ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1817/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 07.10.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a contractului de credit nr. x/20.12.2007 și să dispună repunerea părților în situația anterioară, să constate că la calcularea dobânzii curente și majorate nu au fost respectate prevederile pct. 7 din contractul de credit și să dispună recalcularea acesteia, să oblige pârâta să îi restituie diferența dintre suma pe care a achitat-o și suma pe care ar fi datorat-o, în cazul în care dobânda ar fi fost calculată cu respectarea prevederilor legale și contractuale, și să îi achite dobânda legală aferentă sumei de restituit. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirii pentru lipsa de folosință a sumei de 120.769,13 euro, începând cu 24.09.2014 și până la data plății efective, a sumei de 57.500 euro, reprezentând diferența dintre prețul achitat pentru apartamentul achiziționat prin credit, 200.000 euro, și suma la care l-a vândut, 142.500 euro, precum și a sumei de 8.364 RON, reprezentând cheltuieli notariale și de intabulare a dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 20412/04.11.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La 09.02.2016, reclamantul a precizat că solicită constatarea nulității absolute a clauzelor 8 și 9 din condițiile particulare la contract și a punctului 4 din condițiile generale ale acestuia și a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere și modul de calcul al acesteia, precum și temeiul de drept.

Prin sentința civilă nr. 3656/06.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat ca netimbrate al patrulea și al cincilea capăt de cerere, a admis în parte acțiunea precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 8.1 din contractul de credit nr. x/20.12.2007, referitoare la comisionul de întocmire dosar, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 3.158,40 euro, încasată cu acest titlu, și a constatat că la calcularea dobânzii curente și penalizatoare nu au fost respectate dispozițiile clauzei prevăzute de pct. 7 din contract, dispunând recalcularea debitului aferent acestuia. A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 15.277,90 euro, cu titlu de diferență de dobândă contractuală și să plătească acestuia dobânda legală aferentă, începând cu data perceperii acesteia și până la restituirea efectivă, ca și suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1336/A/07.10.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 9 liniuța a doua din condițiile particulare la contractul de credit nr. x/20.12.2017 și art. 4.1 lit. d) din condițiile generale ale aceluiași contract, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 5 euro, reprezentând comision de gestiune-cartotecă și suma de 695,10 euro, reprezentând comision de gestiune-risc și să-i achite dobânda legală aferentă acestor sume, de la data achitării lor până la data restituirii. A respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzelor referitoare la comisionul de întocmire dosar, comisionul de gestiune lunară a creditului și la constatarea nerespectării pct. 7 din contractul de credit, precum și capetele de cerere accesorii. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.686,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și pe apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1.000 RON, cu același titlu.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs principal și B. S.A. a formulat recurs incident.

Autorul recursului principal a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel; a anexat memoriului de recurs și cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, potrivit art. 186 C. proc. civ.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual al litigiului, recurentul a arătat că este cetățean spaniol și că în momentul încheierii contractului de credit nr. x/20.12.2017 i s-a pus la dispoziție numai varianta tradusă în limba maternă de către personalul intimatei și nu un exemplar în limba spaniolă.

A apreciat că în cauză că nu a avut loc o negociere a contractului, care reprezenta un act standard, preformulat și că scopul pentru care au fost percepute comisioanele nu era unul clar definit, nici în condițiile generale și nici în cele speciale ale contractului.

A afirmat că intimata nu a dovedit că și-a îndeplinit obligația de informare, anterior semnării contractului, deși îi revenea sarcina probei, potrivit art. 3 din Legea nr. 193/2000, iar simpla menționare a valorii procentuale a comisionului de întocmire dosar și de gestiune nu putea echivala cu negocierea.

Recurentul a susținut că era îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care intimata a pretins, în baza unui calcul prestabilit, acoperirea unui prejudiciu care nu era nici cert și nici actual, fără a se obliga să restituie suma, în cazul unei executări corespunzătoare a contractului. În aceste condiții, a apreciat că a avut loc o îmbogățire fără justă cauză a intimatei și că plasarea integrală a riscurilor în sarcina sa a transformat contractul din comutativ în aleatoriu.

