ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 933/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 15.06.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i restituie suma de 201.121,98 RON, achitată cu titlu de garanție de bună execuție și să suporte cheltuielile de judecată.

La 20.08.2020, pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii, sub aspectul cererii de restituire a sumei de 91.160,62 RON, achitată deja reclamantei, ca parte din garanția de bună execuție, la 15.05.2019; în rest, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Pe calea cererii reconvenționale, a solicitat instanței să constate, în temeiul art. 1.710 alin. (1) lit. a) C. civ., că valoarea cheltuielilor achitate pentru remedierea viciilor ascunse identificate la lucrările efectuate de către reclamanta-pârâtă este de 111.418,93 RON și să o oblige pe reclamanta-pârâtă la plata sumei de 1.457,57 RON, reprezentând diferența rămasă după compensarea sumei pe care a suportat-o pentru remedierea viciilor ascunse cu suma de 109.961,36 RON, partea reținută din garanția de bună execuție, a cărei restituire i se pretinde; a solicitat și obligarea reclamantei-pârâte la înlăturarea tuturor viciilor ascunse identificate, pe care nu le-a remediat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La 15.10.2020, reclamanta-pârâtă și-a micșorat câtimea pretențiilor la suma de 109.961,36 RON.

La 07.12.2020, pârâta-reclamantă și-a modificat cererea reconvențională și a solicitat, pe lângă petitele inițiale, obligarea reclamantei-pârâte să-i predea, în 15 zile de la pronunțarea hotărârii, restul de 30% din documentația de specialitate (planșe, proiecte întocmite în format dwg.) și, în subsidiar, autorizarea sa ca, în caz de refuz al părții adverse de îndeplinire a obligației, să realizeze pe cheltuiala celei din urmă respectiva documentație, estimând costurile de întocmire la valoarea de 7.000 de euro. Totodată, a precizat că nu mai susține cel de-al treilea petit al cererii reconvenționale.

Prin sentința civilă nr. 904/07.05.2021, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentației de specialitate aferente primei etape de execuție și a admis excepția prescripției dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentației de specialitate aferente primei etape de execuție; a admis cererea principală, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 109.961,36 RON, a respins, în parte ca prescrisă și în rest ca nefondată, cererea reconvențională și a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 5.684,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 321/26.05.2022 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă; apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 5.884,91 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a susținut că hotărârea este contradictoriu motivată și pronunțată cu încălcarea și cu greșita aplicare a normelor de drept material; a invocat, astfel, ipotezele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de casare, a arătat că decizia este motivată în mod contradictoriu, invocând existența unor considerente care se exclud reciproc și care se reflectă în soluția cuprinsă în dispozitiv și a relevat cele două considerente pretins contradictorii.

Primul set de considerente se referă la dezlegarea instanței de apel potrivit căreia invocarea viciilor a avut loc în interiorul termenului de garanție, prevăzut în în contractul de antrepriză, contradictorie cu analiza subsecventă a caracterului ascuns al viciilor.

Al doilea set se referă la considerentele prin care se menționează că instanța de fond a stabilit în mod corect starea de fapt, contradictorie cu concluzia diferită pe care instanța de apel a tras-o cu privire la momentul expirării termenului de garanție, 25.07.2019, iar nu 25.06.2018, astfel cum reținuse prima instanță. Conex acestei critici, recurenta a arătat că este contradictoriu să se menționeze că nu mai putea semnala vicii aparente ulterior datei de 25.06.2018, cât timp instanța de apel a reținut că de atunci începe să curgă termenul de garanție. Recurenta a subliniat că susținerea sa consecventă a fost în sensul că recepția finală nu intervenise până la momentul la care s-a solicitat eliberarea garanției de bună execuție și că a notificat intimatei viciile în interiorul termenului convențional.

În concluzie, recurenta a apreciat că, deși a fost validată teza conform căreia durata garanției de bună execuție trebuia calculată de la data semnării procesului-verbal la terminarea lucrărilor, 25.06.2018, s-a analizat natura neconformităților sesizate (aparente sau ascunse), în condițiile în care, în opinia sa, pe perioada de garanție pot fi sesizate orice fel de neconformități sau lipsuri.

