ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1276 din 02.11.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 5 C. pen. s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969.

În temeiul art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea 78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. , pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. 1969, pe o perioadă de 3 (trei) ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului rap. la art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat același inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, la pedeapsa de 5 (cinci) ani și 6 (șase) luni închisoare.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 3 (trei) ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969 s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta, rezultând pedeapsa cea mai grea, de 5 (cinci) ani și 6 (șase) luni închisoare, sporită cu 6 (șase) luni închisoare, în final inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 6 (șase) ani închisoare.

Pedeapsa se execută în regim de detenție în conformitate cu prevederile art. 57 C. pen.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei instituții publice) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 3 (trei) ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie cea mai grea, respectiv interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei instituții publice) C. pen. din 1969.

În temeiul disp. art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 257 alin. (2) C. pen. din 1969, s-a confiscat de la inculpat echivalentul în RON, la data executării, a sumei de 350.000 (trei sute cincizeci mii) euro, precum și suma de 261.373,40 RON, reprezentând sumă traficată.

În temeiul disp. art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost menținut sechestrul asigurator instituit prin Ordonanța din 14/06/2017 a Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești, asupra sumelor existente în contul deținut la B. S.A. de inculpat până la concurența sumei reprezentând echivalentul în RON, la data executării, a sumei de 350.000 (trei sute cincizeci mii) euro, precum și suma de 261.373,40 RON.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea contractului de prestări servicii nr. x din 02.05.2011 încheiat între S.C. C. S.R.L. București și S.C. D. S.R.L. Piatra Neamț, comanda de prestări servicii din 02.05.2011 și procesul-verbal de recepție din 30.06.2011.

S-a dispus suplimentarea onorariului expert contabil, domnul E., cu suma de 6.270 RON.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (din care 5.000 RON în cursul urmăririi penale și 8.270 RON, onorariu expert, achitat din fondurile Ministerului de Justiție).

În fapt, s-a reținut că inculpatul A., în iarna 2009 - 2010, când îndeplinea funcția de deputat în Parlamentul României (fiind totodată președinte al F.), a pretins administratorului C. S.R.L. București - G. un procent de 5% din valoarea contractelor încheiate între respectiva societate - în asociere cu H. S.R.L. București - ca furnizor de servicii IT și SC. Hidroelectrica S.A. București - prin Sucursala Hidrocentrale "Bistrița" - Piatra Neamț ca beneficiar al acestora (contractele nr. x, y și z, toate din 16.10.2009), în schimbul promisiunii intervenției pe lângă directorii celei din urmă la care a pretins că are influență, pentru ca aceștia să facă demersurile necesare deblocării plăților restante către asocierea din care acea parte C. S.R.L. București, precum și pentru buna derulare a contractelor, procent reprezentând 400.000 euro, sumă pe care a primit-o în trei tranșe, astfel: 150.000 euro personal, în iarna 2009 - 2010, de la denunțătorul G., 200.000 euro personal, în perioada mai - iunie 2010, de la denunțătorul I., care îi intermediase relația cu administratorul S.C. C. S.R.L. București și 261.373,40 RON (echivalentul a circa 50.000 euro) în iulie 2011, virată de această societate în contul D. S.R.L. Piatra Neamț - firmă controlată de familia ..., în baza unui contract fictiv de prestări servicii încheiat între D. S.R.L. Piatra Neamț și C. S.R.L. București; de asemenea, s-a reținut că inculpatul A., în luna iulie 2011, a disimulat adevărata, natură a provenienței sumei de 261.373,40 RON (aproximativ 50.000 euro), pretinsă și primită în schimbul traficării influenței sale de la denunțătorul G. - prin intermediul C. S.R.L. București, sumă pe care a deghizat-o sub forma unui contract de prestări servicii încheiat între D. S.R.L. Piatra Neamț (firmă reprezentată în contract de fiica sa, J.) și C. S.R.L. București și pe care a primit-o în contul societății respective.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 876/A din data de 10 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 s-a dispus:

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție prin care s-a solicitat repunerea cauzei pe rol.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva Sentinței penale nr. 1276/02.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2018.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:

A recalificat infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. din infracțiunile de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) din C. pen. și spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen., în infracțiunile de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) din C. pen. și de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen., apreciind că legea penală în vigoare în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022 este mai favorabilă inculpatului, în ansamblul său.

