ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1585/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 4 aprilie 2014 pârâta C.N.M. NAVROM S.A., în faliment, prin lichidator judiciar a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat evacuarea reclamantei din toate spațiile pe care le folosește din imobilul "Clădire Antrepozit nr. 2", situat în incinta Port Constanța și, în subsidiar, lăsarea în deplină proprietate și posesie a tuturor spațiilor pe care le folosește în prezent din imobilul menționat.

La data de 17 noiembrie 2014 pârâta C.N.M. NAVROM S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B.., a formulat cerere precizatoare cu privire la cererea reconvențională, prin care a solicitat, suplimentar față de capetele de cerere deja formulate, constatarea nulității absolute a Anexei la Protocolul din 15.09.1990, încheiată în data de 15.03.1993 și a Procesului-verbal de constatare a suprafețelor, nedatat.

Prin sentința civilă nr. 247 din 8 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca nefondată.

A fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamanta C.N.M. PETROMIN S.A., prin lichidator judiciar A., ca nefondată.

Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, fiind dispusă evacuarea reclamantei CNM PETROMIN S.A. din imobilul Antrepozit 2 situat în incinta Port Constanța.

Au fost respinse în rest pretențiile pârâtei reconveniente C.N.M. NAVROM S.A., ca nefondate.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat apel incident pârâta C.N.M. NAVROM S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B..

La data de 17 octombrie 2018 intervenienta C. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei NAVROM S.A., solicitând respingerea apelului formulat de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 659 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepțiile inadmisibilității și tardivității cu privire la apelul incident.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile promovate de apelanta-reclamantă C.N.M. PETROMIN S.A., prin lichidator judiciar A.. și apelul incident promovat de apelanta pârâtă C.N.M. NAVROM S.A., prin lichidator judiciar B..

Totodată, a fost admisă în parte cererea de intervenție accesorie formulată de C.

De asemenea, împotriva aceleiași decizii a formulat recurs incident pârâta C.N.M. NAVROM S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 1002 din 14 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă C.N.M. PETROMIN S.A., prin lichidator judiciar A.. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C.N.M. NAVROM S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B..

A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

La data de 01.12.2021 a fost formulată cerere de introducere în cauză a societății D. S.R.L. care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 636 din 10.02.2021 la E..

Prin încheierea din data de 06.12.2021, instanța de apel, în temeiul art. 39 alin. (2) C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză în calitate de intimat a acestei societăți, dat fiind că s-a făcut dovada preluării calității de proprietar.

La data de 24.12.2021 apelanta pârâtă Compania Maritimă de Navigație Maritimă Navrom S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat cerere de scoatere din cauză, motivat de faptul că dosarul său de faliment trenează din cauza prezentului litigiu.

La termenul de judecată din data de 10.02.2022, în temeiul art. 39 C. proc. civ., față de poziția exprimată de toate părțile din proces, de limitele rejudecării, de faptul că Compania Maritimă de Navigație Maritimă Navrom S.A. prin lichidator judiciar B. are calitatea de apelant și că dobânditorii cu titlu particular nu și-au manifestat intenția de a continua apelul incident, instanța a respins ca nefondată cererea de scoatere din cauză a apelantei pârâte.

Prin decizia civilă nr. 90 din 23 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă CNM Petromin S.A. prin lichidator judiciar A..

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-pârâtă CNM NAVROM S.A. prin lichidator judiciar B..

A fost admisă în parte cererea de intervenție accesorie formulată de C. în interesul apelantei CNM NAVROM S.A. prin lichidator judiciar B..

De asemenea, a fost respinsă, ca nefondată, cererea apelantei CNM Petromin S.A. prin lichidator judiciar A.. de obligare a intimatei CNM NAVROM S.A. prin lichidator judiciar B.. la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiași decizii, au formulat recursuri incidente pârâta C.N.M. NAVROM S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B.. și intervenienta accesorie C.

Recursul principal formulat de reclamanta CNM Petromin S.A. prin lichidator judiciar A..

Reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința casării deciziei atacate.

A fost expus parcursul procesual al litigiului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța supremă, prin decizia de casare nr. 1002/14.04.2021, a reținut, în esență, că se impune analizarea criticilor apelantei-reclamante referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce constituie obiectul litigiului prin efectul legii, precum și a celor privitoare la nelegala soluționare a cererii de evacuare.

