ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2183/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 22 mai 2014 pe rolul Judecătoriei Piatra Neamț, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la restituirea unor sume de bani, respectiv 397.446 RON, 183.500 CHF și 16.347 Eur, acordate cu titlul de împrumut, actualizate cu dobânda legală la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1576 și art. 1584 C. civ. de la 1864.

Prin cererea adițională depusă la data de 23 iunie 2014, reclamanta a solicitat, distinct de capătul de cerere privind restituirea împrumutului, obligarea pârâtei, în principal, la plata penalităților de întârziere agreate contractual de părți, calculate pentru perioada 23.07.2011 - 20.06.2014, precum și în continuare, până la plata efectivă, iar în subsidiar a dobânzii legale, calculate pentru aceeași perioadă de timp.

Prin sentința civilă nr. 3074/26.09.2014, Judecătoria Piatra Neamț a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Pârâta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes în formularea cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acesteia.

Prin cererea depusă la data de 10 iunie 2021 pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele achitate până la data de 17.02.2005 inclusiv, precum și pentru sumele de 4000 Eur din 15.01.2007 și 4000 Eur din 02.02.2007.

La termenul de judecată de la 16.06.2021, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune și cu privire la sumele neindicate de către pârâtă, cu excepția sumelor remise în anul 2010.

Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Neamț, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. constatarea nulității absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010 pentru lipsa totală a consimțământului, iar în subsidiar anularea aceluiași contract pentru o cauză falsă.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

Pârâta A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la motivele de nulitate relativă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii.

Prin încheierea de la 14.09.2021, reținând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 159 C. proc. civ., instanța a dispus conexarea cauzei la dosarul nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 659 din 04 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Neamț, s-a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, s-a respins ca lipsită de interes acțiunea formulată de reclamanta A. în dosarul nr. x/2014, în limita sumei de 1.247.466 RON, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restul pretențiilor și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată pentru restul pretențiilor în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepția prescripției dreptului material de a cere anularea contractului, invocată în dosarul nr. x/2021 și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în dosarul menționat, fiind obligată reclamanta A. să restituie statului suma de 151.647,8 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru de la plata căreia a fost scutită.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 353/14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I Civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A., s-a admis în parte apelul declarat de reclamanta A. și s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul înlăturării din dispozitivul sentinței apelate a obligației reclamantei de restituire a sumei de 151.647,8 RON, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

B. Căile de atac exercitate în cauză

La data de 04 iulie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2014, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 353 din 14 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I Civilă.

Reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a reținut în mod contradictoriu împrejurarea că acțiunea ar fi fost admisă în parte de către prima instanță, ceea ce a condus la soluționarea greșită a excepției lipsei de interes, fără observarea faptului că doar două dintre instrumentele de plată au fost emise pentru garantarea împrumutului acordat prin contractul din 23.06.2010, ambele făcând obiectul unor contestații la titlu în dosarele nr. x/2012 și nr. y/2012 ale Judecătoria Piatra Neamț.

Ca atare, în eventualitatea anulării titlurilor executorii în dosarele menționate, recurenta consideră că soluția de respingere ca lipsită de interes a prezentei acțiuni o va priva de posibilitatea de recuperare a sumelor împrumutate.

De asemenea, recurenta arată că dobânzile penalizatoare aferente debitului principal nu sunt și nu ar fi putut fi aritmetic incluse în sumele evidențiate în instrumentele de plată, considerentele contrare ale instanței de apel fiind contradictorii.

În același mod sunt caracterizate și aprecierile instanței de apel referitoare la nedovedirea remiterii întregii sume menționate în contractul de împrumut, contrar probelor administrate în cauză.

Consideră recurenta că nu îi pot fi opuse înregistrările contabile incomplete sau necorespunzătoare ori eventuala folosire în interes personal a sumelor restituite, acestea fiind imputabile exclusiv părții adverse și reprezentanților săi.

