ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1002/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor, constată următoarele:

La data de 14.01.2014, pe rolul Tribunalului Constanța s-a înregistrat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în insolvență, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în insolvență, prin care s-a solicitat: constatarea dreptului de proprietate asupra construcției clădire antrepozit nr. 2 în suprafață de 4.008 mp, situată în incinta Port Poarta 2 Constanța; înscrierea dreptului său de proprietate asupra construcției menționate; radierea din cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilului indicat; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat evacuarea reclamantei din toate spațiile pe care le folosește din imobilul clădire antrepozit nr. 2 situat în incinta Port Constanța și, în subsidiar, lăsarea în deplină proprietate și posesie a tuturor spațiilor pe care le folosește în prezent din imobilul menționat.

Prin sentința civilă nr. 247 din 08 februarie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca nefondată și a respins acțiunea principală formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu intimata B. S.A., prin lichidator judiciar D.., ca nefondată. A admis în parte cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, și a dispus evacuarea reclamantei A. S.A. din imobilul antrepozit 2 situat în incinta Port Constanța, respingând celelalte pretenții ale pârâtei reconvenționale B. S.A., ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile inadmisibilității și tardivității cu privire la apelul incident. Au fost respinse ca nefondate, apelurile promovate de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.. și apelul incident promovat de apelanta pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva sentinței civile nr. 247 din 08 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța. A fost admisă în parte cererea de intervenție accesorie formulată de societatea E. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.. a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens arată că societatea E. S.R.L. a depus în apel cerere de intervenție accesorie în favoarea B. S.A., justificându-și interesul prin aceea ca în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15.11.2018 a dobândit în proprietate imobilul in litigiu.

La momentul punerii în discuție a admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, recurenta-reclamantă susține că a solicitat clarificarea cadrului procesual, având în vedere ca a intervenit o transmisiune a calității procesuale pasive către societatea E. S.R.L., în calitatea sa de subdobânditor al dreptului de proprietate asupra imobilului.

Recurenta-reclamantă arată că instanța a calificat cererea ca fiind o cerere de intervenție accesorie, în condițiile în care, în fapt, a operat o transmisiune a calității procesuale pasive către societatea E. S.R.L., cu încălcarea dispozițiilor art. 38 C. proc. civ.

Totodată, în ceea ce privește constatarea instanței în sensul că ambele părți invocă un titlu de proprietate asupra imobilului și că în cadrul acțiunii în constatare nu se poate proceda la compararea titlurilor, această operațiune fiind specifică acțiunii în revendicare, recurenta-reclamantă susține că această concluzie a instanței de trimitere la acțiunea în realizare și la inadmisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate, nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, încalcă principiul "non reformatio in pejus" și contravine dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. și art. 563 C. civ., câtă vreme A. S.A. este posesor al imobilului, neavând deschisă acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de apel nu a răspuns criticilor din apel care vizau existența dreptului de proprietate al A. S.A. asupra antrepozitului în litigiu, dobândit prin efectul legii în anul 1990.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța ar fi trebuit să observe că intimata B. S.A. a formulat în cadru cererii reconvenționale un capăt de cerere vizând revendicarea, care a fost respins și că această soluție nu a fost atacată pe calea apelului.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că hotărârea nu cuprinde nicio referire cu privire la modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate de către A. S.A., instanța apreciind că a soluționat problema în litigiu prin trimiterea la efectele intabulării în anul 2000 în cartea funciară a dreptului de proprietate al intimatei B. S.A.

În opinia recurentei-reclamante, hotărârea nu este motivată în fapt și în drept cu privire la solicitarea din cererea reconvențională formulată de B. S.A. ce vizează evacuarea din imobil, cu toate a formulat critici în apel.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., coroborat cu art. 645 din vechiul C. civ.

Recurenta-reclamantă arată că legea a reprezentat și reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, făcând în acest sens trimitere la dispozițiile art. 17-20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că societatea comercială devine proprietara bunurilor incluse în patrimoniul său (prin hotărârea guvernului și menționate în documentele de inventariere, evaluare și preluare), prin efectul legii, nefiind necesară emiterea unui alt titlu de proprietate.