Dezvoltând cel de-al doilea motiv de casare, recurenta a reliefat că perioada de garanție nu era expirată, așa încât a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1516 alin. (2) C. civ.

În privința aplicării dispozițiilor art. 1.516 alin. (1), coroborate cu art. 1.266 și urm. C. civ., recurenta a arătat că, deși instanța de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor în materia interpretării contractului, stabilind că perioada de garanție expira la 25.07.2019, nu a completat raționamentul și nu l-a aplicat la dispozițiile legale pe care intimata și-a întemeiat cererea. Astfel, a arătat că S.C. A. S.R.L. a invocat o neexecutare contractuală, susținând că singura condiție pentru exigibilitatea garanției de bună execuție este încheierea procesului-verbal de recepție finală fără obiecțiuni. Or, în raport cu dezlegarea inexistenței unui proces-verbal de recepție finală încheiat - cât timp a stabilit că acesta trebuia încheiat în 25.07.2019 -, instanța trebuia să rețină că premisa dispozițiilor art. 1516 alin. (2) C. civ. nu este îndeplinită și că reținerea parțială a garanției de bună execuție era justificată de nesemnarea procesului-verbal de recepție finală, dar și de existența deficiențelor semnalate în interiorul termenului de garanție.

În privința greșitei aplicări a art. 1.862 și 1.863, coroborate cu art. 1.710 alin. (1) lit. b) C. civ., recurenta a arătat că legiuitorul nu a făcut o distincție între viciile care pot să apară în legătură cu executarea unui contract de antrepriză, făcând trimitere la prevederile legale în materia vânzării, în care a optat pentru unitatea de reglementare a dispozițiilor privitoare la vicii din punct de vedere al remediilor.

Recurenta a arătat că, potrivit art. 1862 alin. (3) C. civ., aplicat greșit atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, decăderea beneficiarului din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite are în vedere recepția finală, ca moment după care nu se mai pot invoca vicii aparente. Similar prevăd și dispozițiile legale în materia antreprizei de construcții.

Autoarea recursului a susținut că, dat fiind caracterul dispozitiv al art. 1.862 C. civ., părțile au dreptul de a stabili modalitatea în care urmează să se realizeze recepția, ipoteză în care respectivele reguli se aplică cu prioritate, ceea ce rezultă și din contractul încheiat, în care recepția se realiza în două etape: la terminarea lucrărilor și la expirarea duratei de garanție. A arătat că perioada de garanție se situează între aceste două momente, iar în acest interval avea dreptul de a notifica orice deficiență, inclusiv vicii aparente și lipsa calităților convenite.

În aceste condiții, a apreciat că în mod greșit s-a aplicat art. 1862 alin. (3) C. civ., cu consecința constatării decăderii sale din dreptul de a invoca viciile, atât timp cât s-a reținut că perioada de garanție expira la 25.07.2019, că viciile au fost notificate în interiorul termenului de garanție convențional agreat și că nu există un proces-verbal de recepție finală. În susținerea acestei teze, recurenta a invocat și art. 1.880 C. civ. care stabilește că prescripția pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepției finale.

Autoarea căii de atac a mai arătat că garanția de bună execuție se constituie de către contractant, în scopul asigurării beneficiarului de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în perioada convenită, a tuturor obligațiilor contractuale asumate prin contractul semnat între părți. În aceste condiții, referindu-se la art. 1863 C. civ., având în vedere că a comunicat intimatei viciile ivite în perioada de garanție și că a fost necesar ca pentru o parte din ele să ia măsuri de remediere ea însăși, recurenta a reiterat că avea dreptul să refuze restituirea sumei de 109.961,36 RON reprezentând partea nerestituită din garanția de bună execuție constituită, materializând chiar remediul prevăzut de art. 1.710 alin. (1) lit. a) teza finală C. civ. Cât timp a reținut că deficiențele au fost invocate în interiorul termenului convențional de garanție, era străină cauzei, în opinia recurentei, analiza condițiilor activării garanției pentru vicii ascunse, prevăzute de art. 1.707 C. civ., impunându-se să se dea eficiență art. 1.862 alin. (3), (1).863 și 1.710 C. civ. și să se tragă concluzia că sunt îndeplinite condițiile garanției pentru vicii specifice antreprizei.

