ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Justiției, Ministrul Justiției, Ministerul Sănătății, Ministrul Sănătății, plângere contravențională împotriva procesului-verbal Seria x nr. x/12.01.2021, invocând, totodată, nelegalitatea și neconstituționalitatea O.U.G. nr. 195/2002 și O.G. nr. 2/2001.

Prin sentința civilă nr. 1203 din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale cu privire la capătul principal al acțiunii, a declinat competența materială de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Justiției, Ministrul Justiției, Ministerul Sănătății, Ministrul Sănătății, referitor la capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de contravenție în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București, a disjuns cauza cu privire la restul capetelor de cerere și a dispus formarea unui nou dosar separat cu termen de judecată la 12 octombrie 2021, fiind astfel înregistrat la data de 17 septembrie 2021 dosarul nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 1391 din 12 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Sănătății.

Respinge acțiunea formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Sănătății, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Admite excepția inadmisibilității.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, ca inadmisibilă.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 și O.U.G. nr. 195/2002."

Împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României pronunțate de curtea de apel, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea în parte a hotărârii și sesizarea instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a invocat un motiv de nelegalitate formală a respingerii cererii de sesizare, recurentul apreciind că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 soluția asupra cererii sale trebuind să fie pronunțată printr-o încheiere separată, iar nu prin sentință.

De asemenea, în susținerea caracterului admisibil al căii de atac promovate, recurentul a invocat decizia CCR nr. 321/2017.

Pe fondul cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, în privința cerinței legăturii cu cauza a textului de lege criticat, s-a arătat că aceasta nu poate primi o abordare restrictivă și nu poate fi legată de rezolvarea unei excepții (inadmisibilitatea acțiunii) în cursul procedurii judiciare, printr-o hotărâre supusă controlului în calea de atac, întrucât în ipoteza în care recursul împotriva sentinței pronunțate în fond va fi admis, instanța de recurs nu se va mai putea pronunța și asupra cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate.

Astfel, legătura unui text de lege cu cauza este conferită de problematica supusă dezbaterilor judiciare, de pretențiile formulate și de temeiurile de drept invocate, conform principiului disponibilității, iar nu de soluția dată de instanță cu privire la un aspect al cauzei.

În prezenta cauză, reclamantul a contestat un act administrativ (procesul-verbal de constatare a contravenției), iar legile și ordonanțele a căror neconstituționalitate se invocă reprezintă chiar normele în baza cărora acesta a fost emis.

Recurentul a reluat motivele expuse în cererea de sesizare a Curții Constituționale a României și a arătat că O.U.G. nr. 195/2002, O.G. nr. 2/2001 sunt neconstituționale raportat la faptul că nu au fost semnate de toți miniștri care au obligația punerii lor în exercutare, ci încălcându-se dispozițiile art. 108 alin. (4) din Constituția României, au fost semnate de secretari de stat. De asemenea, Legea nr. 49/2006, pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2002, este neconstituțională raportat la dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituția României, în sensul că nu se poate aproba prin lege o ordonanță de urgență care afectează drepturi și libertăți prevăzute de Constituție, cum este dreptul la libera circulație prevăzut de art. 25.

Astfel, în opinia recurentului hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare, neexistând posibilitatea derogării atribuțiilor stabilite prin Constituție în sarcina miniștrilor. În speță, recurentul a fost sancționat contravențional în baza O.U.G. nr. 195/2002, care a fost semnată de secretarul de stat B. în locul ministrului sănătății și familiei, dar și în baza O.G. nr. 2/2001, semnată de secretarul de stat C. în locul ministrului justiției.

A mai apreciat recurentul că neconstituționalitatea O.U.G. nr. 195/2002 trebuia constatată și prin raportare la prevederile art. 25 alin. (1) teza finală din Constituția României, față de împrejurarea că ordonanța reglementează și limitează exercitarea dreptului la liberă circulație, deși dispozițiile constituționale impun ca aceste aspecte să fie reglementate prin "lege" în sens restrâns, adică lege adoptată în Parlament.

În mod similar, prin Legea nr. 49/2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, ordonanța a fost renumerotată și modificată, fără însă a fi eliminate limitările dreptului la liberă circulație statuate prin ordonanță, deși Parlamentul avea obligația de elimina dispozițiile adoptate de Guvern cu depășirea atribuțiilor.

Deși a fost legal citat, intimatul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, nu a depus întâmpinare și nu a formulat apărări în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței. Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea instanței de contencios constituțional nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. De asemenea, partea care invocă excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

În prezenta cauză, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a faptului că obiectul exclusiv al acțiunii îl reprezintă constatarea nelegalității/neconstituționalității O.U.G. nr. 195/2002 și O.G. nr. 2/2001, excepția de neconstituționalitate pierzându-și natura sa mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății.

De asemenea, în privința excepției de neconstituționalitate a acelorași acte normative, s-a apreciat că și aceasta este inadmisibilă, întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, reclamantul neaducând critici de neconstituționalitate cu privire la un anumit articol al ordonanțelor, ci apreciind că, în ansamblul, lor cele două acte normative sunt neconstituționale pentru motive extrinseci (modul de contrasemnare), iar nu prin conținut.

Instanța de control judiciar constată legalitatea soluției astfel pronunțate, întrucât, într-adevăr, recurentul nu a prezentat în concret dispoziții din cuprinsul ordonanțelor pretins neconstituționale și nici nu a indicat motivele pentru care apreciază că acestea încalcă norme constituționale.

De asemenea, caracterul inadmisibil al cererii de sesizare este determinat și de neîndeplinirea condiției referitoare la legătura cu soluționarea cauzei, în privința acesteia Înalta Curte reținând că statuarea de către Curtea Constituțională a României cu privire la eventuala neconstituționalitate a dispozițiilor criticate nu poate determina schimbarea modului de soluționare a excepțiilor invocate în cauză, în sensul dorit de recurent.

Altfel spus, relevanța excepției de neconstituționalitate și legătura cu soluționarea cauzei ar fi putut fi constatate doar dacă excepția ar fi fost invocată în cadrul unui demers judiciar ce întrunește condițiile de admisibilitate, situație ce nu se regăsește, însă, în prezenta cauză.

În același timp, Înalta Curte reține caracterul nefondat și al criticii vizând nerespectarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, ca urmare a respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale a României prin sentința pronunțată asupra acțiunii, iar nu printr-o încheiere separată.

Dat fiind scopul recursului reglementat de dispozițiile menționate, care este acela al verificării legalității soluției de respingere a cererii de sesizare prin prisma analizei condițiilor de admisibilitate anterior enunțate, având în vedere și faptul că aceleași dispoziții nu reglementează și o nulitate expresă în acest sens, Înalta Curte apreciază că pronunțarea soluției prin dispozitivul sentinței, iar nu printr-o încheiere separată nu produce recurentului o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin casarea hotărârii atacate.

De asemenea, Înalta Curte nu poate analiza argumentele recurentului vizând neconstituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 49/2006, acestea reprezentând o cerere nouă, formulată direct în recurs, întrucât prin cererea depusă în fața instanței de fond reclamantul nu a invocat și excepția de neconstituționalitate a acestui act normativ.

Pentru considerentele expuse, constatând că în mod corect prima instanță a reținut neîndeplinirea condițiilor cumulative de admisibilitate a cererii recurentului de sesizare a Curții Constituționale a României, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, pronunțate prin sentința civilă nr. 1391 din 12 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 26 ianuarie 2023.