Potrivit recurentei-reclamante, titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu rezultă din H.G. nr. 494/1990, din H.G. nr. 19/1991, din protocolul încheiat la 15.09.1990 între B. și cele trei companii înființate, din anexa la protocolul din 15.09.1990, care face corp comun cu acesta, din procesul-verbal de constatare a suprafețelor ce revin B. S.A. și A. S.A., din adresele nr. x/1991, nr. y/1993 și nr. 4426/1993.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că se află în posesia bunului de la înființarea companiei și până în prezent și că a făcut investiții semnificative la imobil, achitând taxele și impozitele aferente acestuia.

Potrivit recurentei-reclamante, împrejurarea că acest bun figurează în evidența contabilă a intimatei B. S.A., care l-a întabulat în mod nelegal în cartea funciară, este irelevantă din perspectiva probațiunii existenței unui titlu de proprietate valabil.

Recurenta-reclamantă arată că a depus la dosarul cauzei decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2014, în care s-au ridicat probleme de drept identice cu privire la alte bunuri din portul Constanța (F. S.A.).

În opinia recurentei-reclamante, împrejurarea că B. S.A. a solicitat, prin cererea reconvențională constatarea nulității anexei la protocol reprezintă o recunoaștere a acestui înscris probator al dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu.

De asemenea, recurenta-reclamantă arată că Legea nr. 15/1990 reprezintă un mijloc de transfer al dreptului de proprietate asupra întregului patrimoniu pe care l-a avut în administrare unitatea de stat transformată în societate comercială sau regie autonomă, după caz, fără a exista obligații de îndeplinire ulterioară a unor proceduri de publicitate, contabile sau administrative.

Prin urmare, astfel cum susține recurenta-reclamantă, neîndeplinirea unor proceduri contabile nu afectează cu nimic constituirea sau transferul dreptului de proprietate asupra unui patrimoniu care s-a realizat ope legis.

Totodată, în raport de adresele nr. x/1991, nr. y/1993 și nr. 4426/1993, recurenta-reclamantă susține că părțile au convenit ca mijlocul fix (antrepozitul) să rămână în evidența B. S.A., stabilind valoarea dintre spațiul obținut de fiecare dintre cele două companii, iar A. S.A. urmează să cuprindă partea din amortismentul calculat lunar.

Recurenta-reclamantă arată și că înscrierea în anul 2000 în cartea funciară a unui drept de proprietate inexistent, are efecte în privința opozabilității, dar nu este de natură să infirme titlul său de proprietate asupra imobilului.

Potrivit recurentei-reclamante, consecința admiterii capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate o reprezintă radierea din cartea funciară a înscrierii dreptului de proprietate de către pârâta B. S.A., câtă vreme această operațiune nu corespunde situației juridice reale conform art. 908 pct. 4 C. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a reținut contrar dispozițiilor art. 908 pct. 4 din C. civ., că radierea din cartea funciară poate fi dispusă numai în urma admiterii acțiunii în revendicare și nu ca urmare a constatării dreptului de proprietate. Întrucât legea nu face o astfel de distincție, recurenta-reclamantă susține că în mod nelegal s-au respins capetele accesorii cu aceasta motivare.

Recurenta-reclamantă susține și că hotărârea încalcă dispozițiile art. 431 C. proc. civ., neputând fi opusă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 363/C/2.04.2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2003, întrucât obiectul și temeiul juridic al celor două acțiuni sunt diferite.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin sentința civilă nr. 10940/7.05.2002, Judecătoria Constanța a admis acțiunea și a dispus rectificarea încheierii nr. 17351/6.12.2000 emisă de Biroul de Carte Funciara de pe lângă Judecătoria Constanța, în sensul că suprafața construcției - antrepozit nr. 2 aflată în proprietatea B. S.A. se modifică, respectiv la parter se va trece suprafața de 1.596 mp. în loc de 3.395,13 mp., cât s-a consemnat, iar la etaj se va trece suprafața de 948 mp., în loc de 3.257,51 mp.

