ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2588/2023

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, la 25.02.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., C. S.R.L., Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor, și pentru opozabilitate pe asociații celor două societăți pârâte, respectiv pe D. S.R.L., E. S.A., F. S.A., G., H. și I., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate existența dreptului de proprietate al reclamanteI asupra unui număr de 28 părți sociale din capitalul societății C. S.R.L. și asupra unui număr de 24 părți sociale din capitalul societății B. S.R.L., și să oblige le oblige pe cele două pârâte să o înregistreze în registrul asociaților pe reclamantă ca asociat al B. S.R.L. și proprietar al unui număr de 24 părți sociale (reprezentând 25,80645% din capitalul social), respectiv ca asociat al C. S.R.L. și proprietar al unui număr de 28 părți sociale (reprezentând 28,86598% din capitalul social) și eliberarea către reclamantă a unor copii certificate de pe registrul asociaților astfel modificat; a solicitat obligarea pârâtului Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor la înregistrarea în registrul comerțului a calității societății reclamantei de asociat al societăților C. S.R.L. și B. S.R.L., conform contractului de dare în plată din 23.02.2012, menționat în registrul comerțului prin rezoluția nr. 9593/01.03.2017.

La 13.05.2021, pârâții C. S.R.L., E. S.A., I. și D. S.R.L. au formulat cerere reconvențională, solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de dare în plata din 23.02.2012, cu cheltuieli de judecată, precum și introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății J. S.R.L.

La 13.05.2021, pârâții B. S.R.L., F. S.A.. și H. au solicitat instanței, ca prin hotărârea care o va pronunța, în principal, să constate nulitatea absolută a contractului de dare în plată din 23.02.2012, iar în subsidiar, să constate ineficacitatea obligației asumate prin contract, cu cheltuieli de judecată; totodată, au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății J. S.R.L., ca parte contractantă, alături de reclamantă.

La 15.06.2021, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a introdus-o în cauză, în calitate de pârâtă, pe J. S.R.L., prin lichidator C.I.I. K..

Prin încheierea din 28.09.2021, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția inadmisibilității formulării întâmpinării de lichidatorul C.I.I. K., a rămas în pronunțare asupra tuturor excepțiilor invocate de pârâți și a amânat pronunțarea succesiv la 12.10.2021 și 19.10.2021.

Prin încheierea din 19.10.2021, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității capetelor 1 și 4 ale acțiunii principale, a prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere 2, 3 și 4 din acțiune, a lipsei calității procesuale pasive a pârâților H., I., D. S.R.L., G., E. S.A., F. S.A. și Oficiul Registrului Comerțului Bihor, a inadmisibilității cererilor reconvenționale și a lipsei de interes a acestora, a lipsei calității procesuale active a pârâților, precum și excepțiile de netimbrare a acțiunii principale, a prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința nr. 31/LP/15.02.2022, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis acțiunea și a constatat existența dreptului de proprietate al societății reclamante asupra unui număr de 28 de părți sociale din capitalul societății C. S.R.L. și de 24 de părți sociale din capitalul societății B. S.R.L.; a obligat pârâtele la înregistrarea în registrul asociaților a reclamantei ca asociat al B. S.R.L. și proprietar al unui număr de 24 părți sociale (reprezentând 25,806453/4 din capitalul social), și ca asociat al C. S.R.L. și proprietar al unui număr de 28 părți sociale (reprezentând 28,865983/4 din capitalul social) și să elibereze câte o copie certificată de pe registrul asociaților, astfel modificat; a obligat pârâtul Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor să înregistreze în registrul comerțului calitatea societății A. S.A. de asociat al societăților C. S.R.L. și B. S.R.L., conform prevederilor contractului de dare în plată din 23.02.2012, menționat în registrul comerțului prin rezoluția nr. 9593/01.03.2017; a obligat pârâtele să plătească fiecare reclamantei câte 29.940,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a respins cererile reconvenționale.