S-a susținut că, deși în acord cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., considerentele instanței de recurs sunt obligatorii pentru judecătorul fondului, în speță, instanța de apel a analizat în mod formalist criticile apelantei-reclamante și, bazat pe aceleași probatorii administrate din primul ciclu procesual, cărora le-a atribuit semnificații diferite, a stabilit ca reclamanta nu a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

A concluzionat recurenta că dispozițiile obligatorii ale deciziei instanței de control judiciar au fost nesocotite, cu consecința încălcării art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 17-20 din Legea nr. 15/1990; art. 645 C. civ., art. 431 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 17-20 din Legea nr. 15/1990, bunurile care fac parte din patrimoniul societăților comerciale, înființate prin reorganizarea fostelor unități economice de stat, precum și modalitățile de inventariere, evaluare și preluare a activului și pasivului se stabilesc prin hotărâre a guvernului.

Din aceste dispoziții rezultă că societatea reclamantă a devenit proprietara bunurilor incluse în patrimoniul său prin hotărârea guvernului și menționate în documentele de inventariere, evaluare și preluare, prin efectul legii, nefiind necesară și nici prevăzută de lege emiterea unui alt titlu de proprietate.

S-a arătat astfel că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin efectul legii, iar valoarea mijlocului fix rămas în gestiunea reclamantei este recunoscută de pârâtă ca fiind în valoare de 43.226.463 RON, corespunzător cotei procentuale de 61,20 % din valoarea totală de 70.629.423 RON (valoare stabilită în urma reevaluării patrimoniului societății pârâte, conform H.G. nr. 945/1990, mijlocul fix "Antrepozit nr. 2" fiind reevaluat la valoarea de 70.629.423 RON).

Așadar, contrar celor reținute de instanța de apel, în raport cu evidența financiar-contabilă a pârâtei, valoarea mijlocului fix "Antrepozit nr. 2" (valoarea de 6.537.101 RON conform balanței existente la 12.03.1991) nu se regăsește integral în capitalul social declarat de pârâtă la înregistrarea societății în anul 1991 în Registrul Comerțului, dat fiind faptul ca valoarea totală a mijloacelor fixe se ridica la suma 6.062.374 RON, conform H.G. nr. 945/1990.

În acest sens, valoarea capitalului social al pârâtei la data înregistrării în Registrul Comerțului în anul 1991 era de 8.241.928 RON, din care suma de 6.062.374 RON reprezintă mijloace fixe, iar valoarea mijlocul fix "Antrepozit nr. 2" cu număr de inventar x, era în valoare de 6.537.101 RON, deci cu mult peste valoarea totală a mijloacelor fixe, ceea ce demonstrează ca părțile au dat eficiență prevederilor din Anexa la protocol care face corp comun cu protocolul din 15.09.1990, încheiat între părți.

Din balanța existentă la 12.03.1991 depusă de pârâtă la dosar, rezultă că mijlocul fix "Antrepozit nr. 2" cu număr de inventar x, era în valoare de 6.537.101 RON, sumă care depășește valoarea tuturor mijloacelor fixe care intră în componența capitalului social al pârâtei.

În anul 1994, în urma evaluării patrimoniului societății pârâte conform H.G. nr. 945/1990, mijlocul fix ""Antrepozit nr. 2" a fost reevaluat la suma de 70.629.423 RON.

În finalul procesului-verbal de constatare a suprafețelor care revin celor două societăți, se prevede că pârâta va dobândi suprafața de 2.544 mp., respectiv 38,80% din imobil (n.n. valoric: 27.402.960 RON - cota procentuală de 38,8% din valoarea totală de 70.629.423 RON) iar reclamanta va dobândi suprafața de 4.008 mp., reprezentând 61,2% din acest spațiu (n.n. valoric: 43.226.463 RON - cota procentuală de 61,20 % din valoarea totală de 70.629.423 RON).

Înregistrarea scriptică finală în evidențele financiar-contabile ale societăților nou înființate cu privire la situația cotelor părți dobândite din imobil trebuia realizată în raport de cotele părți stabilite prin "Procesul-verbal de constatare ce revin CNM NAVROM S.A. și CNM PETROMIN S.A. din Antrepozitul nr. 2 în urma Protocolului încheiat la data de 15.03.1993" raportat la valoarea totală a Antrepozitului nr. 2, stabilită conform reevaluării patrimoniului realizate în anul 1994 - la valoarea totală de 70.629.423 RON, astfel: 27.402.960 RON (cota procentuală de 38,8% din valoarea totală de 70.629.423 RON) în evidența financiar fiscală a pârâtei; 43.226.463 RON (cota procentuală de 61,20 % din valoarea totală de 70.629.423 RON) în evidențele reclamantei.