În sfârșit, arată că este contradictorie motivarea instanței de apel cu privire la încheierea contractului de împrumut și trimiterea la teoria validării tacite retroactive a mandatului numitului C., în realitate contractul fiind încheiat de numitul C., care deține la momentul respectiv calitatea de președinte al Consiliului de Administrație și director general, aspectele referitoare la omisiunea înregistrării în registrul comerțului a modificărilor privind reprezentantul legal al societății nefiind relevante.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la dobânda penalizatoare.

Astfel, se arată că obligația de plată a dobânzii penalizatoare intervine ca urmare a nerestituirii la scadență a sumei împrumutate, iar neexecuatrea contractului constituie o faptă ilicită care este guvernată de legea în vigoare la data săvârșirii ei, și anume O.G. nr. 9/2000 pentru ilicitul contractual intervenit în intervalul 23.07.20111 - 31.08.2011, respectiv O.G. nr. 13/2011, pentru ilicitul intervenit în perioada ulterioară.

Apreciază recurenta că Decizia RIL nr. 11/2005 nu privește dispozițiile O.G. nr. 13/2011 și, ca atare, nu își produce efectele cu privire la dobânda penalizatoare datorată pentru neîndeplinirea obligațiilor ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Totodată, recurenta critică soluția asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune în ce privește solicitarea de anulare a contractului de împrumut formulată de partea adversă, arătând că formularea unei plângeri penale nu este enumerată de lege printre cauzele de întrerupere a cursului prescripției, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât societatea nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț.

La data de 22 august 2022 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție întâmpinare și recurs incident, ambele formulate de pârâtul B. S.A.

Pârâtul și-a întemeiat recursul incident pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Bacău.

Criticile pârâtului vizează soluția asupra motivelor de apel referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restul sumelor pretinse și cea dată cererii de constatare a nulității absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010 pentru lipsa totală a consimțământului.

În ce privește primul aspect, recurentul consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, întrucât nu a ținut cont de împrejurarea că pretinsele împrumuturi acordate de reclamantă s-au realizat prin remiteri succesive, astfel că erau aplicabile în privința prescripției dreptului de a solicita restituirea acestora, dispozițiile art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, instanța de apel trebuia să analizeze excepția prin raportare la fiecare sumă pretins acordată, pentru care curgea un termen de prescripție distinct.

Pe de altă parte, recurentul invocă omisiunea instanței de apel de a răspunde criticilor formulate de parte în calea de atac, referitoare la valabilitatea restituirilor efectuate, din punct de vedere al consimțământului și capacității, precum și la regulile privind imputația plății.

În ce privește solicitarea din acțiunea conexă, de constatare a nulității absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010 pentru lipsa totală a consimțământului, recurentul consideră că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 72 și art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în opinia recurentului, pentru a fi valabil, actul încheiat cu depășirea obiectului de activitate al societății trebuia să emane de la organele acesteia, respectiv de la o persoană care deținea una din calitățile cerute de lege.

În cauză, contractul de împrumut în discuție, chiar dacă s-ar aprecia că a fost semnat de o persoană care reprezenta în mod valabil societatea, a fost încheiat cu depășirea limitelor acordate, conform actului constitutiv în vigoare la data încheierii acestuia, al cărui conținut era cunoscut reclamantei, în calitatea sa de acționar.

Suplimentar, recurentul neagă chiar puterea de reprezentare a persoanei care a semnat contractul de împrumut, domnul C., invocând în acest sens prevederile art. 1, art. 5, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 26/1990, precum și art. 45, art. 153

12

și art. 153

19

din Legea nr. 31/1990, texte legale pe care instanța de apel a omis să le analizeze.

Raportat la aceste prevederi, recurentul apreciază că domnul C. a îndeplinit în mod legal funcția de președinte al Consiliului de administrație numai după data publicării în Monitorul Oficial a actului de numire.

În absența exprimării în mod expres a acordului pentru ocuparea funcției respective și a depunerii specimenului de semnătură, recurentul consideră că persoana în cauză nu exercita în mod valabil funcția de administrator, iar actele încheiate în numele societății nu erau valabile din punct de vedere juridic.