S-a descontopită pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată inculpatului A. și pedepsele rezultante complementare și accesorii și repuse în individualitatea lor pedepsele de 5 ani și 5 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Au fost menținute, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în măsura în care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat cu ocazia judecării apelurilor au rămas în sarcina acestuia.

Prin încheierea din 07 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 în baza art. 278 C. proc. pen. s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în Decizia penală nr. 876/A din data de 10 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 în sensul că s-a menționat în mod corect "În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat pe parcursul procesului penal (urmărire penală, cameră preliminară și judecată în fond și apel) au rămas în sarcina acestuia", în loc de În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat cu ocazia judecării apelurilor vor rămâne în sarcina acestuia".

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva hotărârii instanței de apel au formulat cereri de recurs în casație, la data de 24 mai 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal a inculpatului A. și la data de 22 iunie 2022 (data poștei, Dosar nr. x/2018 al I.C.C.J.), prin avocat K., inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - întrucât în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) din C. pen. și spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 5 alin. (1) din C. pen. ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a considerat că, în mod eronat Curtea de Apel București a apreciat că nu se ridică o interpretare a legislației UE, de interes general și care să ducă la aplicarea uniformă a dreptului UE.

S-a mai susținut că instanța a procedat în mod greșit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale Curtea Constituțională a României a pronunțat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022), iar principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

În consecință, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracțiunea ce face obiectul cauzei este una din infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanța trebuia să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare sau să facă aplicarea directă a prevederilor dreptului european, având în vedere prescripția răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a CCR (doctrina actului clar).

În acest sens s-au avut în vedere următoarele argumente:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru că în iarna 2009 - 2010, când îndeplinea funcția de deputat în Parlamentul României (fiind totodată președinte al F.), a pretins administratorului S.C. C. S.R.L. București - G. un procent de 5% din valoarea contractelor încheiate între respectiva societate - în asociere cu S.C. H. S.R.L. București - ca furnizor de servicii IT și SC. Hidroelectrica S.A. București - prin Sucursala Hidrocentrale "Bistrița" - Piatra Neamț ca beneficiar al acestora (contractele nr. x, 88 și 89, toate din 16.10.2009), în schimbul promisiunii intervenției pe lângă directorii celei din urmă la care a pretins că are influență, pentru ca aceștia sa facă demersurile necesare deblocării plăților restante către asocierea din care făcea parte S.C. C. S.R.L. București, precum și pentru buna derulare a contractelor, procent reprezentând 400.000 euro, sumă pe care a primit-o în trei tranșe, astfel: 150.000 euro personal, în iarna 2009 - 2010, de la denunțătorul G., 200.000 euro personal, în perioada mai - iunie 2010, de la denunțătorul I., care îi intermediase relația cu administratorul S.C. C. S.R.L. București și 261.373,40 RON (echivalentul a circa 50.000 euro) în iulie 2011, virata de această societate în contul S.C. D. S.R.L. Piatra Neamț - firmă controlată de familia ..., în baza unui contract fictiv de prestări servicii încheiat între S.C. D. S.R.L. Piatra Neamț și S.C. C. S.R.L. București; de asemenea, s-a reținut că inculpatul A., în luna iulie 2011, a disimulat adevărata natură a provenienței sumei de 261.373,40 RON (aproximativ 50.000 euro), pretinsă și primită în schimbul traficării influenței sale de la denunțătorul G. - prin intermediul S.C. C. S.R.L. București, sumă pe care a deghizat-o sub forma unui contract de prestări servicii încheiat între S.C. D. S.R.L. Piatra Neamț (firmă reprezentată în contract de fiica sa, J.) și S.C. C. S.R.L. București și pe care a primit-o în contul societății respective.

La data săvârșirii faptelor în vigoare era C. pen. din anul 1968 (denumit în continuare vechiul C. pen.). Acest act normativ reglementa în Titlul VII, Capitolul II -art. 121 - 124 - instituția prescripției răspunderii penale, în cadrul căreia erau prevăzute atât termenele generale și speciale de prescripție, cât și (în art. 123 alin. (1) cazurile de întrerupere al cursului termenului general de prescripție. În ceea ce privește cazurile de întrerupere, în art. 123 alin. (1) se prevedea că termenul prescripției generale putea fi în întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului.