Așadar, părțile au convenit inițial ca antrepozitul să rămână în evidența pârâtei, iar prin adresa din 3.12.1994, ulterioară constituirii capitalului social și înregistrării societății în Registrul Comerțului, pârâta confirma că va proceda la înregistrarea în contabilitatea sa a valorii bunului, proporțional cu suprafața repartizată prin procesul-verbal de constatare a suprafețelor, prin aceasta recunoscând dobândirea în cotă procentuală de 38,80% a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Cu toate acestea, în balanțele ulterioare lunii decembrie 1994 depuse de pârâtă, cota de 61,20% din valoarea Antrepozitului nr. 2, respectiv suma de 43.226.463 RON, aparținând reclamantei a rămas înregistrată în evidența scriptică a pârâtei, în mod eronat și contrar actelor de dobândire a proprietății.

Prin urmare, a concluzionat recurenta, argumentul instanței de apel potrivit căruia reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra imobilului, întrucât acesta nu a fost înregistrat în contabilitate, este neîntemeiată.

Potrivit recurentei, instanța face o confuzie nepermisă între noțiunea de capital social și noțiunea de patrimoniu al unei societăți. Or, Legea societăților comerciale face distincție între noțiunea de patrimoniu, format din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter patrimonial (activul și pasivul) care aparțin unei societăți și capitalul social, reprezentând un element al patrimoniului și care, din punct de vedere contabil, se distinge de activul patrimonial.

Așadar, neîndeplinirea unor proceduri contabile nu afectează constituirea sau transferul dreptului de proprietate asupra unui patrimoniu care s-a realizat ope legis.

A mai susținut recurenta că, interpretând și aplicând greșit prevederile Legii nr. 50/1990, instanța a reținut că actele emise ulterior constituirii capitalului social, respectiv protocoale încheiate de părți, procesele-verbale, notele, nu pot avea valoare probatorie din perspectiva dovedirii existenței titlului de proprietate imobilului.

Or, aceste înscrisuri au fost emise în aplicarea Hotărârilor de Guvern.

S-a arătat că Legea nr. 15/1990 reprezintă un mijloc de transfer al dreptului de proprietate asupra întregului patrimoniu pe care l-a avut în administrare unitatea de stat transformată în societate comercială sau regie autonomă după caz; transferul proprietății întregului patrimoniu se realizează odată cu legea prin care se înființează societatea comercială sau regia autonomă fără a exista obligații de îndeplinire ulterioară a unor proceduri de publicitate, contabile sau administrative.

De asemenea, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește fără echivoc, plecând de la textul articolului 20 din Legea nr. 15/1990 că "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia" și că toate celelalte proceduri prevăzute de lege (chiar de Legea nr. 15/1990), precum emiterea de acte administrative, de certificare, de inventariere sau evaluare, au un caracter tehnic și "nu aduc atingere garanțiilor constituționale a dreptului de proprietate".

S-a învederat că reclamanta se află în posesia bunului de la înființarea companiei și până în prezent, a făcut investiții semnificative în legătură cu imobilul în litigiu, ca un bun proprietar, lucrări confirmate prin rapoartele de expertiză depuse la dosar.

Tot astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta a achitat taxele și impozitele aferente pentru acest imobil, la valoarea de impunere de 2.324.200 RON, astfel cum rezultă din raportul de inspecție fiscală emis de Primăria Constanța - SPITVBL, în ceea ce privește imobilul "Antrepozit nr. 2".

A concluzionat recurenta că, în raport cu calitatea sa de reclamantă, a făcut dovada titlului de dobândire a dreptului de proprietate, care este legea, precum și că reclamanta deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care legea reprezintă una din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate.

Nu în ultimul rând, recurenta a redat dispozițiile art. 645 din vechiul C. civ., potrivit cărora proprietatea se poate dobândi și prin lege.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 431 C. proc. civ.

Astfel, instanța a omis să analizeze efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce privește decizia civilă nr. 3856/28.11.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2006, având ca obiect ieșirea din indiviziune dintre aceleași părți.

S-a evidențiat că în acest litigiu având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra imobilului Antrepozit nr. 2, instanța a reținut următoarele: "În baza dispozițiilor H.G. nr. 494/1990, IEFM NAVROM a fost divizată în trei companii - CNM NAVROM S.A., CNM ROMLINE S.A. și CNM PETROMIN S.A., predarea-primirea capitalului social și a patrimoniului efectuându-se în perioada 5 iunie 1990-15 septembrie 1990, conform protocolului din 15.09.1990. Așa cum rezultă din Anexa la menționatul act și potrivit Protocolului din 15.03.1993, reclamanta CNM PETROMIN S.A. deține în proprietate 4.008 mp din Antrepozitul nr. 2, iar pârâta CNM NAVROM S.A. deține în proprietate 2.544 mp din același spațiu".

În final, acțiunea de ieșire din indiviziune a fost respinsă, întrucât nu s-a făcut dovada stării de indiviziune.