În sfârșit, recurentul neagă posibilitatea transmiterii în mod tacit a dreptului de a reprezenta societatea, chiar și în prezența relațiilor de rudenie.

La data de 23 septembrie 2022, recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, iar la data de 13 octombrie 2022 întâmpinare la recursul incident, solicitând, în principal, anularea acestuia, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

C.Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 16 martie 2023 s-a respins excepția nulității recursului incident, invocată de către recurenta reclamantă și s-au admis în principiu atât recursul principal, cât și cel incident, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a acestora.

La data de 09.06.2023 recurentul pârât a depus note scrise prin acre a invocat, în condițiile art. 247 din C. proc. civ., inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

D. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acestea nu sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

Prealabil, Înalta Curte reține că nu poate fi analizat motivul de recurs de ordine publică referitor la inadmisibilitatea cererii de judecată formulate în dosarul nr. x/2014, invocat de către recurentul pârât prin notele scrise, depuse la 09.06.2023, în afara termenului de motivare a căii de atac prevăzut de art. 491 raportat la art. 474 din C. proc. civ., întrucât singura în măsură să invoce motive de casare de ordine publică chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, este instanța de judecată însăși, astfel cum reiese din dispozițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

Procedând la analiza pe fond a recursului principal, Înalta Curte constată că se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel, cu privire la soluția primei instanțe asupra cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2014, la componența sumelor evidențiate în instrumentele de plată reprezentate de filele D. seria x nr. x/19.04.2012 și seria x nr. x/12.04.2012, la cuantumul sumelor remise societății pârâte cu titlu de împrumut și, respectiv, la persoana care a încheiat contractul de împrumut din 23.06.2010, în numele societății.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

Se reține în acest sens că motivarea contradictorie, la care face trimitere art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează existența unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia motivelor de apel/pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, împrejurare în care motivarea hotărârii nu mai răspunde exigențelor care decurg din prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și, ca atare, nu mai susține justețea soluției pronunțate și face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În speță nu se identifică o astfel de ipoteză, considerentele deciziei recurate relevând într-o manieră clară și necontradictorie raționamentul instanței de prim control judiciar, raportat la situația de fapt reținută în cauză pe baza probelor administrate și la dispozițiile legale apreciate ca fiind incidente.

Reținerea greșită de către instanța de apel a împrejurării că acțiunea formulată în dosarul nr. x/2014 ar fi fost admisă în parte de prima instanță, și nu respinsă, cum s-a întâmplat în realitate, nu denotă caracterul contradictoriu al considerentelor, ci reprezintă o simplă eroare materială, care nu afectează legalitatea soluției pronunțate.

Se constată în acest sens că instanța de apel, făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 33 coroborat cu art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., a validat raționamentul primei instanțe asupra excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, reținând că aceasta nu mai justifică un folos material practic și actual în limita sumei pentru care se află deja în posesia unor titluri executorii și a dobânzilor aferente, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că titlurile executorii fac obiectul unor contestații la titlu aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Contrar susținerilor recurentei reclamante, în eventualitatea desființării titlurilor executorii respective, hotărârea judecătorească prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes, fără a se ajunge la evocarea fondului, nu va avea autoritate de lucru judecat în situația formulării unei noi acțiuni în pretenții.

În ce privește caracterul pretins contradictoriu al considerentelor în cuprinsul cărora s-a reținut că sumele evidențiate în instrumentele de plată includ și accesoriile, Înalta Curte constată că nu poate fi reținut.

Instanța de apel nu a afirmat că sumele evidențiate în instrumentele de plată includ și accesoriile, cum pretinde recurenta reclamantă, ci a subliniat că daunele interese moratorii aferente sumei menționate în titluri, calculate la nivelul dobânzii legale, pot și trebuie solicitate în cadrul executării silite a titlurilor executorii respective.

Într-adevăr, potrivit art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., "Dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalități sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C. civ. sau altor dispoziții legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părților".