Împotriva încheierilor din 28.09.2021, 19.10.2021 și a sentinței nr. 31/LP/15.02.2022, pârâții J. S.R.L., prin lichidator C.I.I K., C. S.R.L., E. S.A., I., D. S.R.L., B. S.R.L., F. S.A. și H. au declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 382/2022-A/20.12.2022, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de J. S.R.L., prin lichidator C.I.I. K. împotriva încheierii din 28.09.2021 și a sentinței și de pârâții C. S.R.L., E. S.A., I., D. S.R.L., B. S.R.L., F. S.A. și H. împotriva încheierii din 19.10.2021; a admis apelurile declarate de C. S.R.L., E. S.A., I., D. S.R.L., B. S.R.L., F. S.A. și H. împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, a admis cererile reconvenționale și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de dare în plată din 23.02.2012; a obligat reclamanta să plătească apelantei C. S.R.L. suma de 104.252,38 RON, iar apelantei B. S.R.L. suma de 104.252,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel.

Prin încheierea din 23.02.2023, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a îndreptat eroare materială strecurată în dispozitivul deciziei cu privire la mențiunea "Definitivă", în sensul că o va înlocui cu mențiunea că decizia pronunțată este supusă căii de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Împotriva deciziei nr. 382/2022, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, cu precizarea că acesta vizează doar dispozițiile de admitere a apelurilor formulate împotriva sentinței tribunalului, care a fost schimbată, în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii cererilor reconvenționale.

În motivare, recurenta a argumentat că, în primul rând, așa cum a reținut corect tribunalul, în perioada de la încheierea contractului de dare în plată din 23.02.2012 și până în anul 2017, niciunul dintre intimați nu a ridicat obiecții cu privire la modalitatea de stingere a obligațiilor de plată dintre cele două părți contractante.

În plus, recurenta a adus în atenție faptul că intimații au rămas în pasivitate, chiar și după notificarea din anul 2017 cu privire la convocarea adunării generale a asociaților, deși aveau cunoștință de mențiunile făcute la Registrul Comerțului cu privire la transferul părților sociale. Cu toate acestea, intimații și-au amintit de caracterul personal al asocierii doar la momentul promovării acțiunii principale în cauză și de faptul că pot împiedica realizarea creanței recurentei fără a propune o soluție alternativă.

În al doilea rând, recurenta a evidențiat că acest contract de dare în plată a fost încheiat în aplicarea dispozițiilor art. 630 C. proc. civ., adică în cadrul unei proceduri de executare silită, iar această împrejurare a fost recunoscută și de instanța de apel. Cu toate acestea, în mod contradictoriu, instanța de apel a reținut ulterior că acest contract nu ar putea fi considerat un act de executare.

Pornind de la aceste argumente, recurenta a susținut că prevederile art. 202 din Legea nr. 31/1990 nu se aplică actelor juridice încheiate în cadrul unei proceduri de executare silită, iar faptul că executorul judecătoresc nu a efectuat niciun act de executare silită asupra părților sociale nu ar trebui să excludă contractul de dare în plată din sfera raportului execuțional, așa cum în mod greșit a apreciat curtea de apel.

De asemenea, recurenta a argumentat că intimații nu au contestat contractul de dare în plată pe calea contestației la executare, în ciuda faptului că executorul judecătoresc a consemnat operațiunea juridică într-un act de executare, menționând și stingerea corelativă a debitului urmărit.

În al treilea rând, conform argumentelor recurentei, dispozițiile art. 202 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, nu prevedeau sancțiunea nulității, ci oferea posibilitatea creditorilor sociali și altor persoane prejudiciate de a formula opoziție împotriva hotărârii asociaților privind transmiterea părților sociale.

În această privință, recurenta a evidențiat că lipsește condiția esențială pentru aplicarea dispozițiilor art. 202 din Legea nr. 31/1990, și anume existența unei hotărâri a adunării generale a asociaților care să aprobe transmisiunea părților sociale în alte condiții decât cele prevăzute de alin. (2) cauzată de refuzul intimaților de a convoca adunările generale în 2017. În plus, a argumentat că din coroborarea art. 202 și art. 62 din Legea nr. 31/1990, rezultă că pe calea opoziției nu se poate obține decât obligarea societății sau a asociaților la repararea prejudiciului cauzat prin acea hotărâre, și nu anularea hotărârii de cesionare.

