ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2257/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în data de 11.03.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligarea acesteia la plata sumei de 660.440 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 și y/2014 ale Curții de Apel București, având ca obiect contestarea unor acte administrative emise de pârâtă. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 451 - 453 C. proc. civ. În data de 04.05.2020, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Prin sentinta nr. 528 din 13 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 12.08.2020.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1717 din 03 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 338.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarelor nr. x/2011 și nr. y/2014, și a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 252A din 28 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a admis apelul formulat de pârâtă și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 151.540 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2014

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta Curtea de Conturi a României. După prezentarea situației de fapt și a judecății realizate în fazele procesuale anterioare, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate, cu privire la soluția de obligare a sa la plata către intimata-reclamantă a sumei de 151.540 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2014, și în urma rejudecării procesului pe fond, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. - Cu privire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a făcut în mod greșit aplicarea normelor de procedură privind stabilirea cheltuielilor de judecată. Chiar dacă plata cheltuielilor de judecată revine în sarcina părții care a pierdut procesul, judecătorul poate stabili ca numai o parte din suma pe care clientul a plătit-o avocatului său să fie recuperată de la partea adversă, așa cum reiese și din considerentele hotărârii recurate. Cu alte cuvinte, partea care cade în pretenții este protejată atunci când adversarul său a efectuat cheltuieli care nu sunt rezonabile și proporționale. Instanța de apel, deși a reținut ca fiind reală afirmația recurentei-pârâte în sensul că, în facturile emise în baza contractului de asistență juridică nr. x/29.11.2012, s-a trecut suma globală de 13.000 RON, fără a fi defalcată, a apreciat că acest aspect nu poate conduce la respingerea pretențiilor intimatei-reclamante. Or, în cauză au fost acceptate la plată cheltuieli de judecată - tip abonament lunar, nefiind proporționale cu serviciile prestate, ceea ce nu intră în categoria cheltuielilor rezonabile. Din contractul de asistență juridică nr. x/29.11.2012, rezultă că obiectul acestuia îl reprezintă prestarea de servicii juridice "reprezentare în dosarele având ca obiect contestarea actelor administrative încheiate de ANAF și Curtea de Conturi; consultanță, opinii legale, redactare acte, cereri, documente, negocieri, reprezentare, asistare în fața oricăror persoane juridice/fizice a S.C. A. S.A. în funcție de solicitări, prin raportare la domeniile de activitate ale societății (...)". Potrivit art. 2 din același contract, tariful a fost stabilit la cuantumul de 13.000 RON/lună, tip abonament, fiind defalcat în reprezentare în dosare purtate în contradictoriu cu ANAF și Curtea de Conturi, precum și în consultanță, opinii legale, în funcție de solicitări. De asemenea, în cazul cheltuielilor pretinse pentru servicii juridice de reprezentare/asistare în cadrul dosarului nr. x/2011, prestate în baza contractului de asistență juridică nr. x/09.02.2011 și a actului adițional nr. x/20.01.2012 la acesta, onorariul a fost stabilit tip abonament, respectiv un tarif de 3.000 RON/lună. La dosarul cauzei au fost depuse facturile emise de SCPA "B." reprezentând onorariu asistență juridică, consultanță în cadrul contractului nr. x/29.11.2012 și în toate aceste facturi sunt menționate, la modul general, "adversar ANAF și Curtea de Conturi", pentru aceste servicii, în majoritatea cazurilor, fiind pretinsă suma globală de 13.000 RON + TVA, nefiind defalcată valoarea prestației în funcție de serviciile prestate pentru fiecare dintre cele două entități. Arată că este evidentă disproporția cuantumului pretențiilor față de criteriile legale enunțate de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., iar prin hotărârea atacată, intimata-reclamantă poate beneficia de recuperarea unor sume cheltuite în condiții de ineficiență de la bugetul de stat și nu de la persoanele responsabile de angajarea lor nelegală. Cu alte cuvinte, în mod vădit nejustificat, pe cale judiciară, a obținut intimata-reclamantă, în prezenta cauză, recuperarea de la bugetul de stat a unor sume de bani care, în realitate, au fost cheltuite din bugetul propriu al societății într-un mod neeconomicos, prevalându-se de prezumția de culpă procesuală reglementată de art. 453 C. proc. civ. În cazul aprobării angajării unor astfel de cheltuieli, intimata-reclamantă trebuia să minimizeze costurile pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activități, cu menținerea calității corespunzătoare a acestor rezultate, întrucât, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, "persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public". Mai