La 1 februarie 2014 vechiul C. pen. a fost abrogat și a intrat în vigoare Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Noul C. pen. (în continuare noul C. pen.). în cadrul acestui act normativ instituția prescripției răspunderii penale era tratată într-un mod similar vechii reglementării, dar cu diferențe majore în privința cauzelor de întrerupere a cursului termenului general de prescripție, în sensul că acesta se întrerupea prin îndeplinirea oricărui act de procedură (art. 155 alin. (1), spre deosebire de C. pen. anterior în care actul de procedură, pentru a produce efectul întreruptiv, trebuia să fie dintre cele care se comunicau învinuitului sau inculpatului.

La data 26 aprilie 2018, Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia 297, prin care a constatat că "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională". Totodată, în cuprinsul motivării în ultimul paragraf (34) Curtea Constituțională a apreciat că soluția legislativă prevăzută de vechiul C. pen., care prevedea întreruperea cursului termenului general de prescripție prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispozițiilor Constituției. Decizia 297/2018 a devenit obligatorie pentru toate organele judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, respectiv 25 iunie 2018. De asemenea, trebuie precizat că în, jurisprudența sa constantă CCR a stabilit că hotărârile sale sunt general obligatorii atât în privința dispozitivului, cât și în privința considerentelor.

Ulterior acestei decizii, practica instanțelor de judecată a cunoscut mai multe abordări în privința efectelor Deciziei nr. 297/2018, motiv pentru care unele. instanțe au solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare I.C.C.J.), în temeiul art. 475 C. proc. pen., interpretarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen. în lumina deciziei Curții Constituționale. Prin Decizia nr. 5/2019 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Î.C.C.J. a respins ca inadmisibile solicitările de interpretare formulate de instanțele de judecată, apreciind că acestea îi depășesc competențele, solicitându-se în fapt o interpretare a deciziei Curții Constituționale.

În continuare, atât în practica judiciară, cât și în doctrina de specialitate, o opinie a devenit majoritară, aproape unanim acceptată, în sensul aplicării Deciziei nr. 297/2018 a CCR. ca o decizie interpretativă al cărei efect principal era obligarea organelor judiciare să-și adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată de către instanța de contencios constituțional normei de drept (prevăzute de art. 155 alin. (1) noul C. pen.), respectiv cea cuprinsă în paragraful 34 al deciziei, conform căreia cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripție din vechea reglementare care operau prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, era conformă dispozițiilor Constituției.

Aplicând această interpretare, instanțele de judecată au considerat ca acte întrerupătoare ale cursului termenului general de prescripție toate actele ce trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului (acestea fiind calitățile analoage celor prevăzute de vechiul C. pen., respectiv învinuit sau inculpat).

La data de 26 mai 2022, Curtea Constituțională s-a pronunțat din nou cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen. prin Decizia nr. 358, care a devenit obligatorie organelor judiciare de la data publicării în Monitorul Oficial al României nr. 565 din 09.06.2022. Prin această decizie, CCR a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen.. În esență, în cuprinsul motivării, Curtea Constituțională explică natura juridică a deciziei sale anterioare (nr. 297/2018), în sensul că aceasta nu era una interpretativă, ci o decizie simplă de neconstituționalitate care, odată cu declararea neconstituțională a sintagmei "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul art. 155 alin. (1) noul C. pen., obliga legiuitorul să intervină în mod activ pentru clarificarea normei legale. Curtea Constituțională a mai arătat că inacțiunea legiuitorului a determinat organele judiciare să se substituie acestuia și să identifice cauzele de întrerupere a cursului termenului general de prescripție, fapt care ar fi generat o nouă situație lipsită de claritate și imposibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) noul C. pen. după publicarea Deciziei 297/2018. Concluzionând, Curtea Constituțională a stabilit că "în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297/2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte sa întrerupă cursul termenului" prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației penale nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale" (paragraful 73).

Ca urmare a constatării expuse în paragraful 73 din Decizia nr. 358/2022, în majoritatea dosarelor privind infracțiuni de corupție, fraudă în legătură cu fondurile europene sau T.V.A., inculpații au solicitat constatarea împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale, întrucât în perioada cuprinsă între cele două hotărâri ale Curții Constituționale, legea română nu ar fi prevăzut niciun caz de întrerupere a acestuia. Totodată, problema s-a ridicat și în cauzele soluționate definitiv, pe calea căii extraordinare de atac a contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., contestatorii solicitând desființarea hotărârilor definitive de condamnare, rejudecarea cauzelor și dispunerea încetării procesului penal ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Prin O.U.G. nr. 71/30.05.2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531/30.05.2022, a fost modificat articolul 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că va avea următorul cuprins:

"Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului".