Totodată, s-a arătat că instanța a omis să analizeze efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinței civile nr. 3875/2004 pronunțate de Tribunalul Constanta, rămasă definitivă prin respingerea apelului.

Or, în cauza evocată, instanțele au stabilit că reclamanta din prezentul dosar deține un titlu de proprietate asupra activului Antrepozit nr. 2 reprezentat de "Protocolul din 15.09.1990 încheiat cu IEFM NAVROM S.A. Constanta, urmate de Procesele-verbale încheiate anterior, obligând reclamanta să încheie contractul de vânzar/cumpărare cu societatea F. S.R.L. pentru o suprafață de 71,82 mp din acest imobil.

A concluzionat recurenta astfel că, în litigiile anterioare, instanțele au stabilit că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, contrar celor reținute de instanța de apel.

Sub un ultim aspect, a mai învederat recurenta că, în apel, a formulat critici și cu privire la admiterea capătului de cerere privind evacuarea din imobil, cată vreme instanța de fond a procedat nelegal la compararea titlurilor într-o acțiune în evacuare, în speță, reclamanta se legitimează ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului din care se solicită evacuarea, titlul dobândit prin efectul legii, astfel că pârâta reconvențională nu are deschisă calea acțiunii in evacuare.

Or, în practica judiciară s-a arătat că atunci când ambele părți invocă un drept de proprietate asupra aceluiași bun, trebuie sa se procedeze la compararea titlurilor ce se opun, comparare care nu este posibilă în acțiunea în evacuare.

S-a concluzionat că, în contextul în care reclamanta exhibă un titlu de proprietate dobândit prin efectul legii, instanța de apel în mod nelegal a respins revendicarea și a dispus evacuarea, procedând greșit la examinarea comparativă a titlurilor de proprietate ale părților în cadrul acțiunii în evacuare.

La data de 16 august 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata D. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

La data de 16 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata C.N.M. Navrom S.A., prin lichidator judiciar B., prin care s-a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea intimata C.N.M. Navrom S.A., prin lichidator judiciar B. a formulat și recurs incident.

Recursul incident formulat de pârâta C.N.M. NAVROM S.A., prin lichidator judiciar B..

Evocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii reconvenționale pe care a formulat-o, cu consecința constatării nulității absolute a Anexei din data de 15.03.1993 la Protocolul din 15.09.1990 și a Procesului-verbal de constatare a suprafețelor, nedatat, prezentat de reclamantă.

S-a susținut că, în măsura în care s-ar considera că Anexa din data de 15.03.1993 la Protocolul din 15.09.1990 ar avea vreun efect de stabilire sau un efect translativ de proprietate, hotărârea prin care au fost respinse criticile de legalitate cu privire la documentul menționat este nelegală.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod greșit a apreciat că pârâta nu a formulat motive de nulitate.

Prin urmare, recurenta reiterează motivele de nulitate a Anexei din data de 15.03.1993 la Protocolul din 15.09.1990.

S-a arătat că, în măsura în care li s-ar da valența de acte ce pot transmite/stabili proprietatea pentru reclamantă, Protocolul din 15.03.1993 și Procesul-verbal încheiat la acesta nu puteau transfera/stabili în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului Antrepozit 2 către reclamantă, aceste acte fiind nule absolut.

Odată ce problema dreptului de proprietate era deja tranșată și Antrepozitul nr. 2 trecuse deja în patrimoniul pârâtei prin reorganizarea fostei unități de stat, prin efectul H.G. nr. 19/1991, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, proprietatea nu se mai putea stabili valabil prin protocoale ulterioare acestui moment, chiar dacă acestea erau sau nu semnate de reprezentanții celor 2 societăți.

Prin efectul H.G. nr. 19/1991, care a fost dată în aplicarea Legii nr. 15/1990, acte normative de interes public, se stabilise deja averea celor 2 societăți și anume patrimoniul pe care deja îl aveau în administrare fostele unități de stat reorganizate, din care au provenit cele două societăți.

Orice protocoale ulterioare nu puteau nici constata și nici stabili cu privire la proprietatea Antrepozitului nr. 2 altfel decât se statuase deja prin voința Statului.

Așadar, orice constatare sau dispoziție contrară era nelegală, actul fiind nul absolut sub acest aspect întrucât contravenea celor statuate prin respectiva H.G. emisă din rațiuni de interes general în baza Legii nr. 15/1990.

Un astfel de act nu avea fundament legal, în primul rând, pentru că ar statua asupra proprietății în alt mod decât o făcuse deja titularul dreptului de proprietate, respectiv Statul Român prin H.G. nr. 19/1991 și după ce, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 Antrepozitul nr. 2, regăsit în contabilitatea pârâtei, fusese deja transferat de către Statul Român în patrimoniul acesteia.