Dispozițiile legale speciale la care se face trimitere în textul redat sunt reprezentate de prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 ("Cambia are valoare de titlu executor pentru capital și accesorii, stabilite conform art. 53, 54 și 57") și art. 48 din Legea nr. 59/1934 ("Acel care a plătit prin regres cecul poate cere de la giranții săi: 1. Întreaga sumă plătită; 2. Dobânda legală la această sumă, calculată din ziua când a plătit suma; 3. Cheltuieli pe care le-a făcut"), raportate la art. 1586 din C. civ. de la 1864 ("Dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor, trebuie să plătească și dobânzi, de la ziua cererii prin judecată a împrumutului").

Critica referitoare la caracterul pretins contradictoriu al considerentelor prin care se reține remiterea cu titlu de împrumut doar a sumei 669.219,42 RON, vizează, în realitate, netemeinicia deciziei din apel, exprimând nemulțumirea recurentei reclamante față de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și conținutul actelor juridice încheiate de părți, în stabilirea situației de fapt.

Astfel, argumentele la care face referire recurenta în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se întemeiază pe materialul probator administrat în cauză, care ar confirma, în opinia părții, faptul că valoarea împrumutului acordat societății pârâte ar fi cea menționată în contractul de împrumut încheiat la 23.06.2010, și nicidecum cea reținută de instanțele de fond.

Or, raportat la aceste critici de netemeinicie, Înalta Curte subliniază că instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, întrucât recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Sunt avute în vedere în acest sens dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

În privința criticilor referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei din apel, sub aspectul persoanei semnatare a contractului încheiat de părți la data de 23.06.2010, Înalta Curte constată, pe de- o parte, că și în acest caz este vorba de o eroare materială strecurată în cuprinsul deciziei, care vorbește atât de C., cât și de C., eroare determinată cel mai probabil de asemănarea de nume dintre cele două persoane, iar pe de altă parte, că recurenta reclamantă nu justifică niciun interes pentru a combate decizia recurată sub aspectul menționat, atâta timp cât prin aceasta s-a reținut legalitatea împrumuturilor acordate de societate prin reprezentantul său, în limita sumelor care au intrat efectiv în conturile societății, respingându-se criticile părții adverse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la dobânda penalizatoare în materia contractului de împrumut și prescripția dreptului la acțiunea în anularea contractului de împrumut.

Astfel, se susține de către recurentă că instanța de apel a respins în mod greșit solicitarea de acordare a dobânzii penalizatoare, formulată prin cererea modificatoare depusă la 23.06.2014 (în realitate este vorba despre daunele interese moratorii de 1%/zi convenite prin contractul încheiat la 23.06.2010), în condițiile în care Decizia RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XI/2005 nu privește dispozițiile O.G. nr. 13/2011, ci doar pe cele cuprinse în O.G. nr. 9/2001.

În același timp, recurenta reclamantă critică soluția de respingere a excepției prescripției dreptului de a cere anularea contractului de împrumut, arătând că formularea unei plângeri penale nu constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripției.

Criticile recurentei reclamante nu sunt întemeiate.

În ce privește primul aspect, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de apel, că prin decizia în interesul legii menționată s-a stabilit, în aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2001, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. (1) din C. civ., că este contrară prevederilor legii, având o cauză ilicită, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală.

Consecința incidenței nulității o constituie lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă, în speță fiind vorba de lipsirea de efecte a clauzei penale incluse în contractul încheiat de părți la 23.06.2010, ceea ce înseamnă că aceasta nu mai poate fi executată.

Fiind desființată cu efect retroactiv, cu consecința restabilirii legalității, clauza penală nu mai produce niciun efect, neputând fi reactivată ca efect al intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011, act normativ care a înlocuit O.G. nr. 9/2000.

În consecință, instanța de apel a stabilit în mod corect că reclamanta nu este îndreptățită să obțină pentru întârzierea restituirii împrumutului decât daunele interese prevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractului de împrumut, și anume art. 1586 din C. civ. de la 1864, calculate la nivelul dobânzii legale.