Prin Decizia nr. 67 din 25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022) s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.

Legătura cauzei cu dreptul U.E. este data de obiectul acesteia, respectiv săvârșirea. unor infracțiuni de corupție, pe care România s-a obligat să le combată prin tratatele la care a devenit parte odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

În acest sens s-a făcut trimitere la cele statuate deja de C.J.U.E. în cauza Euro Box Promotion și alții (C-3 57/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19).

Cât privește instanțele naționale, acestora le revine sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum și din Decizia nr. 2006/928 și de a lăsa neaplicate dispoziții interne care, în cadrul unei proceduri care privește infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau infracțiuni de corupție în general, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni.

S-a apreciat că se impunea adresarea a două întrebări preliminare:

Raportat la aspectele învederate s-a apreciat că se impunea transmiterea de către Curtea de Apel București a unei cereri de decizie preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii, în vederea verificării conformității cu dreptul Uniunii a normelor naționale în materie de prescripție a răspunderii penale, astfel cum aceste reglementări au fost amendate prin Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și respectiv interpretate prin Decizia Î.C.C.J. nr. 67/2022, fiind susceptibile să împiedice eficiența luptei împotriva faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene și împotriva corupției în general, obiective pe care România este obligată să le atingă.

Având în vedere atât jurisprudența C.J.U.E. (cauzele Tarico I și II și Euro Box Promotion la care am făcut referire anterior), considerentele deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și jurisprudența constantă și unanimă a ÎCCJ în perioada 2018 - 2022 s-a apreciat că se impunea sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare:

Întrebare preliminară (1): Dacă în analiza pe care o face judecătorul național în situația în care se pune problema neaplicări unei dispoziții naționale, când apreciază asupra posibilei încălcări a principiului legalității pedepsei și incriminării, acesta trebuie să aplice standardul național sau cel convențional.

Întrebare preliminară (2): Dacă o decizie a Curții Constituționale prin care se apreciază că jurisprudența anterioară a instanțelor naționale (dezvoltată în aplicarea unei norme legale declarate parțial neconstituționale) ar fi în contradicție cu art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, încalcă independența instanțelor de judecată și prin urmare ar trebui lăsată neaplicată de către judecătorul național în vederea respectării art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 325 TFUE.

Cu atât mai mult cu cât Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost deja sesizată pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare atât de către Curte de Apel București, cât și de Curtea de Apel Brașov, în cauze în care se judecă infracțiuni similare cu cele din prezenta cauză.

Iar în condițiile în care Curtea de Apel București a considerat că nu este necesară o asemenea sesizare, parchetul a apreciat că în cauză - având în vedere doctrina actului clar, nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât dând prevalentă principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecților/inculpaților și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

Principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea dispozițiilor dreptului Uniunii, obligația, în cazul în care nu poate sa procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (ÎCCJ - d.p. nr. x/07.04.2022, dos nr. x/2018).

Și, tot din jurisprudența Curții reiese că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, art. 325 alin. (1) TUE, precum și obiectivele de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928 - care se aplică în prezenta cauză - sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (paragraf 253 cauza Euro Box Promotin și alții).

Curtea a arătat că, în exercitarea competenței sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale acestui drept, întinderea menționată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii reținută de o instanță națională, care nu corespund interpretării Curții.

Potrivit Curții, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru (paragraf 245 - 252 cauza Euro Box Promotion și alții).

Curtea a reiterat recent acest aspect în jurisprudența sa, statuând explicit și categoric prin Hotărârea pronunțată în cauza C-430/21 la 22.02.2022 că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu art. 2 și cu art. 4 alin. (2) și (3) TUE, cu art. 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune respectarea principiului supremației dreptului Uniunii.

În acest context, instanțelor naționale le revine sarcina de a da efect deplin obligațiilor ce decurg din art. 325 alin. (1) TFUE, precum și din Decizia nr. 2006/928 și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (parag. 193 - 194 din decizie).