Aceste acte, în măsura în care li s-ar da valența de acte ce au stabilit/transmis proprietatea către reclamantă, sunt nule întrucât: încalcă voința legiuitorului și a Statului Român, prin Guvernul României, reglementându-se în mod contrar asupra aceleiași chestiuni, tranșate anterior chiar de titularul dreptului de proprietate, Statul Român, prin H.G. nr. 19/1991; încalcă prevederi legale de ordin imperativ, normele juridice ocrotind un interes general, respectiv al efectuării unei reorganizări a unităților de stat în societăți comerciale, pe baza unor criterii de eficiență fundamentate economic; tinde a înfrânge voința legiuitorului care abilitase la art. 17 din Legea nr. 15/1990 Guvernul României să reglementeze această chestiune, în contextul în care Guvernul, prin H.G. nr. 19/1991 a făcut acest lucru, statuând pe baza evidențelor contabile ce societate preia Antrepozitul (acesta fiind înregistrat doar în contabilitatea unității de stat Navrom nu și a Petromin).

Hotărârea de Guvern este un act administrativ cu forță juridică superioară, edictat asupra aceleiași chestiuni și anterior încheierii actului juridic care tinde să îl contrazică, motiv pentru care se impune constatarea nulității absolute.

Potrivit recurentei, semnatarii înscrisurilor contestate s-au substituit voinței proprietarului anterior al imobilului, respectiv Statul Român, exprimată de Guvernul României prin H.G. nr. 19/1991, statuând în sens contrar acesteia, respectiv că proprietatea imobilului nu se mai transferă astfel cum era evidențiat valoric în H.G. nr. 19/1991, adică integral către pârâtă, ci în altă modalitate.

De asemenea, semnatarii au ignorat efectele H.G. nr. 19/1991 și cele ale art. 20 din Legea nr. 15/1990, acționând ca și când H.G. nr. 19/1991 nici nu ar fi existat, iar art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu și-ar fi produs deja efectele, încă din anul 1991, data constituirii societăților comerciale rezultate din reorganizare, ceea ce nu poate fi decât vădit nelegal.

Actul juridic a revenit asupra unei chestiuni statuate pentru dreptul de administrare prin Protocolul din 15.09.1990, în baza H.G. nr. 494/1990 și a tranșat însăși chestiunea dreptului de proprietate care deja fusese tranșată prin H.G. nr. 19/1991, ignorându-se voința ultimă a proprietarului inițial, Statul Român, care fusese exprimată deja cu privire la dreptul de proprietate.

A fost astfel făcută aplicarea deficitară a voinței Statutului Român exprimată prin H.G. nr. 494/1990, care privea doar chestiunea dreptului de administrare, fiind act pregătitor pentru reorganizarea reglementată de H.G. nr. 19/1991, dispunându-se în mod contrar voinței exprimate irevocabil prin H.G. nr. 19/1991 cu privire la dreptul de proprietate asupra activului.

În consecință, ca urmare a încălcării normelor legale cu caracter imperativ, actul juridic este lovit de nulitate absolută.

De asemenea, s-a mai învederat că, pentru aceleași motive, cauza actului ar fi ilicită, situație în care, în temeiul art. 966 C. civ., sancțiunea aplicabilă este nulitatea. Aceasta întrucât este evident că scopul pentru care în anul 1993 s-au încheiat acte care să constituie anexă la Protocolul din 1990 - care reglementa administrarea de către fostele unități de stat - ar fi acela de a eluda efectul care deja s-a născut prin H.G. nr. 19/1991 și anume că Antrepozitul a trecut în patrimoniul pârâtei, de vreme ce doar antecesoarea acesteia, fosta unitate de stat din reorganizarea căreia provine, îl avea înregistrat în evidențele contabile.

În subsidiar, s-a arătat că, dacă actul juridic ar fi considerat ca un act de transfer de proprietate de la pârâtă, care îl dobândise legal anterior, către reclamantă, actul este de asemenea nul absolut, întrucât: ținând seama de faptul că pârâta dobândise dreptul de proprietate înainte de momentul încheierii Protocolului din 15.03.1993, intitulat "Anexă la Protocol", un transfer al dreptului de proprietate deja dobândit anterior de pârâtă nu se putea face valabil de către această societate comercială decât pe calea unui act cu titlu oneros.

Or, a concluzionat recurenta, în lipsa reglementării unui preț în favoarea pârâtei, orice act de transfer de proprietate încheiat între părți apare ca fiind fără cauză juridică, fiind astfel întrunite condițiile nulității absolute, în condițiile art. 966 C. civ.