mult decât atât, măsurile stabilite prin decizii în sarcina A. S.A. de către Curtea de Conturi a României, vizau recuperarea unor prejudicii cauzate tocmai bugetului societății și bugetului de stat de abaterile de la legalitate și regularitate constatate. Solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată a fost folosită de intimata-reclamantă pentru a evita stabilirea sumei exacte de către instanța care a judecat litigiul în contencios administrativ, care ar fi avut posibilitatea obiectivă de a le determina ținând seama de circumstanțele respectivei cauze. În atare situație, consideră că supradimensionarea onorariului din contractele de asistență juridică este de natură să conducă la concluzia că sunt incidente în cauză prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greșită a acestor dispoziții. Arată și că nu este obligatoriu ca intimata-reclamantă să obțină, pe cale judiciară, restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de onorariu pentru avocat, chiar dacă a câștigat procesul, întrucât trebuie să existe un just echilibru între dreptul părții care a avut câștig de cauză și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. - Cu privire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 451 alin. (2), art. 453 alin. (1) și art. 454 C. proc. civ. în raport cu art. 998-999 C. civ., având în vedere dispozițiile art. 21 - 24 și art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992. Arată că, din moment ce intimata-reclamantă a solicitat pe cale separată cheltuielile de judecată, pentru admiterea acțiunii în pretenții, era necesară analizarea condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale, neputând fi prezumată culpa procesuală, ca și în cazul cheltuielilor acordate de instanța de judecată învestită să soluționeze cererile privind anularea actelor administrative. În toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale. Or, în cauză, în mod greșit s-a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât Curtea de Conturi nu a avut o atitudine procesuală culpabilă în cazul judecării excepției de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât au fost menținute, ca legale și temeinice, parte din măsurile dispuse prin Decizia nr. 12/2011. Arată că personalul de specialitate al Curții de Conturi a acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în limitele permise de lege, de Regulamantul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, efectuând actele de control cu respectarea competenței legale reglementate de art. 21-22 din Legea nr. 94/1992 și conform dispozițiilor art. 140 din Constituția României. Acțiunea materială a personalului de specialitate al Curții de Conturi privind efectuarea actului de control nu poate fi calificată drept un fapt ilicit, organele de control beneficiind de o marjă de apreciere la momentul efectuării actelor de constatare a situației de fapt și a actelor de dispoziție aferente. De principiu, nu este exclusă o constatare eronată a situației de fapt și o aplicare în consecință a legii, însă singurul remediu recunoscut de lege în acest sens este posibilitatea organismului controlat de a se adresa instanței de contencios administrativ pentru desființarea actelor considerate nelegale. Atragerea răspunderii civile delictuale, pentru actele îndeplinite în exercițiul funcției sale de către un funcționar, implică efectuarea actelor cu rea-credință, iar în situația de față, prin probatoriul administrat în cele două litigii invocate de intimata-reclamantă nu a fost dovedită reaua-credință a Curții de Conturi. În atare condiții, calificarea acțiunii de a întocmi un act de control, în exercitarea atribuțiilor funcțiunii, ca ilicită, nu poate fi primită în cauză. A mai susținut recurenta și că decizia atacată a fost dată și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 și art. 999 C. civ., având în vedere prevederile art. 21-24 și art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nefiind întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Curții de Conturi a României, prin prisma culpei procesuale. Pretențiile deduse judecății de către intimata-reclamantă, deși decurg din cheltuielile de judecată efectuate în cele două litigii, soluționate în mod definitiv, nu pot fi calificate ca având drept obiect obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în procesele anterioare, ci o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigii în care a avut calitatea de parte, cerere având ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a recurentei-pârâte și ideea de culpă procesuală a acesteia, ca parte care a pierdut în parte procesele. Intimata-reclamantă nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiile originare (dosarele nr. x/2014 și nr. y/2011), neformulând, astfel, de cereri accesorii, ci a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior și distinct, care este unul autonom în raport cu cel inițial, supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată și probațiune. Arată că intimata-reclamantă a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva încheierii nr. 110/22.11.2011 și Deciziei nr. 12/07.10.2011 ale Curții de Conturi, litigiu soluționat definitiv prin decizia nr. 3372/16.10.