Recurenta a apreciat ca nepertinentă distincția între vicii ascunse și aparente, între "cumpărător profan" față de "cumpărător profesionist" și că, în sensul art. 1862 alin. (3) și 1863 C. civ., orice neconformitate/lipsă putea să fie reclamată în interiorul termenului de garanție de bună execuție, indiferent dacă se circumscrie noțiunii de vicii aparente sau vicii ascunse.

O altă critică a vizat analiza pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la condițiile prevăzute de art. 1.707 C. civ., străin cauzei, atât timp cât recurenta a subliniat că nu s-a întemeiat pe aceste prevederi legale. A susținut că și în situația îmbrățișării tezei instanței de apel, în sensul că era îndreptățită la notificarea de vicii ascunse și că acestea trebuiau să îndeplinească condițiile art. 1.707 C. civ., este greșit modul în care a fost analizat și aplicat acest text în raport cu deficiențele vizând curenții din camera serverelor și partea de acustică, care au făcut spațiul impropriu întrebuințării conform destinației.

În continuare, recurenta a criticat decizia recurată prin raportare la aplicarea art. 2.538 alin. (2) teza finală C. civ., cu referire la partea de garanție eliberată; astfel a indicat că partea respectivă a fost eliberată, întrucât asupra ei nu existau niciun fel de pretenții, însă aceasta nu poate fi considerată o recunoaștere tacită cu privire la condițiile necesare pentru eliberarea sumei de 109.961,36 RON.

O altă critică a privit soluția privind eliberarea documentației în format dwg., cerere formulată în temeiul art. 1.516 C. civ.; cum documentația trebuia predată la finalizarea lucrărilor, cererea de restituire a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție, prevăzut de art. 2.517 coroborat cu art. 2.523 C. civ. Eroarea de aplicare a legii a provenit de la refuzul instanței de apel de a considera că momentul finalizării tuturor lucrărilor este cel de la care poate începe curgerea termenului de prescripție, sens în care sunt și prevederile art. 2.526 C. civ.

Solicitând să fie repusă în termenul de formulare a întâmpinării, intimata a expediat prin poștă, la 23.12.2022, întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepția nulității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

La termenul de azi, au fost respinse atât cererea de repunere în termenul de formulare a întâmpinării, cât și excepția de ordine publică a nulității recursului, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul dedus judecății, în care este disputată o garanție de bună execuție, derivă din încheierea unui contract, modificat prin actul adițional din 18.10.2017, prin care intimata s-a obligat să execute, în beneficiul recurentei, mai multe lucrări de reamenajare și ambientare a unui spațiu de birouri, situat în Cluj-Napoca, Bd. x, jud. Cluj.

Prin decizia atacată a fost confirmată sentința tribunalului, care a respins excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului pârâtei-reclamante (în această fază a procesului, recurenta) de a solicita predarea documentației aferente primei etape de execuție, a admis excepția prescripției dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentației aferente primei etape de execuție, a admis cererea principală, a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantei-pârâte suma de 109.961,36 RON, reprezentând garanție de bună execuție, a respins, în parte ca prescrisă și în rest ca nefondată, cererea reconvențională și a soluționat cererile accesorii, vizând cheltuielile de judecată.

Dintre aceste dispoziții, în recurs au fost criticate doar măsurile din decizia curții de apel, care au produs efectul menținerii hotărârii primei instanțe, în limita dezlegării date cererii principale, cererii reconvenționale și apărărilor corelative; a intrat în puterea lucrului judecat doar dispoziția adoptată de instanțele de fond și necombătută, prin care excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentației aferente primei etape de execuție a fost respinsă.

Și în ceea ce privește cererea principală, au dobândit același efect, al lucrului judecat, statuările curții de apel, necriticate în recurs, asupra naturii contractului, de antrepriză simplă, și a consecințelor legale care decurg din această împrejurare.

Întrucât recurenta nu a combătut statuările instanței de apel, care a considerat că natura contractului încheiat de părți nu este cea a unei antreprize pentru lucrări de construcții, nefiind îndeplinite cerințele art. 1.874 C. civ. - cât timp s-a convenit efectuarea unor lucrări de amenajare interioară, care nu impuneau eliberarea unei autorizații de construire -, Înalta Curte reține că, în etapele devolutive ale judecății, s-a stabilit cu autoritatea lucrului judecat că între părți s-a încheiat un contract de antrepriză simplă.