La data de 5 octombrie 2022 recurenta-reclamantă CNM Petromin S.A. prin lichidator judiciar A. a depus întâmpinare față de recursul incident formulat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 7 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intervenienta accesorie C., prin care a susținut că recursul formulat de reclamantă în temeiul art. 488 (1) pct. 8 este inadmisibil, întrucât se invocă numai motive de netemeinicie. De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului reclamantei.

Odată cu întâmpinarea intervenienta accesorie C. a formulat și recurs incident.

Recursul incident formulat de intervenienta accesorie C.

Evocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intervenienta accesorie a solicitat admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecința constatării nulității în ceea ce privește Anexa din 15.03.1993 la Protocolul din 15.09.1990.

În susținerea recursului, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864 și a art. 5 din H.G nr. 15/1990.

Sub un prim aspect, s-a arătat că au fost nesocotite dispozițiile art. 966 din C. civ. de la 1864, instanța de apel neoferind eficiență acestor dispoziții prin soluția pronunțată.

Cu titlu introductiv, s-a învederat că, după intrarea în vigoare a H.G. nr. 494/1990 prin care au fost reorganizate unitățile de stat printre care și IEFM Navrom, reprezentanții fostei unități de stat IEFM Navrom și ai unităților de stat rezultate în urma reorganizării, respectiv pârâta Navrom și reclamanta Petromin, au încheiat Protocolul din 15.09.1990 încheiat pe baza situației financiare de la data de 31.05.1990.

Conform pct. 11 din Protocolul menționat, magaziile fostului IEFM Navrom au fost repartizate unităților nou înființate stabilindu-se că imobilul "Antrepozit nr. 2" se atribuie către Navrom, iar pe baza acestei prevederi, imobilul a fost luat în evidență și înregistrat doar în contabilitatea unității de stat Navrom.

Din conținutul Protocolului din 15.09.1990 rezultă că repartizarea bunurilor s-a făcut conform inventarului de la 31.05.1990, prin urmare, încă de dinaintea încheierii acestui Protocol, imobilul "Antrepozit nr. 2" era folosit de pârâtă, iar părțile au dorit, prin încheierea acordului, să fie dat în administrarea acesteia.

Prin H.G. nr. 19/1991 a fost efectuată trecerea imobilului în proprietatea pârâtei, respectiv prin această hotărâre de guvern s-a transferat tot ce era în administrarea societăților reorganizate, dat fiind faptul că anterior societățile nu aveau patrimoniu propriu.

Anexa încheiată la 15.03.1993 cu privire la Protocolul din 15.09.1990 creează o situație juridică imposibilă, întrucât printr-un act juridic, a cărui natură este incertă, este transferată proprietatea unui imobil către o altă persoană decât cea stipulată de fostul proprietar, Statul Român.

Or, acest lucru nu este posibil, întrucât, prin efectul intrării în vigoare a H.G. nr. 19/1991, emisă întocmai pentru a da eficiență Legii nr. 15/1990, a fost deja stabilit patrimoniul atât al societății pârâte, cât și cel al societății reclamante, stabilindu-se în mod expres că imobilul "Antrepozit nr. 2" este în proprietatea pârâtei Navrom.

Odată ce aceste aspecte au fost stabilite, orice alte protocoale ulterioare nu puteau constata și nici stabili cu privire la proprietatea imobilului "Antrepozit nr. 2", altfel decât se tranșase deja.

Anexa încheiată la data de 15.03.1993 nu poate avea vreun fundament legal, întrucât statuează asupra proprietății într-un alt mod decât cel stabilit anterior de fostul titular al dreptului de proprietate, Statul Român, prin H.G. nr. 19/1991.

Prin încheierea unui astfel de act nu numai că se încalcă voința legiuitorului, ci sunt încălcate și prevederi de ordin imperativ, semnatarii ignorând efectele H.G. nr. 19/1991, dar și cele ale art. 20 din Legea nr. 15/1990.

De asemenea, prin încheierea unui asemenea act juridic, semnatarii s-au substituit voinței proprietarului anterior al imobilului, Statul Român, statuând, în sens contrar acestuia, că proprietatea nu se mai transferă așa cum era evidențiat în hotărârea de guvern menționată anterior, ci printr-o altă modalitate.

Prin urmare, Anexa din data de 15.03.1993 a fost încheiată cu nesocotirea dispozițiilor art. 966 din C. civ. de la 1864, actul încheiat având o cauză ilicită.

Dispozițiile art. 968 din C. civ. de la 1864 definesc cauza ilicită:

"Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice."

În sfârșit, manifestarea de voință a părților, concretizată în încheierea Anexei din 15.03.1993, se încadrează în cadrul conturat de art. 968 din C. civ. de la 1864, cauza încheierii actului fiind una imorală, întrucât contravine voinței legiuitorului stabilite prin H.G. nr. 19/1991, sancțiunea aplicabilă neputând fi decât nulitatea absolută.