În legătură cu comisionul de gestiune, a arătat că sunt încălcate și exigențele bunei-credințe, întrucât prin perceperea acestuia și majorarea considerabilă a ratei lunare de credit i-au fost vătămate interesele legitime și patrimoniale; evocând nesocotirea criteriilor prevăzute de pct. 16 din Directiva 93/13/CEE, a susținut că acest comision reprezintă o dobândă mascată, care suplimentează dobânda curentă mică ofertată de bancă și urmărește obținerea unui avantaj disproporționat, în detrimentul consumatorului.

Autorul căii de atac a susținut că instituirea de către intimată a comisionului de întocmire dosar și de gestiune s-a făcut unilateral, prin distorsionarea și interpretarea nelegală a O.U.G. nr. 50/2010, iar prin perceperea lor alături de dobândă, de garanțiile reale constituite și de contractul de asigurare a creditului, i s-au transferat integral riscurile contractuale, fără să i se acorde posibilitatea recuperării sumelor achitate cu acest titlu, dacă riscurile nu se produceau.

Aceleași critici s-au formulat cu privire la comisionul de întocmire dosar, autorul căii de atac arătând și că intimata nu a făcut dovada prestării vreunui serviciu în schimbul perceperii lui, iar contractul nu clarifică dacă acesta acoperă întreg procesul de întocmire și de aprobare a creditului. A afirmat că acest comision trebuia să aibă un cuantum fix, însă față de valoarea previzionată la momentul acordării creditului, 200 euro, a achitat suplimentar 2.928,40 euro.

Un alt motiv de recurs a privit valoarea dobânzii, iar recurentul a afirmat că, astfel cum s-a reținut prin raportul de expertiză judiciară, intimata a procedat, subsecvent primului an contractual, la calcularea ei prin raportare la puncte procentuale și nu la puncte de bază.

Totodată, a susținut că marja fixă, componentă a dobânzii indexabile, nu a fost corect aplicată, atât timp cât dobânda curentă trebuia să cuprindă o marjă fixă de 0,0225 puncte procentuale.

Autorul căii de atac a arătat că interpretarea clauzelor privind dobânda trebuie efectuată în favoarea sa, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, chiar și în ipoteza în care ar fi îndoielnice.

Reclamantul și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 24.12.2021, B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pârâta a promovat și recurs incident, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii apelului său și a respingerii acțiunii.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a arătat că instanța de prim control judiciar, respingând motivul său de apel privind lipsa calității de consumator a intimatului, a încălcat art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; a apreciat că reclamantul nu avea calitatea de consumator, în interpretarea art. 14 și 17 din aceeași lege și art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE.

Printr-o altă critică, recurenta a combătut statuarea instanței de apel potrivit căreia comisionul de întocmire dosar nu face parte din prețul contractului, apreciind că aceasta contravine art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și arătând că, potrivit art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE, prevederea era exceptată de la analiza caracterului abuziv.

O critică distinctă a privit statuarea instanței de apel privind lipsa negocierii contractului de credit nr. x/20.12.2017, pe care pârâta a considerat-o greșită din perspectiva art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și a împrejurării că reclamantul a studiat oferta de credit care detalia costul total al acestuia, cuantumul și modul de calcul al comisioanelor, fără a cere modificarea lor.

O altă critică adusă deciziei recurate a vizat aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției privind "comisionul de gestiune-risc", pe care a arătat că nu l-a perceput niciodată.

Printr-o critică subsecventă, a reproșat instanței de apel încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, când a dispus restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive. Complementar, a susținut că plata dobânzii legale începând cu data încasării sumelor este neîntemeiată, solicitând ca, în ipoteza în care se va menține această obligație în sarcina sa, să se aibă în vedere art. 1.088, 1.489, 1.535 și 1.522 alin. (3) teza a doua C. civ.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 08.03.2022, intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost comunicat părților, potrivit încheierii din 08.03.2023, fiindu-le adus la cunoștință că au dreptul de a depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin punctul său de vedere, recurentul-reclamant a prezentat argumente în susținerea admisibilității căii de atac declarate și a cererii de repunere în termen.