În aceste condiții, procedura pe care Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994, astfel cum a fost modificat, o instituie - aplicabilă doar lucrărilor pentru care este obligatorie autorizația de construire - nu constituia o etapă pe care părțile să fie obligate să o parcurgă, în puterea vreunei dispoziții normative.

Ca atare, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că termenul în interiorul căruia putea fi activată obligația de garanție nu este unul legal, ci cel pe care părțile, în virtutea libertății de a contracta, l-au stabilit, context în care, luând act că lucrările urmau să fie finalizate la 15.01.2018, iar garanția de bună execuție urma să fie restituită în două etape, dintre care a doua avea scadența la 13.02.2019, impune părților concluzia că semnatarele contractului au agreat ca termenul de garanție să fie de 13 luni.

Instanțele de fond au mai reținut că, la 21.12.2017, părțile au încheiat, cu obiecțiuni, un proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor ce au făcut obiectul actului adițional din 18.10.2017, stabilind că finalizarea spațiului se va face până la 15.02.2018, dar și că, la 25.06.2018, au încheiat procesul-verbal nr. x, intitulat "de recepție finală".

În această ordine de idei, curtea de apel a subliniat că doar procesul-verbal nr. x/25.06.2018, prin care beneficiarul (recurenta) a recepționat lucrarea fără rezerve - context în care a apreciat că menționarea unui termen de livrare pentru un produs de mobilier nu are semnificația unor asemenea rezerve -, are natura juridică a celui de recepție la terminarea lucrărilor și că de la data încheierii lui a început să curgă termenul de garanție.

Nici aceste statuări nu au fost criticate, astfel încât și ele au dobândit puterea lucrului judecat.

Așa fiind, termenul de garanție s-a împlinit la expirarea celor 13 luni, care au început să curgă de la 25.06.2018, adică la 25.07.2019.

Raportându-se la data prevăzută în actul adițional ca termen de restituire a garanției de bună execuție, 13.02.2019, S.C. A. S.R.L. a emis factura nr. x/02.04.2019, pentru suma de 201.121,98 RON, reprezentând garanția de bună execuție în cuantum de 5%, iar prin ordinul de plată nr. x/15.05.2019 recurenta a achitat, cu acest titlu, suma de 91.160,62 RON și a refuzat restituirea diferenței de 109.961,36 RON, afirmând că, în perioada 18.03.2019-13.04.2019, a descoperit o serie de nereguli; pe acest temei, a formulat o cerere reconvențională în fața primei instanțe, în care, invocând caracterul ascuns al viciilor, a pretins obligarea părții adverse la plata sumei pe care a suportat-o în vederea remedierii lor; în drept, și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 1.863 și art. 1.710 alin. (1) lit. a) C. civ.

În aceste condiții, după ce în primă instanță a pretins ca părții adverse să îi fie atrasă răspunderea pentru executarea unei lucrări care prezenta vicii ascunse, recurenta a manifestat o atitudine oscilantă, susținând, și în apel, și în recurs, că în interiorul perioadei de garanție era în drept să invoce atât vicii aparente, cât și vicii ascunse, însă Înalta Curte subliniază că o atare conduită, care pe plan procesual relevă o încercare de a schimba cauza cererii reconvenționale în căile de atac, nu poate fi primită, căci i se opun dispozițiile art. 478 alin. (3) și 494 C. proc. civ.

Evocând art. 1.707 C. civ., instanțele de fond au subliniat că viciul ascuns trebuie să existe la data predării, să nu fi putut fi descoperit de către beneficiar fără asistență de specialitate și să facă lucrarea finală improprie întrebuințării la care este destinată sau să îi micșoreze în asemenea măsură valoarea încât, dacă l-ar fi cunoscut, beneficiarul să nu o fi acceptat în aceleași condiții. De asemenea, în urma analizei tuturor neregulilor pe care autoarea cererii reconvenționale a susținut că le-a identificat la nivelul infrastructurii electrice și de sunet ori derivate din pretinsa lipsă a documentației integrale în format dwg., din necesitatea modificării unor uși ori a văruirii unor pereți, instanțele anterioare au constatat că acestea nu au caracterul unor vicii ascunse, ci, eventual, aparente.