Prin decizia civilă nr. 1480/5.12.2002, pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a admis apelul pârâtei și s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii, ca nefondată.

Recurenta-reclamantă susține că prin această hotărâre nu s-a dezlegat fondul de dreptului de proprietate asupra imobilului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Pârâta B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.., a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, motivele fiind, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că singurele considerente cu privire la apelul incident declarat în cauză vizează faptul că, atât timp cât criticile formulate prin apelul principal nu au fost de natură a reforma hotărârea primei instanțe, sunt nefondate și criticile din apelul incident.

Ca atare, recurenta-pârâtă arată că nu se menționează criticile sale și nici ce argumente concrete și ce temei de drept a avut instanța pentru a înlătura susținerile sale.

Recurenta-pârâtă susține că, prin cererea de apel, a solicitat modificarea soluției primei instanțe cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității anexei din 15.03.1993 la protocolul din 15.09.1990.

Așadar, recurenta-pârâtă arată că a criticat hotărârea primei instanțe prin prisma faptului că aceasta nu a observat că anexa la protocol încalcă în ansamblul ei H.G. nr. 19/1991 și voința Statului Român.

Potrivit recurentei-pârâte, anexa la protocol este lipsită de fundament legal, în primul rând, pentru că statua asupra proprietății în alt mod decât o făcuse deja titularul dreptului de proprietate, Statul Român prin H.G. nr. 19/1991 și după ce, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, antrepozitul nr. 2, regăsit în contabilitatea B. fusese deja transferat de către Statul Român în patrimoniul B. S.A.

Așadar, recurenta-pârâtă arată că pentru încălcarea normelor legale cu caracter imperativ, actul juridic criticat este lovit de nulitate absolută.

În plus, recurenta-pârâtă susține că un alt motiv de nulitate invocat este cauza ilicită a actului, situație în care, în temeiul art. 966 C. civ., sancțiunea aplicabilă este aceeași.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Intimata S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 16 septembrie 2020, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta-pârâtă B. S.A. și intimata S.C. E. S.R.L. au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, s-a dispus preschimbarea din oficiu a termenului de judecată stabilit pentru data de 13 ianuarie, la data de 24 februarie 2021, în complet de filtru.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen la 14 aprilie 2021, în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel nu a analizat criticile apelantei-reclamante referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce constituie obiectul litigiului prin efectul legii și nici pe cele privitoare la nelegala soluționare a cererii de evacuare.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în ceea ce privește apelul incident declarat de pârâtă, instanța s-a limitat a arăta că, atât timp cât criticile formulate de pârâtă în apelul principal nu au fost de natură a reforma hotărârea primei instanțe, criticile din apelul incident sunt nefondate.

O motivare a deciziei în condițiile prezentate nu corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și următoarele din C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii instanței de apel cu privire la aspectele ce i-au fost învederate prin cererea de apel și prin cererea de apel incident face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de către reclamantă, cât și de către pârâtă.

Motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă nu poate fi reținut.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", în același sens statuând și art. 22 alin. (6) din același cod:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Având în vedere principiul disponibilității mai sus enunțat, reclamantul este cel care decide pretenția pe care o supune judecății, motivarea în fapt și în drept a acesteia, instanța având obligația să se pronunțe numai asupra a ceea ce părțile au dedus judecății, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual stabilit de acestea.

Înalta Curte reține că în apel, instanța a stabilit cadrul procesual cu respectarea principiului disponibilității.

Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a reținut că ambele părți invocă existența unui titlu de proprietate asupra imobilului și că nu poate proceda la compararea titlurilor de proprietate, care este specifică acțiunii în revendicare, în cadrul unei acțiuni în constatare.

Reiese așadar, că instanța de apel nu a invocat inadmisibilitatea acțiunii în constatare, motiv pentru care nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante în sensul că aceasta nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților și că instanța a încălcat principiul "non reformatio in pejus" și dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat în drept recursul incident și pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a expus critici în susținerea acestui motiv de recurs.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia civilă nr. 659 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.