De asemenea, recurenta a adăugat că, în al patrulea rând, chiar dacă ar fi existat o hotărâre a adunării generale, legiuitorul a reglementat cu rigurozitate calea de atac pentru această ipoteză, respectiv opoziția, dar și persoanele cu legitimare procesuală activă, respectiv creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate, iar nu "orice persoană interesată", așa cum prevede în cazul nulității absolute. Totodată, a subliniat că este important să se rețină că nici măcar în această ipoteză nu se poate solicita nulitatea actului, ci doar repararea prejudiciului sau angajarea răspunderii patrimoniale a asociatului responsabil. În acest sens, a evidențiat că jurisprudența este unanimă cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea art. 202 din Legea nr. 31/1990.

În plus, a argumentat că, în al cincilea rând, chiar considerând că ar fi aplicabilă sancțiunea nulității în cazul încălcării art. 202 din Legea nr. 31/1990, aceasta s-ar aplica hotărârii adunării generale adoptate cu încălcarea majorității cerute, iar în niciun caz contractului de dare în plată, care nu este nici măcar un act subsecvent.

În al șaselea rând, în situația în care s-ar considera că transferul de părți sociale încheiat într-o procedură de executare silită este un transfer voluntar, recurenta a solicitat instanței supreme să constate că art. 202 din Legea nr. 31/1990 ocrotește un interes privat, astfel încât, dacă s-ar considera că ar exista motive de nulitate, acestea nu pot fi decât relative și ar fi putut fi invocate în cel mult 3 ani de la data încheierii actului juridic vizat. Chiar dacă intimații au invocat aceste dispoziții din perspectiva unei nulități absolute, instanța de apel, în mod nelegal, nu a dat calificarea corectă acestor motive invocate și nu a constatat lipsa calității procesuale active în invocarea lor sau imposibilitatea invocării motivelor de nulitate relativă cu depășirea termenului de 3 ani.

Evocând art. 1.901 și art. 1.908 C. civ., a susținut că din interpretarea acestora reiese că legiuitorul a prevăzut un remediu pentru menținerea caracterului intuitu personae al asocierii, oferind asociaților posibilitatea de a răscumpăra părțile sociale dobândite cu titlu oneros de către terți, fără consimțământul tuturor asociaților, într-un termen de 60 de zile de la data la care au avut cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință despre cesiunea acestora. Această reglementare exclude posibilitatea contestării înstrăinării părților sociale prin acțiunea în anulare, deoarece legiuitorul a stabilit explicit un remediu prin răscumpărare, care, contrar considerentelor instanței de apel, nu este o alternativă cu o acțiune în anulare.

În continuare, a mai susținut că sunt nelegale considerentele instanței de apel referitoare la presupusa atingere gravă affectio societatis dintre asociați prin cesiunea de părți sociale către un terț, în acest caz, A. S.A., ignorând faptul că terțul are în structura acționarilor ei tocmai pe reclamanții reconvenționali.

Recurenta a evidențiat că, între 2012 și momentul introducerii acțiunii, nu s-a manifestat nicio opoziție lato sensu față de operațiunea de dare în plată și dobândirea calității sale de asociat. Astfel, pretinsa încălcare a dreptului de preferință al asociaților este invocată contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, iar, pe de altă parte, întrucât a trecut un timp considerabil, reiese că nu a fost înfrântă voința comună a asociaților de a coopera în cadrul societăților.

De asemenea, recurenta a adus în discuție faptul că actul încheiat cu încălcarea dreptului de preferință putea fi sancționat cu nulitate relativă, întrucât interesul ocrotit este unul privat, care ar fi putut fi invocată numai în termen de 3 ani de la data încheierii actului, cu dovada unui prejudiciu. Or, în cauză acest termen nu a fost respectat, iar instanța de apel a ignorat aceste aspecte.

În final, a evidențiat că transferul părților sociale nu fost o simplă operațiune de vânzare-cumpărare, ci o operațiune încheiată sub constrângerea executării silite. În acest context, pretinsul drept de preferință nu mai putea prevala asupra obligației debitoarei de a se conforma unui titlu executoriu care fusese obiectul unei executări silite.