Prin rezoluția din 7 noiembrie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 8 februarie 2023, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 24 februarie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de pârâta C.N.M. NAVROM S.A., prin lichidator judiciar B.

La data de 2 martie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de intervenienta accesorie C.

Prin încheierea de ședință din 26 aprilie 2023 a fost admis în principiu recursul principal formulat de reclamanta CNM Petromin S.A., în faliment, prin lichidator judiciar A..

De asemenea, a fost admisă excepția nulității recursurilor incidente formulate de pârâta C.N.M. NAVROM S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B. și de intervenienta accesorie C.

Prin urmare, a fost stabilit termen de judecat pentru soluționarea recursurilor la data de 21 iunie 2023, în ședință publică.

Prealabil examinării recursurilor exercitate în cauză, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Exigențele impuse de aceste texte de lege au în vedere faptul că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu are ca scop rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârii atacate în condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de recurs este astfel competentă să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și situația de fapt reținută prin raportare la aceste probe nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs.

Recursul principal formulat de reclamanta CNM Petromin S.A. prin lichidator judiciar A..

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, deși în acord cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., îndrumările instanței de recurs sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în cauză, curtea de apel a analizat în mod formalist criticile apelantei-reclamante și, bazat pe aceleași probatorii administrate din primul ciclu procesual, cărora le-a atribuit semnificații diferite, a stabilit că reclamanta nu a făcut dovada unui titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Critica va fi înlăturată.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Astfel, legea impune obligativitatea hotărârii pronunțate în recurs numai cu privire la problemele de drept dezlegate, nu și cu privire la cele de fapt, interpretând textul de lege prin folosirea argumentului per a contrario.

Prin decizia nr. 1002 din 14 aprilei 2021 Înalta Curte a casat decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, reținând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat criticile apelantei-reclamante referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce constituie obiectul litigiului prin efectul legii, precum și a celor privitoare la nelegala soluționare a cererii de evacuare.

Or, în recurs recurenta-reclamantă nu susține că instanța de rejudecare nu ar fi ținut cont de problemele de drept dezlegate prin decizia instanței de recurs ori că ar fi omis să analizeze criticile sale din apel, împrejurare care s-ar circumscrie ipotezei încălcării îndrumărilor instanței de casare.

Prin urmare, nu poate fi reținută teza încălcării dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., aceste dispoziții legale nefiind incidente în cauză.

De altfel, neindicând în mod concret cum anume instanța de apel ar fi încălcat decizia de casare, recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea în raport cu faptul că instanța de apel a validat sentința primei instanței, prin care a fost respinsă acțiunea în constatare.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 17-20 din Legea nr. 15/1990, art. 645 C. civ. și art. 431 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamantei, astfel cum au fost exprimate, reprezintă critici de netemeinicie a deciziei recurate, iar nu de nelegalitate.

Sub un prim aspect, deși s-a invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale art. 645 C. civ., recurenta-reclamantă nu indică punctual cum anume instanța de apel, prin raționamentul expus, ar fi aplicat sau interpretat greșit legea.

Or, invocarea valabilă a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune ca autorul recursului să argumenteze în concret în ce constă aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situația de fapt reținută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o semnificație juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanțelor de fond, care sunt suverane în ce le privește.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă susține temeinicia acțiunii în constatare formulate, argumentând cum anume a dobândit dreptul de proprietate invocat.

Astfel, limitându-se la a reedita argumentele formulate în susținerea dreptului său de proprietate, recurenta-reclamantă repune în discuție fondul acțiunii în constatare, cu trimitere la împrejurările de fapt pe care le consideră relevante din istoricul relațiilor dintre părți și la probele administrate în fața instanțelor devolutive.

Ceea ce nemulțumește partea este modalitatea în care precedentele instanțe au apreciat probatoriul administrat în cauză, acestea reținând, în esență că, în cadrul acțiunii în constatarea dreptului de proprietate, reclamanta nu a făcut dovada unui astfel de drept cu privire la clădirea antrepozit nr. 2, probele administrate fiind în sensul stabilirii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei.

Or, ceea ce se analizează în recurs este conformitatea deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva cazurilor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Rezultă astfel că instanța de recurs nu poate reevalua faptele deduse judecății și nu poate proceda la reaprecierea probelor, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, astfel cum tinde recurenta prin susținerile formulate.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce privește criticile privind încălcarea art. 431 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în realitate, reclamanta contestă temeinicia deciziei recurate, repunând în discuție fondul cauzei, respectiv problema dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.