Constatarea contrarietății efectelor Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale și Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dispozițiile de drept a Uniunii, ce instituie obligații formulate în termeni clari și preciși, care nu sunt însoțite de nicio condiție, este suficientă, prin ea însăși, pentru ca instanța să dea efect direct obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia nr. 2006/928 și să lase neaplicată hotărârea instanței de contencios constituțional.

Așadar, aplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR creează un risc serios de impunitate în ce privește pedepsirea infracțiunilor de corupție, infracțiunile de evaziune fiscală care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, jurisprudența CJUE fiind clară în sensul că niciun principiu din Cartă nu ar fi încălcat prin lăsarea ca neaplicate a regulilor naționale în materie de prescripție izvorâte din această decizie.

Față de aspectele menționate,în temeiul dispozițiilor art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. s-a solicitat admiterea recursului în casație și casarea Deciziei penale nr. 876 din 10.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, cu privire la încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. și spălare de bani, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.

**

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. invocând incidența în cauza a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), urmând ca, în raport de motivele de nelegalitate invocate împotriva hotărârii atacate, să se dispună, casarea Deciziei penale nr. 876 din 10.05.2023 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală și înlăturarea greșitei aplicării a legii, respectiv înlăturarea dispozițiilor referitoare la confiscarea specială a sumei de 350.000 euro, precum și a sumei de 261.373,40 RON, având în vedere nelegalitatea menținerii acestei măsuri de siguranță raportat la soluția de încetare a procesului penal dispusă în cauză.

În esență, a arătat următoarele:

În jurisprudența constantă a instanței supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator.

De asemenea, s-a apreciat că, din perspectiva cazului de casare analizat, problematica conformității unei pedepse cu limitele prevăzute de lege nu trebuie limitată la aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale. Aceasta deoarece, în procesul penal, pedeapsa nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depășirea cerințelor normative proprii unui anumit mod de executare. Încălcarea dispozițiilor legale relative la acestea din urmă elemente plasează regimul sancționator și, implicit, pedeapsa aplicată în afara limitelor determinate de legiuitor și justifica intervenția instanței supreme.

În condițiile în care în prezenta cauză a intervenit un impediment la exercitarea în continuare a acțiunii penale, respectiv a intervenit prescripția răspunderii penale, aspect care a condus la pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal, menținerea măsurii de siguranță a confiscării speciale, care are natura unei veritabile pedepse, apare ca fiind nelegală. Cu toate acestea, urmează a se constata că acest aspect nu implică o analiză a fondului cauzei, instanța supremă fiind chemată să se pronunțe numai dacă decizia recurată corespunde sau nu legii, fiind necesar ca prin calea de atac exercitată să fie reparate nelegalitățile din cursul judecății, având doar rolul de a sancționa decizia recurată, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

Prin urmare, examinarea pe fond a cazului de casare prevăzut de ar. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. - s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege - presupune o analiză de profunzime a considerentelor de fapt și de drept pe care se întemeiază hotărârea ce face obiectul recursului în casație, astfel încât să fie evitate situațiile în care să se considere, în mod eronat, că recursul în casație tinde să pună în discuție baza factuală ori suportul probator al soluției definitive de încetare a procesului penal, când, în realitate, ceea ce se critica (și poate fi cenzurat pe calea acestei căi extraordinare de atac) este maniera în care instanța a înțeles să își justifice soluțiile date în cauză prin raportare la temeiurile de drept reținute.

A interpreta în sens contrar, în sensul de a aplica extrem de restrictiv cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. și de a considera că niciun considerent sau apreciere a instanței ordinare nu poate face obiectul cenzurii pe calea recursului în casație, înseamnă a transforma acest caz într-unul iluzoriu, ceea ce contravine rațiunii reglementarii acestei căi extraordinare de atac.

De aceea s-a solicitat să se cenzureze maniera în care instanțele ordinare au făcut aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. și a dispozițiilor art. 291 alin. (2) C. pen. raportat la 112 alin. (1) lit. e) C. pen. și să constate că, în realitate, menținerea măsurii confiscării speciale echivalează cu aplicarea unei pedepsei inculpatului și este nelegală raportat la incidența în cauză a unui caz de încetare a procesului penal.

Mecanismul confiscării speciale reprezintă o măsură de siguranță cu caracter privativ de bunuri, regimul sau juridic fiind reglementat de titlul IV, capitolul II, regăsindu-se la art. 112 C. pen.