Totodată, recurenta a atras atenția asupra omisiunii instanței de apel de a dispune repunerea părților în situația anterioară, care reprezintă un efect ope legis al nulității, fapt ce o prejudiciază, deoarece a pierdut dreptul de proprietate asupra părților sociale dobândite, fără a-i oferi posibilitatea de a încerca recuperarea creanțelor în procedura de insolvență.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La data de 30.05.2023, intimații-pârâți F. S.A., B. S.R.L. și H. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

La 30.05.2023, atât intimatele C. S.R.L., D. S.R.L., I. și E. S.A. au depus întâmpinare, cât și intimatul Oficiul Registrului Comerțului de pe langă Tribunalul Bihor a depus fiecare întâmpinare.

La 26.06.2023 recurenta a răspuns la întâmpinarea formulată de către intimatele C. S.R.L., D. S.R.L., I. și E. S.A.

Excepția nulității recursului a fost respinsă prin practicaua prezentei hotărâri.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele:

În motivarea recursului s-a invocat faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare sau aplicare a normelor de drept material, sens în care se face trimitere la dispozițiile art. 202 din Legea nr. 31/1990 și la prevederile art. 1.901 alin. (2)-(3) și art. 1.908 C. civ. care se regăsesc în raționamentul instanței care fundamentează decizia criticată.

O primă chestiune care se impune a fi lămurită în cauză poartă asupra dispozițiilor legale aplicabile în materia executării silite, cu referire la contractul de dare în plată contestat în dosar și încheiat în data de 23.02.2012, cu ocazia demarării executării silite de către recurenta A. S.A. împotriva debitoarei J. S.R.L.

Instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 630 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. atunci când a analizat contractul de dare în plată însă, în raport de data intrării în vigoare a legii la 15.02.2013 și data încheierii actului contestat, se poate observa că normele aplicabile în speță erau cele din Cartea a-V-a "Despre executarea silită", din cuprinsul C. proc. civ. din 1865.

În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia contractul de dare în plată s-a încheiat într-o procedură de executare silită, fiind întocmit sub supravegherea executorului judecătoresc, se constată că în mod legal instanța de apel a apreciat asupra atribuțiilor executorului judecătoresc și asupra faptului că respectiva convenție nu semnifică finalizarea vreunei modalități de executare silită reglementată de lege, ci exclusiv voința părților de a stinge datoria în considerarea căreia creditoarea a demarat procedura silită.

Pe de altă parte, așa cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 66 din Legea nr. 31/1990 rep., în forma în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, pe durata societății, creditorii asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul contabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare (alin. (1). Creditorii prevăzuți la alin. (1) pot totuși popri, în timpul duratei societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare sau pot sechestra și vinde acțiunile debitorului lor (alin. (2).

Cu alte cuvinte, creditorii asociaților dintr-o societate cu răspundere limitată pot popri, pe durata societății, părțile ce s-ar cuveni asociaților, prin dizolvarea și lichidarea societății. Prin poprirea efectuată în condițiile C. proc. civ., suma de bani cuvenită asociatului debitor prin dizolvarea și lichidarea societății va fi indisponibilizată în favoarea creditorului asociatului. În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, creditorii asociaților pot pune sub sechestru și vinde acțiunile debitorilor lor.

În atare situație nu se poate reține, cum pretinde recurenta, că înțelegerea părților din 23.02.2012 se subscria cerințelor procedurii executării silite ori că putea face obiectul contestației la executare.

Înalta Curte consideră că ideea remediului în vederea păstrării caracterului intuitu personae al asocierii, vehiculată de către recurentă în contextul art. 1.901 alin. (2) C. civ., nu subzistă în fața prevederilor alin. (1) din același text de lege în care se arată că "transmiterea părților de interes se face în limitele și condițiile prevăzute de lege și de contractul de societate".

În actele constitutive ale societăților B. S.R.L. și C. S.R.L. s-a stabilit în art. 7 și, respectiv, art. 9 că: cesiunea (părților sociale) către terți se poate face numai cu condiția aprobării de către asociații reprezentând trei pătrimi din capitalul social și numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la data primirii notificării de cesiune a părților sociale, iar înăuntrul acestui termen asociații au un drept de preemțiune.