Prin încheierea din 10.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins ca lipsită de interes cererea recurentului-reclamant de repunere în termenul de declarare a recursului, a admis în principiu atât recursul principal, cât și pe cel incident și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestora, astăzi, 27.09.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Recursul principal, declarat de reclamant, s-a fundamentat pe motivele de casare prevăzute de pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este formală, iar față de lipsa oricăror critici dezvoltate în susținerea lui, el nu va fi examinat.

Celelalte critici au fost subsumate ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim plan al recursului vizează clauzele reglementând comisionul de întocmire dosar și comisionul lunar de gestiune, inserate în condițiile particulare ale contractului de credit nr. x/20.12.2007, punctul 8; este vizată, pe de o parte, dispoziția de admitere a apelului pârâtei și respingerea subsecventă a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de întocmire dosar și, pe de altă parte, respingerea apelului declarat împotriva dispoziției primei instanțe de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a clauzei privind comisionului lunar de gestiune.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant apreciază că definiția celor două comisioane nu este detaliată în contract, iar scopul perceperii lor nu este clar.

Critica este nefondată.

Recurentul urmărește cenzurarea modului în care, în raport cu probatoriul administrat, instanța de apel a apreciat asupra criteriilor legale și jurisprudențiale care conturează cerința de transparență, iar un atare demers este incompatibil cu obiectul căii de atac a recursului, de verificare a legalității hotărârii.

În limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că dezlegările date celor două motive de apel relevă o corectă aplicare a art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a jurisprudenței dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, "C.J.U.E.") - hotărârea din 03.10.2019 din cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., ECLI:EU:C:2019:820, hotărârea din 26.02.2015 din cauza C-143/13 Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva C. S.A, ECLI:EU:C:2015:127 și hotărârea din 30.04.2014 din cauza C-26/13, Árpád Kásler și Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, ECLI:EU:C:2014:282.

Curtea de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor reglementând cele două comisioane și a expus elementele care au permis consumatorului să le prevadă consecințele economice. În concret, a statuat că prin contractul părților este determinat cuantumul, metoda de calcul, data de exigibilitate a celor două comisioane; tot astfel, a evidențiat că natura serviciilor furnizate efectiv poate fi înțeleasă sau dedusă din denumirea acestora și din ansamblul contractului.

Printr-un motiv subsecvent, recurentul-reclamant a susținut că prin perceperea comisioanelor s-a creat un dezechilibru semnificativ între prestații, în detrimentul său; a invocat valoarea disproporționată a comisionului de întocmire dosar față de serviciile prestate de pârâtă și că valoarea ratei lunare a fost majorată excesiv prin perceperea celor două comisioane.

Similar criticii analizate în precedent, Înalta Curte reamintește că, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îi revine atribuția de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar criticile recurentului nu sunt de natură să pună în discuție legalitatea hotărârii, care reflectă o analiză justă a cerinței bunei-credințe și a producerii unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, atât prin prisma Legii nr. 193/2000, cât și a jurisprudenței C.J.U.E.

În consecință, va înlătura suma acestor motive de recurs care vizează modul în care instanța de apel a analizat probatoriul.

Motivele de recurs prin care recurentul-reclamant combate caracterul negociat al contractului de credit și caracterul abuziv al comisionului de administrare a creditului restant apar lipsite de interes, o dată ce instanța de apel, primind aceste argumente, le-a dat eficiență în favoarea autorului căii de atac.

Nu vor fi examinate criticile formulate omisso medio, cărora li se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Se includ în această categorie criticile prin care se invocă instituirea unilaterală a comisioanelor de bancă, cu încălcarea O.U.G nr. 50/2010 și cele prin care, cu privire la comisionul de întocmire dosar, se susține, pe de o parte, inducerea în eroare a consumatorului prin calculul lui în cotă procentuală și, pe de altă parte, că prestarea de către pârâta a serviciului aferent ar fi presupus un cost efectiv de 200 de euro.

