunea Națională a Barourilor din România, UNBR, prin introducerea art. 59 alin. (6) din Legea 51/1995 r, încalcă dispozițiile din Constituția României: art. 1 alin. (3) și (5), art. 24 alin. (1) și (2), art. 30 alin. (1) și (2), art. 51 alin. (1), (2), (4), art. 52 alin. (1) și (2), art. 53 alin. (1) și (2) și inclusiv dispozițiile art. 75 C. civ., privind libertatea de exprimare. Concomitent sunt mai multe organizații profesionale de tip UNBR, din care UNBR din str. x, București nu deține lege de reînființare sau lege de înființare prevăzute să fie reinfintate prin Comunicatul din 28-02-1990 al fostului Birou Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională publicat în M.Of. nr. 32/28-02-1990, emis pentru interpretarea Decetului-lege nr. 90/28-02-1990. În prezent sunt înregistrate trei organizații profesionale cu denumiri de Uniunea Națională a Barourilor din România, UNBR, în care sunt înscrisi juriști, motiv pentru care restrictionarea folosirii de astfel de denumiri nu este predictibilă, deoarece în lipsa reîniințării B. prin lege astfel cum a fost înfîințată pentru prima dată prin legea din 21.02.1923, iar apoi desființată prin Legea nr. 3/1948, rezultă că liberalizarea acestei profesii nu trebuie să îngrădească dreptul niciunui jurist din celelalte organizații cu denumiri și scop identic de activitate prin restricționarea libertății de exprimare de folosire a denumirilor din organizația profesională prin care au fost înființați cu acte constitutive, recunoscuți prin hotărâri judecătorești definitive, și inregistrați prin certificate de Înregistrare Fiscală eliberate legal de autoritățile statului. Din 1 martie 1990 avocatura a fost scoasă din subordinea Ministerului de Justiție, declarată profesie liberală, și în vederea realizării acestui principiu s-a prevăzut să se reînființeze B.. "În continuarea ordinii de zi, biroul executiv a examinat și adoptat Decretul-lege privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România, care, pornind de la principiul democratic al garantării exercitării dreptului la apărare, stabilește statutul de profesie liberă pe care avocatura trebuie să-l aibă prin însăși natura sa și, în consecință, dispune scoaterea acesteia din subordonarea față de Ministerul Justiției. În vederea realizării acestui principiu se prevede reînființarea B. și a consiliului uniunii, care preiau atribuțiile Ministerului Justiției cu privire la conducerea activității acestei profesii." (Comunicat 28-02-1990 emis de Biroului Executiv al CPUN, în vigoare.) În continuare, recurentul - reclamant a prezentat motivele pentru neconstituționalitatea art. 59 alin. (6), art. 14 lit. d) și art. 107 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată. În final, recurentul a menționat că prin decizia CCR nr. 648 din 19 oct 2021, dosar nr. x/2018, în paragraful 55 al acesteia s-a elucidat de către CCR că problema reînființării B., respectiv a C. este de competența instanței de contencios administrativ, urmare căreia a fost schimbată paradigma potrivit căreia ar fi fost înființate prin lege. Prin sentința civila nr. 2425/2013 din 16 decembrie 2013, definitivă, dosar nr. x/2012 al Tribunalului Bacău, secția de contencios administrativ si fiscal, s-a constatat pe calea de contencios administrativ că: Baroul Bacău din cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România și Cabinet decan avocat doctor - Baroul Bacău-Uniunea Națională a Barourilor din România, Mediator, funcționează în mod legal, atribuindu-li-se coduri de înregistrare fiscală, actele de înființare nefiind anulate. Din acest motiv, cât timp nu este înființată prin lege niciuna din aceste entități, nu trebuie să existe lacuna legislativă care lase loc de interpretare de către instanțe, care creează ambiguitate în interpretare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Intimata-pârâtă a arătat că argumentele recurentului în sprijinul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privesc faptul că instanța nu ar fi "motivat fiecare capăt de cerere pe fiecare temei de drept invocat, raportat la fiecare element de probă cerut a fi administrat în susținerea excepțiilor invocate, echivalând cu o nemotivare a sentinței recurate". Casarea unei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține în condițiile în care instanța a nesocotit dispozițiile legale, iar această nesocotire atrage nulitatea hotărârii. Or, prin cererea formulată, recurentul nu a adus argumente care să susțină, cu probe, faptul că instanța de fond ar fi procedat la îndeplinirea defectuoasă a actelor de procedură, activitate ce să ducă, eventual, la anularea hotărârii pronunțate. În considerarea acestui motiv de nelegalitate, învederează că instanța de fond a îndeplinit actele de procedură în mod legal și judicios, a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, respingând în mod temeinic cererea de chemare în judecată, ca nefondată. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat faptul că deși acesta evocă trei ipoteze, vizează de fapt aceeași chestiune - nemotivarea hotărârii, întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare. De asemenea, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale pârtilor, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată, atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cât și atunci când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii. Totodată, motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. Astfel că hotărârea poate fi casată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fie în situația în care judecătorul fondului a motivat superficial ori nu a motivat deloc soluțiile adoptate, fie atunci când sentința cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, fie în ipoteza în care există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Or, în speță, nu suntem în prezența unor astfel de ipoteze. Astfel, se poate constata că sentința recurată a fost motivată, în cuprinsul sentinței fiind reținute susținerile părților, a fost expusă situația de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, cât și motivele pentru care instanța a pronunțat această soluție, având în vedere dispozițiile legale în materia contenciosului administrativ, respectiv a celor privind atribuțiile și competențele Inspecției Judiciare. Apreciază, așadar, că argumentele privind incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. nu pot fi primite. Cu referire la pct. 8 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. - "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept", se impune precizarea că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept. Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecății, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată și ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deși se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers. Or, în cauza de față hotărârea de fond ar putea fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. doar dacă instanța ar fi aplicat o normă generală nesocotind existența normei speciale (Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor - norme speciale în materie disciplinară); dacă ar fi aplicat o normă care nu ar fi incidență în speță (ipoteză exclusă față de natura actului contestat); dacă, în fine, s-ar fi dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt (ipoteză, de asemenea, exclusă, raportat la obiectul cauzei și la motivarea sentinței). În mod temeinic și corect Curtea de Apel București, prin sentința pronunțată, a constatat că sesizarea a fost analizată în fond, raportat la textele de lege corespunzătoare descrierii, iar concluzia a fost unică, respectiv că nu există indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare. Astfel, se poate observa că instanța de fond a analizat sistematic fiecare critică adusă rezoluțiilor contestate, fiind astfel dezvoltate motivele pentru care soluția dispusă de inspectorul judiciar este una corectă. În esență, Curtea de Apel București a constatat că reclamantul a urmărit, în fapt, exercitarea de către Inspecția Judiciară a unui drept de (re)apreciere asupra procesului penal, precum și faptul că procedura desfășurată de Inspecție, criticată, nu poate viza judecarea propriu-zisă a cauzei penale și nici nu constituie un mijloc procedural prin care se realizează un (nou) examen al soluției judecătorului, cât timp încălcarea normelor nu poate fi caracterizată ca fiind o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare și care a avut consecințe deosebit de grave. În mod temeinic a reținut instanța că, în recurgerea la mecanismul răspunderii disciplinare, niciunul dintre textele de lege ce au susținut sesizarea reclamantului la Inspecția Judiciară nu prevede sancționarea judecătorului pentru modul în care interpretează și aplică legea, își expune considerentele de fapt și de drept, ci reglementează ca abateri disciplinare nerespectarea de către acesta a unor obligații impuse de lege. Legea nr. 303/2004 nu conferă Inspecției Judiciare nicio atribuție similară aceleia deținute de o instanță de control judiciar, respectiv de a verifica legalitatea și temeinicia activității judiciare prin analizarea modului în care a fost aplicat și interpretat dreptul penal în desfășurarea în concret a judecății în dosarul ce l-a vizat pe reclamant. Prin urmare, instanța a constată că, punând de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile, inspectorii judiciari au analizat, în mod corect, materialul documentar disponibil, raportându-se la conținutul sesizării formulate de către reclamant. Astfel, motivele invocate nu au fost susceptibile de a atrage anularea rezoluției de clasare nr. 2054/02.07.2021 emisă în lucrarea nr. x de Inspecția Judiciară și împotriva rezoluției din lucrarea nr. C21-1554 din 01.10.2021 emisă de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, motiv pentru care cererea a fost respinsă, soluție pe care o apreciem temeinică și legală. Cu referire la cererea de recurs formulată împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, a solicitat instanței respingerea acesteia ca tardiv formulată.

Alte aspecte procesuale Cererea de intervenție accesorie formulată de recurentul-reclamant cu privire la UNBR și Baroul București a fost respinsă de către instanță, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii. De asemenea, în privința cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 14 lit. d), art. 107 alin. (1) și art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, s-a dispus formarea unui dosar asociat - nr. x/2023, în conformitate cu dispozițiile art. 104 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, modificat și completat, dosar în cadrul căruia va fi soluționată cererea. Prin încheierea de ședință de la data de 26 septembrie 2023 pronunțată în dosar nr. x/2023, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 lit. d), art. 107 alin. (1) și art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, ca inadmisibilă.