Astfel fiind, posibilitatea asociaților de a răscumpăra părțile sociale, substituindu-se în drepturile dobânditorului, cum prevede art. 1.901 alin. (2) C. civ., nu constituie remediul semnalat de recurentă cu ignorarea dispozițiilor actelor constitutive ale societăților cu răspundere limitată implicate în litigiu și a normei speciale a art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ce se regăsește în respectivele acte constitutive, potrivit căreia "transmiterea (de părți sociale) către persoane din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social".

Acest caracter intuitu personae al societății cu răspundere limitată se opune la libera transferabilitate a părților sociale, întrucât acestea sunt titluri de participare la capitalul social al unei societăți construite pe principiul încrederii între asociați și pe principiul acordului asociaților, atât cu privire la constituirea societății, cât și cu privire la modificarea premiselor inițiale ale societății.

Acest concept al transmiterii părților sociale nu face distincție după cum terțul dobânditor al părților sociale are în structura sa asociați sau acționari care se regăsesc în parte și în societatea cu răspundere limitată al cărei capital social este discutat.

În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia actul de înstrăinare părți sociale către un terț, cu nesocotirea art. 1.901 C. civ., respectiv cu nesocotirea dreptului de preferință al asociaților la care face trimitere actul normativ, ar putea fi sancționat cu nulitatea relativă iar nu cu nulitatea absolută, întrucât interesul ocrotit este unul privat, nu poate fi reținută.

În contextul legal sus menționat trebuie avute în vedere în mod coroborat și prevederile art. 202 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data încheierii convenției de dare în plată, care interziceau asociaților să își stabilească propriile reguli de reglementare a transferului de părți sociale și le impunea o procedură în două etape, care să asigure posibilitatea formulării opoziției la cesiunea de părți sociale, cu efect suspensiv, astfel cum a fost gândită de legiuitor prin O.U.G. nr. 54/2010.

Așadar, recurenta omite a avea în vedere că art. 202 alin. (2

1

)-(2

4

) din Legea nr. 31/1990 reglementau la data încheierii actului contestat, a doua etapă (după cea a adoptării unei hotărâri a asociaților de transfer al părților sociale către terți) reprezentată de publicarea hotărârii în Monitorul Oficial, de trimiterea de către Oficiul registrului comerțului de îndată, pe cale electronică, a hotărârii către Agenția Națională de Administrare Fiscală și direcțiilor generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, și de așteptare a unui termen de 30 de zile de la data publicării în care se putea face opoziție de către creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților privitoare la transmiterea părților sociale societății.

Scopul acestei reglementări restrictive, pe care asociații nu o puteau înlătura, având un caracter imperativ, ocrotea în special creditorul A.N.A.F., așa cum se face referire în motivul emiterii Legii nr. 223/2020 pentru simplificarea și debirocratizarea transferului de părți sociale și a vărsării capitalului social prin modificarea Legii societăților nr. 31/1990, și își găsea aplicarea în paralel cu forma generală a opoziției de la art. 62 din Legea nr. 31/1990, la care face referire și recurenta.

Prin urmare, nu poate fi reținută ca fondată critica recurentei potrivit căreia nerespectarea dispozițiilor art. 202 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data încheierii contractului de dare în plată, nu atrăgeau sancțiunea nulității actului de transmitere părți sociale.

Sunt întemeiate susținerile recurentei sub aspectul admiterii opoziției, și anume că transferul de părți sociale nu este nicidecum anulat, ci societatea este obligată la plata prejudiciului pretins de reclamant.

Cu toate acestea, recurenta se referă în termeni generali la repararea prejudiciului cauzat creditorilor prin acea hotărâre, omițând faptul că în prezenta cauză nu s-au putut întruni adunările generale ale asociaților în vederea aprobării cesiunii de părți sociale către un terț, în condițiile actelor constitutive ale societăților implicate în transfer și în condițiile legii anterior evocate.

Reiese că instanța de apel a dat o calificare corectă actului contestat în cauză și că în mod legal a constatat nulitatea acestuia, în considerarea voinței legiuitorului de a combate, prin forma legală enunțată, evaziunea fiscală și alte tipuri de fraude.

Față de cele prezentate, Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 382/2022-A/20.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.A., I., B. S.R.L., Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor, F. S.A., G., H. și J. S.R.L., prin lichidator C.I.I. K..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2023.