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2011, fiind dispusă anularea, în parte, a încheierii nr. 110/2011 și a Deciziei nr. 12/2011 emise de Curtea de Conturi, cu privire la măsurile nr. 2, 5, 6, 7, 8, 10, 15, 17 și 19, respectiv respinsă acțiunea cu privire la măsurile nr. 3, 4, 11, 12 și 20 din decizie, ca neîntemeiată. De asemenea, precizează și că intimata-reclamantă a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva încheierii nr. 62/2014 și Deciziei nr. 19/2014, litigiu soluționat definitiv prin decizia nr. 3660/31.10.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2014, fiind dispusă anularea, în parte, a Deciziei nr. 19/2014 și menținute, în rest, dispozițiile sentinței recurate. Precizează că, în cauză, în mod greșit a prezumat instanța de judecată existența unei culpe procesuale și nu a analizat dacă sunt întrunite condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale, în condițiile în care temeiul de drept în baza cărora au fost dispuse măsurile în sarcina conducerii intimatei-reclamante, prin Decizia nr. 12/2011 și Decizia nr. 19/2014, sunt dispozițiile art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, care vizau tocmai recuperarea unor prejudicii aduse bugetului societății de abaterile constatate. Arată și că activitatea de valorificare a actelor de control emise de Curtea de Conturi a României se face în baza regulamentului aprobat conform prevederilor art. 11 alin. (2), iar, potrivit alin. (3) art. 33 din Legea nr. 94/1992, în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice verificate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligația conducerii entității auditate. De asemenea, prin măsurile dispuse prin cele două decizii, în temeiul art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi a stabilit înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată. Afirmă, cu privire la actele care au făcut obiectul celor două litigii, că instanțele de judecată au reținut că acestea au fost emise în conformitate cu regulile de fond și de formă prevăzute de C. pentru desfășurarea activității Curții de Conturi și valorificarea rezultatelor acțiunilor de control, cu respectarea procedurii de comunicare și contestare, în baza competenței și atribuțiilor specifice stabilite prin art. 22-24 din Legea nr. 94/1992. Drept urmare, susține că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 și art. 999 C. civ., în sensul că nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite și nici a vinovăției Curții de Conturi, sub forma intenției, neglijenței sau imprudenței. Arată că atragerea răspunderii civile delictuale pentru actele îndeplinite în exercițiul funcției sale, de către un funcționar, implică efectuarea actelor cu rea-credință, iar în situația de față, din probatoriul administrat în cele două litigii invocate de intimata-reclamantă, nu a fost dovedită reaua-credință a Curții de Conturi. În atare condiții, este greșită calificarea ca ilicită a acțiunii de a întocmi un act de control, în exercitarea atribuțiilor.

Apărările formulate în cauză În data de 28.06.2023, în termenul legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la cel dintâi motiv de recurs invocat, intimata-reclamantă susține că acesta nu poate fi primit, din moment ce pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea absolută sau relativă de art. 174 C. proc. civ., nulitate condiționată de producerea unei vătămări. Arată că instanțele de fond au redus cheltuielile de judecată de la 660.440 RON, la 322.220 RON, iar ulterior, la 151.540 RON, pentru un proces care s-a derulat pe parcursul a șapte ani, în care instanțele anterioare au confirmat gradul înalt de dificultate. Precizează că, din argumentația recurentei-pârâte de la pagina 6 din memoriul de recurs, reiese recunoașterea faptului că, în mod dolosiv, a indus în eroare instanțele de judecată cu privire la fondurile din care aceste servicii au fost plătite. Astfel, dacă până acum se susține că respectivul contract de servicii juridice a fost plătit din fonduri de la bugetul de stat, acum consemnează că "au fost cheltuite din bugetul propriu al societății". Menționează faptul că sursa fondurilor este relevantă în cazul de față, întrucât doar așa se poate distinge dacă O.U.G. nr. 26/2012 este aplicabil în cauza de față sau nu. Conform art. 21 alin. (1) și art. 22 din Legea nr. 94/1992: "Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public (...)"; "în cadrul competențelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi își desfășoară atribuțiile specifice asupra următoarelor domenii: a) formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, (...) utilizarea alocațiilor bugetare, (...) utilizarea fondurilor publice, (… ) modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale." Precizează că recurenta a confundat fondurile proprii ale societății, obținute din prestarea serviciilor de administrare și gestionare a "Programului anual de conservare, închidere, reconstrucție ecologică și activități postînchidere a minelor" cu fondurile alocate de la bugetul de stat, prin Legea bugetului de stat, la capitolul 82.01 - "Industria extractivă, prelucrătoare și construcții", titlul 40 - "Titlul IV Subvenții", articolul 16 - "Programe de conservare sau de închidere a minelor", pentru derularea acestui program. Astfel, precizează că în bugetul societății se identifică două tipuri de venituri: venituri proprii, necesare susținerii cheltuielilor de funcționare