Al doilea plan al recursului reclamantului interesează chestiunea calculului dobânzii și privește dispoziția de respingere a celui de-al doilea și al treilea capăt de cerere de instanța de apel, subsecvent admiterii apelului pârâtei.

Autorul demersului judiciar a solicitat instanței să constate că banca pârâtă nu a respectat, la calcularea dobânzii curente și majorate, condițiile particulare ale contractului de credit nr. x/20.12.2007 - pct. 7. În consecință, a cerut să se dispună recalcularea dobânzii, iar pârâta să fie obligată atât la restituirea diferenței dintre suma achitată cu titlu de dobândă și suma datorată, cât și la plata dobânzii legale.

Pârâta a opus cererii reclamantului dispozițiile art. 977, 980 din C. civ. de la 1864, solicitând ca voința comună a părților să fie stabilită prin raportare la graficul de rambursare, la conduita în executarea contractului, la oferta de credit și la oferta generală de creditare a băncii. A făcut, în acest sens, trimitere și la un alt contract de credit încheiat între aceleași părți, nr. 1775/03.04.2007.

Fundamentându-și soluția pe premisa că dobânda este reglementată printr-o stipulație contractuală lipsită de echivoc, care nu poate fi modificată de judecător, tribunalul a admis aceste cereri și a obligat pârâta să restituie reclamantului diferența de dobândă în sumă de 15.277,90 euro și să îi plătească dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data perceperii ei și până la restituirea efectivă.

Instanța de apel a reformat această dispoziție - validând apărarea pârâtei, care a invocat că în punctul 7 din contract s-a strecurat o eroare materială; a conchis, astfel, că la încheierea contractului de credit, voința reală a părților a fost de a o conveni dobânda contractuală prin adăugarea la valoarea indicelui EURIBOR la 3 luni a unei marje fixe de 2,25 puncte procentuale (pp) și nu de 2,25 puncte de bază (pb), așa cum din eroare s-a prevăzut în contract. Pentru a dispune astfel, a avut în vedere circumstanțele invocate de pârât, rezumate anterior.

Critica recurentului-reclamant este fondată, iar decizia atacată este casabilă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât pentru că instanța de apel nu și-a motivat demersul de interpretare a convenției, cât și pentru că a aplicat greșit normele de drept material ce reglementează forța obligatorie a contractului, înlăturând dobânda reglementată de părți în punctul 7 al contractului de credit și aplicând o formulă de calcul pe care părțile nu au convenit-o.

Este nedisputat că legea dă prioritate voinței reale, concordante a contractanților, dar demersul judiciar de determinare a acesteia nu poate fi activat decât dacă părțile probează că au dorit în fapt să convină contrar clauzelor inserate în înscrisul constatator.

În acest scop, calificarea unei clauze drept ambiguă sau echivocă trebuie fondată exclusiv pe actul juridic în care aceasta este conținută și nu pe elemente externe lui; prin urmare, împrejurările opuse de pârâtă nu puteau fi valorificate pentru a califica drept greșită material stipulația referitoare la dobândă, asumată în deplină cunoștință de bancă și al cărei conținut era lipsit de dubiu:

"Creditul se acordă cu o dobândă fixă de 6%, în primul an de creditare, după care se aplică dobânda indexabilă stabilită pe baza indicelui monetar EURIBOR la 3 luni + 2,25 pb, marjă fixă".

Așadar, analiza contractului de credit nr. x/20.12.2007 nu relevă caracterul echivoc al clauzei privind dobânda inserată în punctul 7 al condițiilor particulare, fiind relevant și că, în cuprinsul aceluiași contract, atunci când au urmărit să utilizeze punctele procentuale și nu punctele de bază, părțile au indicat expres astfel; este cazul liniuței întâi de la punctul 9, în care dobânda penalizatoare a fost definită ca fiind de "2 puncte procentuale peste dobânda curentă, calculat pe număr de zile de întârziere".

În aceste condiții, oficiul interpretativ asumat de curtea de apel apare nesusținut de dispozițiile de drept material.