Confiscarea specială este prevăzută și la nivel constituțional, ca o limitare a dreptului de proprietate. Conform art. 44 alin. (9) din Constituția României, "bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii."

Potrivit art. 107 alin. (2) C. pen., pentru a se putea dispune confiscarea, trebuie ca persoana împotriva căreia măsura este dispusa să comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

În ceea ce privește scopul și condițiile dispunerii măsurilor de siguranță, art. 107 alin. (1) și 3 C. pen. prevăd că "măsurile de siguranță au ca scop maturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală". Astfel cum se poate observa, scopul măsurii este, pe de o parte, de a înlătura o stare de pericol, iar pe de altă parte, de a preîntâmpina săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală.

Rezultă așadar că măsura de siguranță prevăzută în art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. - "confiscarea bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală" intervine în condițiile art. 107 C. pen., respectiv dacă există o stare de pericol ce trebuie înlăturată și pentru preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

În același sens sunt și dispozițiile din partea specială a C. pen., cu referire la infracțiunea de trafic de influență, în alin. (2) al art. 291 C. pen. prevăzându-se ca "banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent".

În ceea ce privește natura juridica a măsurii confiscării speciale, instanța suprema urmează a constata că Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenție, deoarece în acest articol termenul "pedeapsa" este o noțiune autonomă, care poate fi diferită de calificarea dată în dreptul intern.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, confiscarea bunurilor poate fi aplicată ca o pedeapsă în anumite circumstanțe, dar trebuie să fie în conformitate cu principiile și garanțiile prevăzute de CEDO pentru a fi considerată legală. Astfel, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, confiscarea bunurilor ca pedeapsă trebuie să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim și să fie proporțională în raport cu infracțiunea comisă. De asemenea, trebuie să existe garanții adecvate de protecție a drepturilor individuale, inclusiv dreptul la un proces echitabil și dreptul de a contesta confiscarea în fața unei instanțe independente și imparțiale.

De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului subliniază importanța respectării principiului prezumției de nevinovăție și a dreptului la apărare.

Prin urmare, s-a arătat că textul de lege care instituie confiscarea specială, trebuie să respecte toate garanțiile prevăzute de art. 7 din Convenție și implicit garanțiile prevăzute de art. 6 parag. 2 și parag. 3.

Imposibilitatea menținerii măsurii confiscării speciale în lipsa unei analize a tipicității infracțiunii de trafic de influență.

Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a constata că tocmai garanțiile stabilite cu titlu de principiu de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu au fost respectate în decizia recurată, instanța de apel menținând ca legală măsura confiscării, reținând în sarcina inculpatului o presupusă vinovăție și tipicitate a faptei de trafic de influență, fără a analiza în vreun moment întrunirea în cauză a elementelor constitutive ale presupusei infracțiuni.

Astfel, instanța de apel a reținut că "faptele presupus săvârșite de inculpatul care a solicitat constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale și nu a optat pentru continuarea procesului penal cu consecința, eventuală, a pronunțării unei soluții de achitare, sunt și rămân fapte prevăzute de legea penală, nejustificate [...]."

În mod nelegal, instanța de apel, fără a realiza o analiză proprie, a reținut că:

"soluțiile instanței de fond [...] se mențin, fiind susținute, de altfel, de întreg materialul probator administrat în cauză, instanța de control judiciar însușindu-și din acest punct de vedere modalitatea de coroborare a materialului probatoriu de către instanța de fond."

Or, tocmai acest aspect imprima deciziei recurate caracterul de nelegalitate, instanța de control judiciar neputând să-și însușească argumentele instanței de fond și să constate că presupusa fapta de trafic de influență este prevăzută de legea penală și a fost săvârșită cu vinovăție de inculpat, fără o analiză proprie a materialului probator, instanța de control judiciar depășind granițele formulării unei simple suspiciuni, stabilind vinovăția inculpatului în afara limitelor legale, bazându-se pe o prezumție de vinovăție stabilită de instanța de fond.

Atâta timp cât măsura confiscării reprezintă o "acuzație în materie penală", era absolut obligatoriu ca instanța de apel să constate că fapta este prevăzută de legea penală, prin analizarea laturii obiective și subiective a presupusei infracțiuni de trafic de influență, în sensul garantării dreptului la un proces echitabil și a asigurării prezumției de nevinovăție.