a societății, și venituri din alocațiile bugetare, necesare executării lucrărilor și serviciilor din programul amintit. În anul 2012, moment în care a fost semnat contractul de asistență juridică nr. x/29.11.2012, contestat de auditorii Curții de Conturi, se poate observa că acesta este plătit din fondurile proprii ale societății, fapt ce rezulta din pct. II lit. h) din anexa la H.G. nr. 356/2012 și din Nota de fundamentare a proiectului de buget de venituri și cheltuieli al societății. În acest context, precizează că verificarea respectivului contract de către Curtea de Conturi excede atribuțiilor indicate anterior, aspect recunoscut prin memoriul de recurs. Referitor la prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, susține că acesta este inaplicabil intimatei-reclamante în prezenta speță, pentru că se referă doar la fonduri publice și nu la fondurile proprii private din care s-au făcut plățile conform contractului de asistență juridică, așa cum însăși recurenta-pârâtă a consemnat la pagina 6 din memoriul de recurs. Față de afirmația recurentei-pârâte în sensul că "în mod vădit nejustificat, pe cale judiciară, A. a obținut recuperarea de la bugetul de stat a unor sume de bani care în realitate au fost cheltuite din bugetul propriu al societății", precizează că art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge sursa fondurilor de recuperat, ci doar că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, menționează că, prin decizia atacată, instanța de apel a încuviințat doar suma de 137.040 RON, onorariu avocat, respectiv de 14.500 RON, onorariu de experți/specialiști și taxa judiciară de timbru. Arată că dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care permit obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte, au la bază principiului răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiile art. 998 C. civ. În materia răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 și art. 999 C. civ., condițiile pentru obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a săvârșirii unei fapte culpabile sunt următoarele: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită, sub forma intenției, neglijenței sau imprudenței. De asemenea, a arătat că prevederile art. 454 C. proc. civ., care stabilesc cazul în care pârâtul căzut în pretenții nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, nu sunt incidente în cauză, întrucât recurenta-pârâtă nu a recunoscut pretențiile intimatei-reclamante nici la primul termen de judecată și nici în calea de atac a recursului, când solicită anularea integrală a sumelor acordate. C. proc. civ. nu prevede că acordarea cheltuielilor de judecată într-o speță în care s-a dovedit culpa procesuală a părții căzute în pretenții trebuie să se raporteze la actul de funcționare al acesteia, respectiv art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, așa cum susține recurenta. În data de 24.07.2023, în termenul legal, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea cererii de recurs. Astfel, în ceea ce privește cel dintâi motiv de recurs invocat, susține că supradimensionarea onorariului din contractele de asistență juridică este de natură să conducă la concluzia că sunt incidente în cauză prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greșită a acestor dispoziții. Contrar celor susținute de intimata-reclamantă, A. S.A. intră sub incidența dispozițiilor O.G. nr. 119/1999 și celor ale O.U.G. nr. 26/2012, întrucât este o societate cu capital integral de stat, înființată prin hotărâre de Guvern (H.G. nr. 313/2002), sub autoritatea Ministerului Economiei. Conform prevederilor art. 1 coroborate cu art. 2 lit. k) și m) din O.G. nr. 119/1999, societatea face parte din categoria entităților publice. Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2012, indiferent de modul de finanțare și subordonare, societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, care aveau în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică, nu puteau achiziționa servicii juridice de consultanță, situație în care se regăsea intimata. De la această regulă, dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012, prevăd și excepții, mai exact în situații temeinic justificate, în care activitățile juridice nu puteau fi asigurate de personalul de specialitate juridică angajat, puteau fi achiziționate servicii de această natură, în condițiile legii, însă "numai cu aprobarea aprobarea și mandatarea reprezentanților statului (...) în organele de conducere ale acestora: a) de către ordonatorul principal de credite coordonator, în cazul celor la care statul este acționar integral sau majoritar". În concluzie, indiferent de natura fondurilor din care au fost plătite serviciile juridice achiziționate, proprii sau alocate de la bugetul de stat, dispozițiile O.U.G. nr. 26/2012 îi erau aplicabile intimatei-reclamante. Precizează că intimata-reclamantă susține că, în mod corect, instanța de apel a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată pretinse pe cale separată, întrucât culpa procesuală a părți căzute în pretenții nu ar trebui să se raporteze la actul de funcționare sau la dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, însă recurenta-pârâtă susține că are obligația, în temeiul acestor prevederi, de a aduce la cunoștința conducerii entității verificate abaterile de