Lipsită de temei legal este și reținerea, prin decizia atacată, a incidenței unei erori materiale, ca și învestirea ei subsecventă cu efect modificator în privința prețului contractului de credit.

O eventuală eroare materială, pe care instanța ar fi putut-o îndrepta cu ocazia soluționării cererii reclamantului, nu putea privi prețul contractului, clauză esențială și, deci, o chestiune de fond, ci eventuale erori involuntare care puteau privi, bunăoară, numele sau calitatea părților ori calcule matematice.

Dar mai mult, chiar în ipoteza în care în contract s-ar fi probat o eroare în privința dobânzii, culpa în stabilirea acestui element determinant revenea băncii pârâte, iar aceasta nu îl putea invoca împotriva reclamantului, consumator.

Apărările expuse de pârâtă prin întâmpinarea formulată în recurs nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie decât cea expusă anterior.

Oferta de creditare precedă încheierea contractului de credit, iar o dată încheiat contractul, ea nu mai angajează părțile și nu poate fi utilizată contra înscrisului învestit cu putere de lege de art. 969 din C. civ. de la 1864.

Concluziile raportului de expertiză confirmă aplicarea greșită a contractului de credit de intimata-pârâtă, fără să aibă aptitudinea de a atesta acordul părților pentru modificarea lui.

Nerelevant pentru determinarea dobânzii curente aplicabile ulterior primului an de creditare este și graficul de rambursare de care s-a prevalat pârâta, care, cu privire la perioada în litigiu, cuprinde numai o dobândă orientativă, deci nu obligatorie.

În fine, nu pot fi examinate în actualul cadru procesual chestiunile care antamează caracterul lezionar pe care contractul de credit l-ar dobândi față de bancă, consecutiv modificării dobânzii.

Conchizând, Înalta Curte reține că, atât timp cât contractul de credit nr. x/20.12.2007 - din care derivă disputa litigioasă -, nu reflectă o ambiguitate cu privire la rata dobânzii curente, art. 969 din C. civ. de la 1864 se opunea demersului interpretativ condus de instanța de apel, obligând-o, în schimb, să dea eficiență conținutului inechivoc al actului juridic convenit de părți.

Legal încheiat, actul juridic civil are forță obligatorie pentru părțile acestuia, și se opune organului de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, a cărui executare este obligat să o asigure. Judecătorului nu îi este permisă interpretarea clauzelor clare și precise, care poate conduce, astfel cum s-a întâmplat în cauză, la a impune părților, pe cale pretoriană, o dezlegare contrară intenției lor comune.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că în mod greșit instanța de apel a analizat temeinicia capătului al doilea de cerere prin raportare la o altă dobândă decât cea prevăzută în contractul părților, Înalta Curte va casa în parte decizia recurată, iar capătul de cerere privind constatarea nerespectării clauzei de la pct. 7 din contractul de credit nr. x/20.12.2007, dar și capetele de cerere accesorii acestuia, vor fi trimise, spre o nouă judecată instanței de apel, urmând ca în rejudecare, instanța să aibă în vedere dobânda astfel cum a fost convenită de părți prin prevederile contractul de credit.

Epuizând criticile expuse prin recursul principal, instanța supremă va păși la analiza recursului incident promovat de pârâtă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând următoarele:

Un prim motiv de recurs reproșează ambelor instanțe de fond calificarea reclamantului drept consumator și reținerea lipsei negocierii contractului de credit.

Instanța de apel a respins susținerile pârâtei, conchizând, pe baza unui raționament amplu - în care circumstanțelor factuale li s-au aplicat art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența C.J.U.E. -, că, deși calitatea de persoană fizică nu este suficientă pentru încadrarea în categoria de consumator, în cauză nu s-a făcut dovada că imobilele au fost achiziționate în scop profesional de reclamant, căruia nu i se poate nega protecția acordată consumatorilor, nici din cauza pregătirii profesionale, nici din cauza contractării anterioare a unui credit.