Din această perspectivă, Înalta Curte atrage atenția părților asupra naturii nedevolutive a recursului, care se opune reevaluării modalității în care, în etapele procesuale anterioare, instanțele de fond au ajuns la concluzia că viciile invocate nu au caracter ascuns; în egală măsură, notează că recurenta a susținut că era în drept ca în interiorul perioadei de garanție să invoce orice tip de vicii, aparente ori ascunse.

Această ultimă teză fundamentează, în opinia autoarei căii de atac, primul motiv pe recurs invocat; subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, astfel, că, deși în interiorul termenului de garanție putea invoca orice tip de vicii, instanța de apel și-a motivat contradictoriu decizia, examinând numai dacă neregulile sesizate au caracterul unor vicii ascunse.

Notând că, după cum rezultă din cele expuse mai sus, recurenta a invocat, în condiții de procedibilitate, doar răspunderea pentru vicii ascunse și că în dublul grad de jurisdicție s-a statuat, în urma unei analize amănunțite a fiecărei nereguli invocate, că acestea nu au caracterul unor vicii ascunse, instanța supremă reține că intenția autoarei căii de atac, care a afirmat că lucrarea este afectată și de vicii aparente, este paralizată de art. 1.862 alin. (3) C. civ., potrivit căruia "Beneficiarul care a recepționat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite".

Acest text de lege, regăsit în Secțiunea 1 ("Reguli comune privind contractul de antrepriză") a Capitolului VI ("Contractul de antrepriză") din Titlul IX al Cărții a V-a a C. civ., se aplică și contractelor de antrepriză simplă, cum este cel încheiat între părți.

Prin urmare, de la data întocmirii procesului-verbal din 25.06.2018, când recurenta a recepționat lucrarea fără rezerve, a intervenit decăderea sa din dreptul de a mai invoca vicii aparente.

În aceste condiții, critica autoarei recursului, potrivit căreia instanța de apel și-ar fi motivat în mod contradictoriu decizia, prin aceea că examenul pe care l-a realizat s-a limitat la verificarea măsurii în care neregulile sesizate au caracterul unor vicii ascunse, este nefondată, deoarece este plasată pe premisa eronată că în interiorul perioadei de garanție putea să invoce orice tip de vicii, aparente ori ascunse; iar analiza curții de apel, circumscrisă doar condițiilor răspunderii pentru executarea unor lucrări cu vicii ascunse, a dat eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil, sesizarea fiind evaluată în cadrul fixat de autorul ei și cu aplicarea principiilor specifice procedurii de judecată a căii ordinare de atac.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut că, deși a reținut că instanța de fond a stabilit în mod corect starea de fapt, instanța de apel a statuat apoi, în mod contradictoriu cu concluzia diferită la care ajunsese tribunalul, că termenul de garanție a expirat la 25.07.2019, iar nu la 25.06.2018 și, conex acestei critici, a arătat că este contradictoriu să se considere că, ulterior datei de 25.06.2018, nu mai putea semnala vicii aparente, cât timp instanța de apel a notat că de atunci începe să curgă termenul de garanție. În sensul celor arătate, recurenta a apreciat că, deși a fost validată teza sa conform căreia durata garanției de bună execuție trebuia să fie calculată de la momentul finalizării lucrărilor, care coincide cu data semnării procesului-verbal la terminarea lucrărilor, 25.06.2018, în apel a fost analizată natura neconformităților sesizate (aparente sau ascunse), în condițiile în care, în opinia sa, pe perioada de garanție putea sesiza orice neconformitate, iar suplimentar, a arătat că recepția finală nu intervenise până când i s-a solicitat să elibereze garanția de bună execuție.

Reamintind că nu orice pretinsă inadvertență pe care părțile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătorești are aptitudinea de a determina casarea ei, ci doar contradicțiile de o asemenea amploare încât să ducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, Înalta Curte constată că nici cea de-a doua critică nu este fondată.