la legalitate și regularitate constatate în timpul misiunilor de audit. Urmează ca entitatea auditată, prin acte proprii, să determine întinderea exactă a prejudiciilor generate de abaterile constatate și să întreprindă demersurile necesare pentru recuperarea lor. Arată, de asemenea, și că se poate constata, în mod obiectiv, că soluțiile de anulare, în parte, a măsurilor dispuse prin deciziile emise de aceasta au avut la bază administrarea unor probe suplimentare în raport cu documentația care a stat la baza emiterii actelor atacate, respectiv înscrisuri întocmite ulterior misiunii, precum și opinii ale experților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, din actele și lucrările dosarului reiese că, prin demersul judiciar pendinte, intimata-reclamantă a dedus judecății, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, o pretenție în valoare de 660.440 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2014 (soluționate definitiv prin admiterea în parte a acțiunilor în contencios administrativ promovate de intimata-reclamantă și anularea unor măsuri dispuse prin Decizia nr. 12/07.10.2011 și prin Decizia nr. 19/11.04.2014). Tribunalul a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, a admis, în parte, acțiunea formulată și a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 338.220 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat, onorarii experți și taxe judiciare de timbru) aferente dosarelor nr. x/2011 și nr. y/2014, și a luat act de faptul că părțile nu solicită cheltuieli de judecată. Instanța devolutivă de control judiciar, în urma admiterii apelului și schimbării, în parte, a sentinței primei instanțe, a statuat în sensul că prima instanță a reținut în mod corect incidența răspunderii civile delictuale a pârâtei, însă a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 137.040 RON (reprezentând contravaloare onorariu avocat în dosarul nr. x/2011), respectiv a sumei de 14.500 RON (reprezentând contravaloare onorarii de experți/specialiști și taxe judiciare de timbru în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2014). Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel, analizând materialul probator, a reținut, în stabilirea cadrului factual, că nu a existat un contract de asistență juridică încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 pentru reprezentarea intimatei-reclamante în dosarul nr. x/2014, motiv pentru care a stabilit că în mod greșit au fost acordate reclamantei, de către prima instanță, cheltuielile constând în onorariu de avocat aferente respectivei pricini. De asemenea, procedând la examinarea cauzei în acord cu principiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum, consacrate legislativ de prevederile art. 477 și art. 478 C. proc. civ., instanța de apel, procedând la o nouă judecată asupra fondului, conform art. 476 alin. (1) din același cod, a stabilit, pe baza înscrisurilor noi depuse la dosar de către intimata-reclamantă, perioada în care au fost prestate servicii de asistență juridică și reprezentare în cadrul dosarului nr. x/2011 În baza acestui examen, instanța de prim control judiciar a reținut că intimata-reclamantă a făcut dovada unui prejudiciu în cuantum de 291.440 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de asistență juridică și reprezentare în dosarul nr. x/2011 și a stabilit, în conformitate cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ., proporția în care aceasta a câștigat respectivul litigiu, aplicând, astfel, un procent de 64% la respectiva sumă, rezultând valoarea de 186.521 RON. Ulterior, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și a stabilit reducerea sumei de 186.521 RON la suma de 137.040 RON, în considerarea faptului că obiectul respectivei pricini a avut o complexitate destul de ridicată, s-a derulat pe o perioadă de peste șapte ani, parcurgând două cicluri procesuale și a presupus administrarea unui probatoriu complex. - Prin critica subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de procedură privitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată. Sub un prim aspect de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, că, deși instanța de apel a reținut ca fiind reală afirmația sa, în sensul că, în facturile emise în baza contractului de asistență juridică nr. x/29.11.2012, s-a trecut suma globală de 13.000 RON, fără a fi defalcată, a apreciat în mod eronat că acest aspect nu poate conduce la respingerea pretențiilor intimatei-reclamante. În acest sens, a mai arătat și faptul că în toate facturile emise de avocații intimatei-reclamante sunt menționate, la modul general, "adversar ANAF și Curtea de Conturi", pentru aceste servicii, în majoritatea cazurilor, fiind pretinsă suma globală de 13.000 RON+TVA, nefiind defalcată valoarea prestației în funcție de serviciile prestate pentru fiecare dintre cele două entități. Critica nu poate fi primită, din moment ce ignoră dezlegarea clară și judicioasă dată de instanța de apel acestui aspect, necontrapunându-i acesteia elemente concrete de nelegalitate. Astfel, se constată că, analizând materialul probator, instanța de apel a reținut faptul că, la art. 2 din contractul de asistență juridică nr. x/29.11.2012, onorariul, în cuantum total de 13.000 RON/lună+TVA, a fost defalcat pentru fiecare tip de activitate în parte, respectiv: 4.000 RON/lună+TVA