Soluția instanței de recurs 6.1. Aspecte de fapt relevante În fapt, sesizarea petentului A. a fost înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători, la data de 04.05.2021 sub nr. x. La data de 22.06.2021 a fost înregistrată la Inspecția Judiciară o altă sesizare a aceluiași petent ce viza aspecte similare, fiind atașată la sesizarea înregistrată sub nr. x-1751. În cuprinsul sesizărilor, petentul a criticat aspecte ce țin de modul de instrumentare a dosarelor nr. x/2017, nr. y/2021, nr. z/2021 și nr. 138/32/2021 ale Judecătoriei Bacău și ale Curții de Apel Bacău. Verificările determinate de sesizarea formulată de petent au fost finalizate la data de 02.07.2021 prin Rezoluția nr. 2054/A/2021 în lucrarea nr. x prin care s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 217/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru a dispune astfel, inspectorul judiciar a reținut că verificările prealabile s-au circumscris determinării indiciilor de săvârșire a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o), lit. i) teza I, lit. h) teza I, lit. t) și lit. m) teza a II - a din Legea nr. 303/2004 și au relevat inexistența indiciilor de săvârșire a acestor abateri disciplinare. Împotriva acestei rezoluții de clasare, reclamantul a formulat plângere, în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Plângerea astfel formulată a fost respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin Rezoluția dată în lucrarea nr. C21-1554 din data de 01.10.2021. Acesta a constatat că Rezoluția nr. 2054/02.07.2021 este îndestulător motivată, răspunzându-se, punctual și în detaliu, tuturor aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiționare, precum și faptul că aceasta cuprinde - cu expunerea necesară și suficientă - argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale și speciale în materie și a Normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Reclamantul a formulat contestație împotriva rezoluției inspectorului-șef al Inspecției judiciare dată în lucrarea nr. C21-1554 din 01.10.2021 și împotriva rezoluției nr. 2054/A din 02.07.2021. 6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant și a apărărilor intimatei-pârâte 6.2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte va constata că recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1116 din 17 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale a fost soluționat prin Decizia nr. 1733/28.03.2023, pronunțată de ÎCCJ-SCAF, în dosarul nr. x/2021. Astfel, în prezenta cauză vor fi analizate exclusiv motivele de casare referitoare la soluția dată pe fondul cauzei. 6.2.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat excepția de nulitate a sentinței recurate, deoarece instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că nu a motivat fiecare capăt de cerere pe fiecare temei de drept invocat, raportat la fiecare element de probă cerut a fi administrat în susținerea excepțiilor invocate, echivalând cu o nemotivare a sentinței recurate. Înalta Curte constată că acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ. Potrivit art. 174 din C. proc. civ.: "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat." Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale, iar dispozițiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea - ca sancțiune procedurală - urmează să fie analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le îndeplinesc pe parcursul activității judiciare. Din această perspectivă, invocarea aspectelor legate de nemotivarea sentinței nu se încadrează în acest motiv de casare, ci în cel de la punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind o nulitate procedurală de drept comun, ci una subsumată unei reguli speciale ce urmează a fi analizată în cele de mai jos. 6.2.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind exprimate lapidar, fara raportare la temeiurile pe care se întemeiază, fiind exprimate lapidar, fără raportare la temeiurile de drept național și internațional invocate, iar motivele cuprinse sunt contradictorii, chiar și străine de natura cauzei. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă, nemotivarea sau contradcitorialitatea motivării nu pot fi reținute raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Astfel, motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pcxt. 6 din C. proc. civ. este nefondat. 6.2.4. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În cauza de față, Înalta Curte poate răspunde doar acelor critici care se referă la soluția dată pe fondul cauzei, iar nu la cererea de sesizare a Curții Constituționale, cât timp acestea, așa cum s-a precizat la punctul 6.2.1. din prezentele considerente, au fost soluționate prin altă deciziei în cadrul unui dosar separat înregistrat. Or, din cercetarea integrală a cererii de recurs, Înalta Curte nu a identificat critici concrete referitoare la greșita aplicare a legii de către prima instanță cu ocazia soluționării fondului; recurentul a prezentat motivele pentru neconstituționalitatea art. 59 alin. (6), art. 14 lit. d) și art. 107 alin. (1), (1) din Legea nr. 51/1995, republicată. Astfel, recurentul nu a indicat în recurs nicio critică referitoare la greșita aplicare a legii de către prima instanță prin nereținerea abaterilor disciplinare analizate sau la actele materiale invocate prin contestație, astfel că instanța de recurs nu are ce analiza din perspectiva controlului său de legalitate. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.