După cum s-a arătat mai sus, termenul de garanție, stabilit de părți, a început să curgă la 25.06.2018 și s-a împlinit la 25.07.2019; așadar, în condițiile restrictive impuse de art. 1.862 alin. (3) C. civ., de la 25.06.2018, când recurenta a recepționat lucrarea fără rezerve, a intervenit decăderea sa din dreptul de a mai invoca vicii aparente și era în drept să le invoce doar pe cele ascunse. În concret, autoarea căii de atac a invocat, ulterior semnării procesului-verbal la terminarea lucrărilor, însă pe durata termenului de garanție, o serie de neconformități și a solicitat ca intimatei să îi fie angajată răspunderea pentru vicii ascunse, iar analiza instanței de prim control judiciar, concordantă cu textul de lege evocat mai sus și cu manifestarea de voință a părții, a fost centrată pe toate neregulile invocate și pe fiecare în parte și a ajuns la concluzia că niciuna dintre ele nu are caracterul unor vicii ascunse și că, ulterior recepției lucrării fără rezerve, beneficiarul nu mai poate să invoce viciile aparente.

O asemenea modalitate de examinare oferă toate garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, părțile fiind real "ascultate"; astfel, instanța de apel a făcut o analiză efectivă, reală și consistentă a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților și, chiar dacă concluzia la care a ajuns nu a fost convergentă, în toate elementele ei, cu cea a primei instanțe, o atare împrejurare nu are semnificația unei contradicții regăsite în motivare; se cuvine subliniat și că, în sensul legii, contradicția aptă să determine casarea trebuie să fie întâlnită la nivelul considerentelor hotărârii atacate, nu între hotărârile instanțelor anterioare, cu atât mai mult cu cât nimic nu împiedică păstrarea unei hotărâri, în căile de atac, în măsura în care se dovedește a fi legală și temeinică, concomitent cu înlăturarea unor considerente eronate și înlocuirea lor cu altele, care nu justifică reformarea ei.

Circumscris celui de-al motiv de casare, susținerea recurentei este în sensul că recepția finală nu intervenise până la momentul la care i s-a solicitat eliberarea garanției de bună execuție, însă și această critică urmează să fie înlăturată.

Cum în mod legal s-a reținut, în etapele devolutive ale judecății, că părțile au încheiat un contract de antrepriză simplă, nu era obligatorie parcurgerea procedurii pe care Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora aprobat prin H.G. nr. 273/1994, astfel cum a fost modificat, a instituit-o, aplicabilă doar lucrărilor care se efectuează în baza unei autorizații de construire.

Ca atare, termenul în interiorul căruia putea fi activată obligația de garanție este cel stabilit de părți, context în care instanța supremă reiterează că acesta s-a împlinit la 25.07.2019 și subliniază că această dată marchează stingerea obligației de garanție, independent de întomirea unui proces-verbal de recepție finală.

Prin urmare, recurenta nu poate invoca nesemnarea acestui înscris pentru a considera că perioada de garanție nu ar fi expirat și pentru a refuza, fără temei, să elibereze garanția de bună execuție ulterior împlinirii termenului de garanție; de aceea, critica recurentei, în sensul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1.516 C. civ. este nefondată.

Următoarele critici vizează greșita aplicare a art. 1.862 și 1.863, coroborate cu art. 1.710 alin. (1) lit. b) C. civ., însă argumentele care justifică înlăturarea lor și decăderea beneficiarului din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite la data recepționării fără rezerve a lucrării, iar nu la data recepției finale, au fost expuse deja, așa încât reluarea lor ar fi expresia unui demers inutil. Se cuvine însă notat că, față de interdicția pe care o impune, art. 1.862 alin. (3) C. civ. nu are caracter dispozitiv, așa cum consideră recurenta.

Nici referirea la dispozițiile art. 1.880 alin. (1) C. civ. nu schimbă concluzia la care instanța supremă a ajuns mai sus, potrivit căreia decăderea beneficiarului din dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite intervine la data recepționării fără rezerve a lucrării.

Potrivit art. 1.880 alin. (1) C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepției finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepție finală, pentru înlăturarea viciilor constatate".