Practic, în recurs, invocând încălcarea puterii de lucru judecat, reclamanta susține, contrar situației de fapt stabilite de precedentele instanțe, că este titulara dreptului de proprietate afirmat prin cererea de chemare în judecată.

Or, prin raportare la caracterul nedevolutiv al căii extraordinare de atac, aceste critici nu pot fi primite.

Sub un ultim aspect, se impune a fi arătat că nici susținerile formulate în ceea ce privește soluționarea cererii de evacuare nu relevă critici de nelegalitate cu privire la decizia instanței de apel.

Deși își subsumează criticile motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta nu indică în concret dispozițiile materiale aplicate greșit ori încălcate de instanța de apel și nici în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva dreptului substanțial.

Or, obiectul recursului este conformitatea deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, iar nu procesul, în întregul său, prin urmare, autorul recursului trebuie să invoce critici de nelegalitate strict cu privire la decizia recurată.

Câtă vreme misiunea instanței de recurs este să răspundă unei critici argumentate, iar nu să facă deducții asupra alegațiilor formulate de parte, rezultă că susținerile reclamantei nu pot fi examinate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă C.N.M. PETROMIN S.A. prin lichidator judiciar A. împotriva deciziei civile nr. 90 din 23 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Recursurile incidente formulate de pârâta C.N.M. NAVROM S.A., prin lichidator judiciar B.. și de intervenienta accesorie C.

În raport cu susținerile în esență identice formulate de pârâtă și respectiv de intervenienta accesorie în favoarea pârâtei, Înalta Curte va formula considerente comune cu privire la recursurile acestor părți, în legătură cu care, prin încheierea din 26 aprilie 2023, s-a admis excepția nulității, ca urmare a neîncadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se reține că, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanțial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situației de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea valabilă a acestui motiv de casare presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părții, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății și discordanța acestei interpretări cu cea oferită de către instanța de apel prin hotărârea recurată.

Așadar, teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

În cauză, recurentele au indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării, aplicării greșite sau interpretării normelor de drept substanțial.

Din expunerea argumentelor evocate, rezultă cu evidență că sunt readuse în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererile de recurs, au fost reiterate întocmai susținerile din cadrul cererii reconvenționale, astfel cum a fost precizată, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Anexei din data de 15.03.1993 la Protocolul din 15.09.1990 și a Procesului-verbal de constatare a suprafețelor, nedatat.

Reluând motivele de nulitate a Anexei din data de 15.03.1993 la Protocolul din 15.09.1990 și a Procesului-verbal de constatare a suprafețelor, nedatat, pârâta și respectiv intervenienta accesorie nu formulează critici de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul de a releva un eventual raționament greșit al instanței de apel, ci numai aspecte de netemeinicie, vizând fondul cererii reconvenționale.

Or, stabilirea faptului dacă înscrisul contestat are valoarea unui act translativ de proprietate, motivele de nulitate invocate, respectiv capacitatea părților implicate în întocmirea anexei, precum și existența unei eventuale cauze ilicite sunt chestiuni de fapt care au fost dezlegate de instanțele devolutive, pe baza probelor existente la dosar, neputând fi reevaluate în recurs.

Litigiul a parcurs deja două etape procesuale devolutive în care părțile au avut posibilitatea de a-și susține argumentele în sprijinul cererilor și apărărilor formulate, în raport cu care, instanțele de fond și-au prezentat considerentele prin hotărârile pronunțate.

Înalta Curte reține astfel că în cuprinsul cererilor de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate apte să fie încadrate potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul fiind o cale de atac extraordinară îndreptată împotriva deciziei pronunțate de ultima instanță de fond, recurentele aveau obligația, conform legii, să se raporteze în concret la considerentele instanței de apel, prin indicarea în mod punctual a aspectelor de nelegalitate identificate.

Simpla reluare a alegațiilor din etapele procesuale anterioare, pe aspecte de eventuală netemeinicie a hotărârii recurate, cu ignorarea considerentelor instanței de apel, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Or, controlul judiciar exercitat de instanța supremă nu se poate realiza dacă partea nu formulează critici de nelegalitate punctuale cu privire la hotărârea atacată, apte să fie încadrate potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, se apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., nefiind identificate motive de ordine publică, care să atragă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursurile incidente declarate de recurenta-pârâtă C.N.M. NAVROM S.A. prin lichidator judiciar B. și de intervenienta accesorie C. S.R.L.împotriva deciziei civile nr. 90 din 23 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă C.N.M. PETROMIN S.A. prin lichidator judiciar A. împotriva deciziei civile nr. 90 din 23 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Anulează recursurile incidente declarate de recurenta-pârâtă C.N.M. NAVROM S.A. prin lichidator judiciar B. și de recurenta-intervenientă C. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.