pentru reprezentare în dosarul cu Curtea de Conturi, 4.000 RON/lună+TVA pentru reprezentare în dosarul cu ANAF, 3.000 RON/lună+TVA pentru consultanță în fața oricăror persoane fizice și juridice și 3.000 RON/lună+TVA pentru consultanță, reprezentare, asistare în dosarele subsidiare dosarelor principale cu ANAF și Curtea de Conturi. În continuare, instanța de apel a reținut că, din moment ce activitatea de reprezentare în dosarul nr. x/2011 presupune și acordarea de consultanță, este justificată doar acordarea onorariului de 4.000 RON/lună+TVA, anterior menționat, sens în care a procedat la calcularea acestui onorariu în raport cu perioada pentru care au fost prestate serviciile de reprezentare juridică în respectiva pricină (cu mențiunea că pentru perioada de 8 luni anterioară încheierii contractului de asistență juridică din 29.11.2012, în care au fost prestate servicii de reprezentare în respectiva cauză, a reținut ca fiind aplicabil onorariul de 3.000 RON/lună+TVA, stabilit prin actul adițional nr. x/20.01.2012 la contractul de asistență juridică nr. x/09.02.2011, având ca obiect prestarea de servicii juridice de reprezentare/asistare în cadrul dosarului nr. x/2011 - onorariu străin de criticile din prezenta cale de atac). Dincolo de faptul că aceste susțineri antamează inclusiv aspecte de netemeinicie - relative la modalitatea de administrare a probatoriului de către instanța de apel - și care nu pot fi deduse, spre examinare, instanței de recurs, critica recurentei-pârâte apare ca fiind lipsită de substanță, în condițiile în care instanța de apel s-a raportat doar la un onorariu în cuantum de 4.000 RON/lună+TVA, iar nu la cel de 13.000 RON/lună+TVA, cum în mod eronat a invocat aceasta. Așadar, contrar afirmațiilor părții, onorariul avocațial aferent serviciilor de asistență juridică și reprezentare în dosarul nr. x/2011 are un caracter cert, iar nu unul echivoc, motiv pentru care critica formulată nu poate fi primită. Sub un al doilea aspect, subsecvent celui dintâi, recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul disproporționat al cheltuielilor de judecată, afirmând, în acest sens, totodată, și că "nu este obligatoriu" ca reclamantul să obțină, pe cale judiciară, "restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de onorariu de avocat, chiar dacă a câștigat procesul, întrucât trebuie să existe un just echilibru între dreptul părții care a avut câștig de cauză și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții" . Se constată că și această critică ignoră dezlegările date prin decizia atacată, dat fiind faptul că instanța de apel, după ce a stabilit proporția în care a fost câștigat litigiul de către partea reclamantă, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a făcut inclusiv aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., diminuând, astfel, onorariul determinat pe baza sumei de 4.000 RON/lună+TVA (iar nu de 13.000 RON/lună+TVA), de la suma de 186.521 RON, la suma de 137.040 RON, conform celor arătate anterior. Mai mult, modalitatea în care instanța de apel a apreciat aspectele de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții care a câștigat procesul, în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, vizează exclusiv temeinicia deciziei atacate, motiv pentru care nu poate forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. Vor fi înlăturate, de asemenea, și criticile recurentei-pârâte privitoare la faptul că respectivele sume, achitate cu titlu de onorariu de avocat, "au fost cheltuite din bugetul propriu al societății într-un mod neeconomicos", contrar prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, respectiv că "măsurile stabilite, prin decizii, în sarcina A. S.A., de către Curtea de Conturi a României, vizau recuperarea unor prejudicii cauzate tocmai bugetului societății și bugetului de stat de abaterile de la legalitate și regularitate constatate", din moment ce acestea exced cadrului procesual din prezenta cauză, în care intimata-reclamantă a învestit instanțele cu o pretenție ce presupune exclusiv examinarea existenței culpei procesuale a recurentei-pârâte, ca efect al pierderii litigiilor anterioare purtate între părți, iar nu aspecte privitoare la fondul raportului de drept substanțial, constând în legalitatea angajării de cheltuieli având ca obiect onorarii avocațiale, care au fost tranșate cu caracter definitiv de către instanțele de contencios administrativ în pricinile dintre părți. Nici afirmația recurentei-pârâte în sensul că "solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată (...) a fost folosită de intimata-reclamantă pentru a evita stabilirea sumei exacte de către instanța care a judecat litigiul în contencios administrativ, care ar fi avut posibilitatea obiectivă de a le determina ținând seama de circumstanțele respectivei cauze", nu poate fi primită. Acestei critici i se opun următoarele considerente obligatorii, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., ale Deciziei nr. 59/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit cărora cel care pune în practică o posibilitate legală ori care exercită un drept - așa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acțiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat - nu poate fi considerat în culpă. Reclamantului din astfel de acțiuni nu i se poate reproșa