Referitor la prescripția dreptului de a cere anularea contractului de împrumut, Înalta Curte observă că soluția primei instanțe, de respingere ca nefondat a capătului de cerere din acțiunea conexă, având ca obiect anularea contractului pentru cauză falsă, nu a fost criticată de partea interesată, astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat.

Ca atare, fiindu-i favorabilă soluția pronunțată pe fondul cererii respective, demersul recurentei reclamante, de a obține o soluție de respingere a acesteia ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, nu numai că nesocotește efectul autorității de lucru judecat, dar este și lipsit de folos material practic.

Procedând la analiza recursului incident, declarat de recurentul pârât, Înalta Curte constată că se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material din materia prescripției extinctive, în soluționarea pe fond a acțiunii în pretenții formulate în cadrul dosarului nr. x/2014

În același timp, recurentul a susținut că instanța de apel nu a răspuns tuturor criticilor dezvoltate de acesta în propriul apel, asupra chestiunii prescripției, critică ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Constatând că, în urma analizării recursului principal, soluția de respingere ca nefondată a acțiunii în pretenții formulate în cadrul dosarului nr. x/2014, pentru sumele care depășesc valoarea de 1.247.466 RON, a rămas definitivă, Înalta Curte apreciază că a devenit superfluă verificarea criticilor recurentului pârât ce vizează același capăt de cerere, prin care acesta tinde la obținerea unei soluții de respingere ca efect al aplicării prescripției, fiind evident că o soluție pe fond îi este mai favorabilă recurentului.

În ce privește capătul de cerere din acțiunea conexă prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut din 23.06.2010, decizia din apel este criticată, pe de-o parte, pentru greșita aplicare a prevederilor art. 55 și art. 72 din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 948 C. civ. de la 1864, art. 35 din Decretul-lege nr. 31/1954 și art. 70 din Legea nr. 31/1990 (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), iar pe de altă parte, pentru neanalizarea motivelor de apel întemeiate pe dispozițiile art. 1, 5, 18, 19 din Legea nr. 26/1990 și art. 45, art. 153

12

, art. 153

19

din Legea nr. 31/1990.

Astfel, apreciind că recurenta reclamantă nu avea la data semnării contractului de împrumut calitatea de terț față de societate, fiind acționar la momentul respectiv și participând în această calitate la ședința adunării generale a acționarilor B. S.A. din 31.05.2010, la care numitul C. a fost desemnat administrator, recurentul susține că persoana care a semnat actul în numele societății a acționat cu depășirea puterilor conferite prin art. 16 lit. k) din actul constitutiv, ceea ce este de natură să conducă la lipsirea de efecte a acestuia.

Critica formulată nu este întemeiată.

Vor fi avute în vedere în acest sens dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data de 23.06.2010), potrivit cărora "În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii."

Textul enunțat este menit să protejeze terții împotriva unor limitări impuse de societate în privința puterilor conferite de lege reprezentanților acestora, stabilind că societatea va fi angajată față de terți prin actele organelor sale, chiar dacă limitările impuse organelor sale au fost publicate în condițiile legii.

Împrejurarea că prevederea legală în discuție nu are în vedere și situația actelor încheiate de organele societății cu depășirea puterilor conferite, cu acționari ai societății, nu poate fi interpretată în sensul că, într-o astfel de ipoteză, actul încheiat ar fi lovit de nulitate absolută, cum susține recurentul pârât.

Dimpotrivă, într-o astfel de situație, art. 1546 din C. civ. de la 1864, aplicabil conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 ("Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege"), prevede că actele încheiate de mandatar cu depășirea împuternicirii primite, nu îl obligă pe mandant decât dacă le-a ratificat expres sau tacit.

Prin urmare, în absența ratificării, actul este valabil, dar nu poate fi opus mandantului, mandatarul fiind personal obligat față de terțul cu care l-a încheiat în condițiile arătate.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută o aplicare greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 55 și art. 72 din Legea nr. 31/1990, sancțiunea pentru ipoteza încheierii de către organele societății a unor acte cu depășirea puterilor conferite, cu acționari ai societății, nefiind nulitatea absolută, ci inopozabilitatea.