În lipsa răsturnării acestei prezumții, instanța de apel era obligată să constate că măsura confiscării nu poate fi menținută, fiind nelegal că în lipsa analizei dacă faptele deduse judecății constituie sau nu infracțiuni, să fie preluate argumentele reținute de judecătorul fondului.

Măsura confiscării se i-a față de persoana ce a săvârșit o fapta prevăzută de legea penală or aceasta presupune analiza elementelor de tipicitate fără a putea a fi asumate din sesizarea procurorului sau ale judecătorului de la fond.

În acest sens, a arătat că trebuie avut în vedere încă o dată faptul că măsura confiscării speciale are ca scop, la fel ca celelalte măsuri de siguranță, înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii unor fapte penale, fără să afecteze în vreun fel dreptul persoanei față de care aceasta se dispune de a beneficia de prezumția de vinovăție pe parcursul întregului proces penal, până la rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare. Chiar dacă măsura confiscării speciale nu presupune existența unei condamnării că în cazul confiscării extinse, luarea sau menținerea acestei măsuri implică o analiză asupra tipicității faptei presupus săvârșite de inculpat, analiză care în cauză nu a avut loc, fiind în afara dispozițiilor legale soluția adoptată de instanța de apel.

Prin încheierea nr. 521/RC din 27 septembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în Dosarul nr. x/2018, s-au dispus următoarele:

I. S-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva Deciziei penale nr. 876/A din data de 10 mai 2023, îndreptată prin încheierea din 07 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018.

S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la completul C8, în compunere de 3 judecători, s-a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 11 octombrie 2023 și s-a dispus citarea inculpatului A. la domiciliul ales și încunoștințarea apărătorul ales, avocat K.

În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434 - 438 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilității recursului în casație instanța supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului căii de atac.

II. În temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 876/A din data de 10 mai 2023, îndreptată prin încheierea din 07 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018 cu obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În acest sens, s-a reținut că cererea de recurs în casație formulată, la data de 22 iunie 2022 de inculpatul A. (data poștei, Dosar nr. x/2018 a I.C.C.J.), este formulată înăuntrul termenului de 30 de zile de la comunicarea deciziei instanței de apel, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 435 C. proc. pen.

De asemenea, s-a reținut că Decizia penală nr. 876/A din data de 10 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală în Dosarul nr. x/2018, face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casație conform art. 434 alin. (1) C. proc. pen., întrucât este pronunțată de o curte de apel, ca instanță de apel care a admis apelul declarat de apelantul - inculpat A. împotriva Sentinței penale nr. 1276/02.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală în Dosarul nr. x/2018, a desființat sentința apelată, și a încetat procesul penal cu privire la inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență și spălare de bani, ca urmare a intervenirii prescripției.

Referitor la cerințele prevăzute la art. 436 alin. (1), (2) și 6 C. proc. pen. privind calitatea procesuală a persoanei care poate promova recurs în casație se constată în ceea ce privește pe inculpatul A. că acestea sunt îndeplinite și în ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen. se constată că sunt îndeplinite, în sensul menționării numelui, prenumelui și domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum și semnătura titularului căii de atac.

Privitor la condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. este indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., s-a reținut că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greșita individualizare a pedepsei, or, o reapreciere a încadrării juridice a faptelor pentru care un inculpat a fost condamnat.

S-a reținut că motivele invocate în cererea de recurs în casație de inculpatul A. vizează legalitatea măsurii de siguranță a confiscării speciale dispuse în cauză.

Potrivit normelor procesual penale, confiscarea specială este o măsură de siguranță, nicidecum o pedeapsă, motiv pentru care legalitatea măsurii de siguranță a confiscării speciale nu poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ceea ce conduce la concluzia că îndeplinirea formală a unei condiții, respectiv indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație.

De altfel, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte a statuat că legalitatea măsurii de siguranță a confiscării speciale nu poate fi examinată prin prisma niciunui caz de recurs în casație din cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., excedând obiectului recursului în casație, întrucât este un element care ține de aplicarea și interpretarea legii și asupra căruia instanța de control judiciar s-a pronunțat în considerentele deciziei.

Examinând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea nr. 521/RC din 27 septembrie 2023, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și