Tot astfel, a statuat că pârâta nu a răsturnat prezumția relativă - operantă potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care transpune art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE -, de lipsă a negocierii clauzelor contractuale.

Pârâta reia în calea extraordinară de atac argumentele deja prezentate curții de apel, fără a opune obiecții de nelegalitate considerentelor instanței de control judiciar devolutiv, anterior rezumate; în aceste condiții, critica nu va fi examinată, față de nesocotirea exigențelor de motivare a recursului, reglementate de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă impută instanței de apel că, apreciind comisionul de întocmire dosar ca fiind o prestație neesențială, a refuzat aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Directivei 2008/48/CEE și jurisprudenței C.J.U.E. - hotărârea pronunțată în cauza Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, ECLI:EU:C:2014:282.

Distinct de faptul că această critică vizează evaluări în fapt ale instanței de prim control judiciar, care nu pot fi reexaminate în recurs, Înalta Curte observă că la data încheierii contractului de credit, 20.12.2007, art. 4 al Legii nr. 193/2000 nu cuprindea această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale negociate, introdusă doar prin Legea nr. 363/2007, intrată în vigoare de la 31.12.2007.

Un alt motiv de recurs evocă nelegalitatea dispozițiilor de admitere a apelului reclamantului și a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la punctul 9 liniuța a doua din condițiile particulare la contractul de credit nr. x/20.12.2017.

Curtea de apel a statuat, pornind de la premisa lipsei negocierii contractului, că cele două comisioane au caracter abuziv, atât pentru că încălcă cerința bunei-credințe, cât și pentru că produc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului; a observat că ele dublează alte costuri percepute de recurenta-pârâtă, dar și că părțile nu au convenit în contract comisionul de gestiune-risc.

Aceste dezlegări reflectă o corectă aplicare a legii.

Înalta Curte înlătură critica pârâtei, care nu vizează încălcarea Legii nr. 193/2000, ci este direcționată împotriva concluziilor expertului judiciar și a modului în care instanța de apel a interpretat probele, aspecte care privesc temeinicia hotărârii și nu pot face obiectul recursului.

O ultimă critică a recurentei-pârâte vizează dispoziția de restituire a sumelor constatate ca fiind abuzive și expune două argumente; pe de o parte, susține că efectul constatării caracterului abuziv al clauzelor se produce numai pentru viitor și nu afectează prestațiile deja efectuate, iar pe de altă parte vizează momentul de la care se datorează dobânda legală.

Critica este nefondată.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reține că o clauză contractuală declarată abuzivă este considerată a nu fi existat niciodată și, deci, nu poate avea niciun efect față de consumator; consecutiv, restabilirea în drept și în fapt a situației în care s-ar fi aflat consumatorul în lipsa clauzei respective, implică un efect restitutoriu care decurge și din principiile efectelor nulității - retroactivitatea și repunerea părților în situația anterioară.

Aceste statuări relevă și caracterul nefondat al celei de a doua perspective a criticii, referitoare la dispoziția de plată a dobânzii legale pentru sumele încasate cu titlul de comision de gestiune-cartotecă și comision de gestiune-risc.

Consecutiv constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, sumele încasate în temeiul lor apar ca nefiind datorate, atrăgând incidența art. 994 și 1.092 din C. civ. de la 1864, iar în acord cu instanța de control judiciar, Înalta Curte impune părților concluzia că dobândă legală aferentă acestor sume este datorată de la data achitării lor de către reclamant și până la restituire, din moment ce - fiind accipiens de rea-credință - banca este obligată la a restitui atât capitalul, cât și interesele sau fructele din ziua plății.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 - 497 C. proc. civ. va admite recursul principal declarat de reclamant și va casa în parte decizia instanței de apel, trimițând cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a capătului de cerere privind constatarea nerespectării clauzei de la pct. 7 din contractul de credit nr. x/20.12.2007 și a capetelor de cerere accesorii acestuia și va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1336/A/07.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a capătului de cerere privind constatarea nerespectării clauzei de la pct. 7 din contractul de credit nr. x/20.12.2007 și a capetelor de cerere accesorii acestuia.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2023.