În ce privește lipsa consimțământului reprezentantului legal al societății pârâte la încheierea contractului din 23.06.201, în absența îndeplinirii formalităților cerute de lege pentru valabilitatea numirii domnului C. în funcția de administrator al societății, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută.

Se va avea în vedere în acest sens împrejurarea, reținută și de către instanțele de fond, că prin Hotărârea Adunării Generale a acționarilor B. S.A. nr. 163 din 31.05.2010, s-a aprobat în unanimitate numirea în funcția de administrator al societății și președinte al Consiliului de Administrație a domnului C., acesta urmând să reprezinte societatea în relațiile cu terții, inclusiv cu societățile bancare, având drept de semnătura pentru emiterea instrumentelor de plată, precum și puterea de a semna orice contract prin care se angajează răspunderea societății, inclusiv contractele prin care se garantează cu bunuri ale societății.

Atât recurenta reclamantă, în calitate de acționar, cât și domnul C., la rândul său acționar, au participat la ședință și au votat în favoarea punctelor înscrise pe ordinea de zi.

În această situație, împrejurarea că la momentul semnării contractului de împrumut din data de 23.06.2010 nu fuseseră efectuate formalitățile de publicitate cu privire la numirea în funcția de administrator al societății a domnului C., nu atrage nevalabilitatea acestei numiri în raport cu recurenta reclamantă, ținând cont de calitatea acesteia de acționar și de rolul atribuit registrului comerțului, acela de a asigura publicitatea față de terți a constituirii și a mențiunilor privind funcționarea și organizarea societăților comerciale.

De altfel, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea nu poate invoca față de terți numirile în funcțiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcții, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea.

Recurenta reclamantă nu este un terț în raport cu societatea, astfel încât recurenta pârâtă nu poate opune acesteia neîndeplinirea formalităților de publicitate cu privire la numirea administratorului de care aceasta avea cunoștință.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 948 C. civ. de la 1864, art. 35 din Decretul-lege nr. 31/1954 și art. 70 din Legea nr. 31/1990, persoana care a semnat contractul de împrumut, în numele recurentei pârâte, având puterea de a reprezenta societatea la momentul respectiv, acordată în mod expres prin votul exprimat în cadrul ședinței adunării generale a acționarilor societății.

În ce privește condiția de validitate impusă prin dispozițiile art. 153

12

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, aceea a acceptării exprese a numirii de către administratorul desemnat, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită în cauză, votul acordat în favoarea numirii, chiar de către cel numit în această funcție, exprimând acordul său expres pentru preluarea mandatului de administrator.

Nu va fi reținută nici critica privitoare la neanalizarea motivelor de apel întemeiate pe dispozițiile art. 1, 5, 18, 19 din Legea nr. 26/1990 și art. 45, art. 153

12

, art. 153

19

din Legea nr. 31/1990, întrucât, deși textele legale nu sunt redate în cuprinsul deciziei din apel, din lecturarea considerentelor reiese că instanța le-a considerat inaplicabile, reținând existența unui mandat tacit din partea organelor statutare, a cărui executare a fost îndeplinită prin aceea că sumele au intrat efectiv în conturile societății sau, după caz, a unui mandat fără reprezentare, de a cărui îndeplinire s-a folosit societatea, în ambele situații fiind demonstrată existența consimțământului societății pârâte la contractarea împrumuturilor.

Este adevărat că instanța de apel a expus argumente proprii cu prilejul analizei criticilor apelantei pârâte asupra aspectului în discuție, diferite de cele ale primei instanțe, însă această împrejurare nu echivalează cu nemotivarea și, ca atare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident.

Față de cele expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză.

Fiind ambele în culpă procesuală, părțile vor suporta propriile cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. și recursul incident declarat de recurentul-pârât B. S.A. împotriva deciziei nr. 353/2022 din 14 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2023.