Sub un prim aspect, este de notat că acest text legal este aplicabil în materia antreprizei de construcții, de vreme ce se regăsește în Secțiunea a 2-a ("Contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții") a Capitolului VI din Titlul IX al Cărții a V-a a C. civ. și a fost invocat de către autoarea recursului nu în combaterea unei prescripții (altminteri, neinvocate), ci în încercarea de a-și consolida opinia, în sensul că răspunderea pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente continuă să subziste ulterior recepției fără rezerve a lucrării și chiar și ulterior recepției finale.

Chiar dacă, așa cum s-a arătat, textul nu este aplicabil în materia antreprizei simple, Înalta Curte ia act că potrivit art. 2.530 alin. (1) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate"; ca atare, acesta este textul de lege a cărui incidență intervine în caz de vânzare ori de antrepriză simplă.

Prin urmare, indiferent de felul antreprizei, normele de drept comun ale C. civ. leagă momentul de debut al termenului de prescripție pentru acțiunea în angajarea răspunderii antreprenorului pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente, ca regulă, de data recepției finale.

Aceasta nu corespunde însă cu cea prevăzută de Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, astfel cum a fost modificat (în cazul antreprizei în construcții), nici cu cea convenită de părți în contract.

Fiind necesară înțelegerea textelor în coerența ansamblului reglementării de drept comun, Înalta Curte constată că art. 1.878 C. civ. enumeră etapele de recepție, însă nu le definește.

Astfel, art. 1.878 alin. (1) C. civ. prevede că "După finalizarea construcției, se va proceda, în condițiile legii, la recepția provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepția finală".

Pe de altă parte, normele speciale în domeniul antreprizei în construcții, Legea nr. 50/1991 și Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994, modificat, prevăd că recepția se realizează în două etape, dintre care prima intervine la data terminării lucrărilor, iar a doua, recepția finală, la data expirării termenului de garanție.

Similar, părțile au convenit, în contractul lor de antrepriză simplă, o recepție care parcurge aceleași etape.

În schimb, "recepția finală" la care se referă C. civ. nu este cea de la expirarea termenului de garanție, ci, intervenind "după finalizarea construcției", este identică, în conținut, cu cea pe care atât legile speciale în materia antreprizei în construcții, cât și părțile antreprizei simple deduse judecății, o definesc ca recepție la terminarea lucrărilor și vine în urma unei recepții provizorii, ce poate fi încheiată la finalizarea unei etape a construcției.

Numai în acest mod pot fi înțelese dispozițiile C. civ., necorelate, pe fondul unei lipse de acuratețe terminologică, cu instituțiile reglementate în legile speciale, întrucât ar fi lipsită de sens interpretarea care ar îngădui invocarea viciilor aparente ulterior recepției finale, care marchează împlinirea termenului de garanție.

Mai mult, dispozițiile art. 2.530 alin. (1) C. civ. leagă momentul de debut al termenului de prescripție pentru acțiunea în angajarea răspunderii antreprenorului pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente, în mod alternativ, de data recepției finale ori de cea a împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea acestora de către debitor; or, un asemenea proces-verbal se poate întocmi numai în timpul recepției la terminarea lucrărilor.

Aceleași prevederi legale, dând expresie unității de reglementare în materia garanției contra viciilor și pentru calitățile convenite între normele de la vânzare și cele de la antrepriză, indicată de art. 1.863 C. civ., asimilează recepția finală sau împlinirea termenului prevăzut de lege ori care a fost stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea acestora de către debitor, ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea în angajarea răspunderii antreprenorului pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente cu data predării bunului vândut.

Ca atare, în același sens trebuie înțeleasă și sintagma "recepția finală", cu atât mai mult cu cât, în accepțiunea redactorilor C. civ., ea este "a bunului ori a lucrării".

De aceea, Înalta Curte impune părților concluzia că dispozițiile art. 1.880 alin. (1) C. civ. sunt doar aparent în contradicție cu art. 1.862 alin. (3) C. civ., pe care nu îl înlătură de la aplicare și nu justifică aprecierea recurentei, în sensul că răspunderea pentru executarea unei lucrări cu vicii aparente ar continua să subziste ulterior recepției fără rezerve a lucrării.