opțiunea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată dintr-un litigiu anterior, după cum el nu poate fi considerat culpabil pentru valorificarea acestei posibilități legale și nici nu poate fi prezumat de plano că exercită un abuz procesual manifestându-se în acest sens (par. 79-80). De asemenea, critica este invalidată și prin aceea că stabilirea cheltuielilor de judecată, ce constituie obiectul pretenției intimatei-reclamante în prezenta pricină, a avut loc cu deplina respectare a dreptului la apărare a recurentei-pârâte și a principiului contradictorialității în prezentul demers judiciar, aspecte necontestate, de altfel, de către aceasta. În egală măsură, critica apare ca fiind și inadmisibilă, în conformitate cu cele expuse anterior, din moment ce tinde a aduce în discuție inclusiv aspecte de temeinicie referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. - Prin critica circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 451 alin. (2), art. 453 alin. (1) și art. 454 C. proc. civ. în raport cu art. 998-999 C. civ., având în vedere dispozițiile art. 21 - 24 și art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992. Deși încadrate, de către recurenta-pârâtă, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile sunt subsumabile inclusiv pct. 5 al aceluiași text de lege, din moment ce pun în discuție inclusiv încălcarea unor forme de procedură, urmând a fi analizate și în raport cu acesta. În esență, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, din moment ce a acționat în limitele permise de Legea nr. 94/1992 atunci când a emis actele administrative contestate ulterior în litigiile câștigate de către intimata-reclamantă. Cu toate că parte din criticile formulate au caracter fondat, acestea nu sunt, însă, în măsură să conducă la casarea deciziei atacate, pentru motivele expuse în continuare. Astfel, se observă că instanța de apel a reținut în mod inexact faptul că fapta ilicită a recurentei-pârâte constă în emiterea, de către aceasta, în urma acțiunilor de control desfășurate, a unor decizii cuprinzând unele constatări și măsuri nelegale, care au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive. Or, instanța de apel, era ținută, date fiind limitele prefigurate de acțiunea dedusă judecății, a se pronunța exclusiv asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de norma specială în materie, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în sensul pierderii proceselor anterioare (dosarele nr. x/2011 și nr. y/2014) de către recurenta-pârâtă, și a inexistenței unui caz exonerator de răspundere, în condițiile art. 454 din același cod, dat fiind faptul că dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată își are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul. În acest sens, se constată și că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, a statuat, prin Decizia nr. 367 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 7 aprilie 2008, și prin Decizia nr. 1.586 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2012, că: "obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru și onorariile avocaților, de către partea ale cărei pretenții nu au fost admise de instanța de judecată are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia". De asemenea, prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța de contencios constituțional a statuat că art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. determină debitorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) și creditorul obligației având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câștigă), înlocuind formularea codului anterior, din 1865, de "parte căzută în pretenții". Această diferență terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare. Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului (par. 24). Drept urmare, se observă că norma legală actuală (art. 453 alin. (1) C. proc. civ.) păstrează esența reglementării corespondente din C. proc. civ. de la 1865 (respectiv art. 274 alin. (1), diferența între cele două texte fiind doar una terminologică - prin consacrarea, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, a culpei procesuale și a principiului despăgubirii celui ce câștigă procesul, astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 59/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (par. 63). Astfel, s-a statuat că prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consacră, doar într-o terminologie nouă, întocmai ca și art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea/purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din C. proc. civ. (par. 82). Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451-455 din C. proc. civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 din C. proc. civ. (par. 83). Nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv art. 453 alin. (1) și art. 454 din C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său (par. 84). Raportat și la aceste considerente obligatorii ale deciziilor arătate anterior ale instanței de contencios constituțional, rezultă că instanța de apel nu era ținută să facă aplicarea prevederilor dreptului substanțial în materia răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt stabilite de prevederile art. 1.357 C. civ. (iar nu de art. 998-999 C. civ. de la 1864, cum în mod eronat arată recurenta, în raport cu principiul tempus regit actum, având în vedere că fundamentul pretențiilor deduse judecății este reprezentat de hotărârile judecătorești din cele două pricini anterioare, pronunțate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), ci doar a verificării operării prezumției de culpă procesuală, conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., corelativ cu lipsa incidenței ipotezei reglementate de art. 454 din același cod, dată fiind prevalența normelor procedurale relative la acordarea cheltuielilor de judecată. Va fi respinsă, așadar, susținerea recurentei-pârâte în sensul că, din moment ce intimata-reclamantă a solicitat pe cale separată obligarea la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi prezumată culpa sa procesuală "ca în cazul cheltuielilor acordate de instanța de judecată învestită să soluționeze cererile privind anularea actelor administrative", din moment ce regulile aplicabile unor astfel de cereri sunt aceleași, indiferent de modalitatea în care partea înțelege să le deducă judecății. Astfel, esențial în această materie este faptul că dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată își are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul, fiind lipsit de relevanță faptul că actele administrative contestate au fost emise de către recurentă cu respectarea competenței legale reglementate de art. 21-22 din Legea nr. 94/1992 și conform art. 140 din Constituție. Drept urmare, nu era necesară cercetarea modalității în care au fost emise respectivele decizii de către recurenta-pârâtă, ci era suficientă doar constatarea existenței culpei procesuale a recurentei-pârâte, în sensul pierderii, în parte, de către aceasta, a celor două litigii anterioare (reținută în mod judicios în decizia atacată). Se observă, totodată, că susținerile recurentei-pârâte relative la cadrul legal în care au fost emise actele administrative contestate, precum și la lipsa unei eventuale rele-credințe a sa din această perspectivă, antamează fondul raportului juridic de drept substanțial, nerelevant în litigiul pendinte, din moment ce aceste aspecte au făcut obiectul cercetării în pricinile anterioare și au primit o dezlegare judiciară, conform celor expuse anterior. În același sens, este lipsită de substanță inclusiv susținerea recurentei-pârâte privitoare la faptul că "nu a avut o atitudine procesuală culpabilă în cazul judecării excepției de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât au fost menținute, ca legale și temeinice, parte din măsurile dispuse", având în vedere că fundamentul acestei obligații nu este reprezentat de buna-credință reglementată de C. proc. civ. (care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege și pentru care s-a prevăzut sancționarea părții care își exercită abuziv drepturile procesuale), ci de culpa procesuală ce decurge din pierderea litigiului, cu consecința nașterii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câștigat respectiva pricină. Prin urmare, soluția instanței de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de cele două litigii anterioare este legală în raport cu normele legale evocate, întrucât culpa procesuală a părții care a pierdut procesul este reținută și în situația în care cererea de chemare în judecată a fost admisă fie doar și în parte, ipoteză expres reglementată de legiuitor la art. 453 alin. (2) C. proc. civ. (dispoziții a căror aplicare a fost făcută de către curtea de apel în calea de atac anterioară). Așadar, relevante, așa cum s-a arătat, sunt atât rezultatul procesului anterior, cât și conduita pârâtului, manifestată pe parcursul acestuia, sub forma nerecunoașterii pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate, conform art. 454 C. proc. civ. Or, în cauză, recurenta-pârâtă nu a înțeles la niciun moment pe parcursul prezentei pricini (inclusiv în fața instanței de recurs - cadru procesual în care avea deschisă această posibilitate, conform dispozițiilor art. 492 C. proc. civ.) să facă dovada existenței cazului exonerator de răspundere stabilit de art. 454 C. proc. civ. și, prin aceasta, să înlăture prezumția de culpă procesuală reținută în sarcina sa, ca efect al pierderii celor două litigii anterioare. Mai mult, judecata realizată în respectivele pricini atestă, cu claritate, opoziția procesuală manifestată de aceasta în raport cu pretențiile formulate de către intimata-reclamantă, iar nu o eventuală achiesare a sa. În atare circumstanțe, recurenta-pârâtă nu a înlăturat prezumția de culpă procesuală reținută în sarcina sa, în conformitate cu cadrul legal incident în această materie, reprezentat de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-a arătat. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei nr. 252 A din 28 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apreciindu-se că soluția instanței de apel este legală, pentru argumentele reținute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui, în parte, considerentele hotărârii recurate. Ca atare, argumentele privind incidența dispozițiilor art. 1.357 C. civ. alături de analiza faptei ilicite și a vinovăției pârâtei (dincolo de culpa procesuală, reținută în mod corect de către instanța de apel) urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a restului considerentelor și a soluției, pentru motivele expuse în precedent.