În condițiile expuse mai sus, devin lipsite de relevanță aprecierile autoarei căii de atac, care s-a considerat îndreptățită la a refuza restituirea părții în litigiu din garanția de bună execuție, materializând, în acest fel, remediul prevăzut de art. 1.710 alin. (1) lit. a) teza finală C. civ. și care contestă, în contra legii, distincția între vicii ascunse și aparente ori între beneficiarul "profan" și cel "profesionist".

În continuare, recurenta a invocat greșita aplicare a art. 2.538 alin. (2) teza finală C. civ., cu referire la partea de garanție eliberată; astfel a indicat că partea respectivă a fost eliberată, întrucât asupra ei nu existau niciun fel de pretenții, însă aceasta nu poate fi considerată o recunoaștere tacită asupra restului de sumă rămas nerestituit, dar analiza deciziei atacate relevă că nu plata parțială a fost apreciată ca valorând recunoaștere tacită a celorlalte pretenții, ci o corespondență electronică, prin care, potrivit curții de apel, autoarea căii de atac ar fi confirmat existența debitului, fără a formula obiecțiuni cu privire la întinderea obligației de restituire.

Aceste aspecte se circumscriu însă elementelor atașate situației de fapt; de aceea, ele nu pot fi reevaluate în recurs, etapă a procesului în care analiza este limitată, prin prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, adică la un control de legalitate, nu și de temeinicie.

Ultimul aspect criticat vizează dispoziția de menținere a măsurii date cererii privind eliberarea documentației în format dwg.; cum documentația trebuia predată la finalizarea lucrărilor, recurenta a apreciat că a formulat cererea de restituire în interiorul termenului prevăzut de art. 2.517 C. civ. și că eroarea curții de apel în aplicarea legii a provenit de la refuzul de a considera că momentul la care lucrările au fost finalizate este cel de la care termenul de prescripție începe să curgă, sens în care sunt și prevederile art. 2.523 și 2.526 C. civ.

Nici această critică nu este fondată, deoarece premisa pe care este plasată, aceea că instanța de prim control judiciar ar fi refuzat să considere că momentul la care lucrările au fost finalizate este cel de la care termenul de prescripție începe să curgă, este contrazisă chiar de considerentele deciziei atacate, în care s-a reținut că "(...) dreptul apelantei de a solicita executarea acelei obligații s-a născut la data prevăzută în contract pentru finalizarea lucrărilor. În concret, pentru predarea documentelor aferentei etapei I de execuție, nașterea dreptului reclamantei-reconvenționale a avut loc la data de 15.03.2015, iar față de această dată, dreptul reclamantei-reconvenționale s-a prescris la data de 15.03.2018, (...) și era împlinit la momentul formulării cererii, respectiv în data de 07.12.2020. Chiar dacă în data de 01.11.2019, pârâta reconvențională a predat reclamantei reconvenționale o serie de documente, aceasta nu poate avea efect întreruptiv al prescripției, în baza art. 2537 pct. 1 C. civ., întrucât nu a intervenit înăuntrul termenului de prescripție".

Având în vedere ansamblul considerentelor prezentate, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurentă nu a avut puterea de a demonstra caracterul nelegal al dispoziției de păstrare, în apel, a hotărârii prin care tribunalul a admis excepția prescripției dreptului pârâtei-reclamante de a solicita predarea documentației de specialitate aferente primei etape de execuție și a admis cererea principală; de asemenea, măsura de respingere a cererii reconvenționale este legală, la rândul ei, dar se cuvine subliniat că, în ciuda unei formulări lipsite de acuratețe, din care s-ar fi putut înțelege că pârâta-reclamantă a recunoscut dreptul reclamantei -pârâte la restituirea sumei de 109.961,36 RON (de vreme ce a pretins compensarea acestei sume cu cea pe care a solicitat-o) - apărare care nu a fost opusă în proces -, intenția părții a fost, în realitate, aceea de a nega dreptul reclamantei-pârâte la restituirea garanției de bună execuție și de a solicita, în plus față de suma pe care refuza să o restituie, diferența de sumă pretins achitată pentru remedierea viciilor.

Ca atare, niciun viciu de nelegalitate nu afectează decizia pronunțată în apel, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Cum recurenta este partea care a pierdut procesul, va fi obligată, în temeiul art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata către intimată a sumei de 5.836,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 321/26.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.836,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 aprilie 2023.